Verticalitatea la români

Şi totuşi, minunile sunt reale! Ele se întâmplă, poate chiar în fiecare zi, doar probabil că noi, în goana noastră iraţională după lucruri despre care suntem făcuţi să credem – de către cei ce ne vor banii binele – că ne sunt necesităţi vitale, le privim cu ochi reci şi goi şi trecem mai departe, ignorându-le.

Într-o ţară de oameni predominant statici şi resemnaţi, apatici şi caracterizaţi de un cinism izvorât din neputinţă, iată că mai sunt persoane apte să se ridice şi să spună brutal de sincer lucrurilor pe nume, unele dintre ele venind de acolo de unde nimeni n-ar fi bănuit că pot veni…

Luni, 23 ianuarie 2012, în Piaţa Universităţii din Bucureşti îşi face apariţia un tânăr îmbrăcat în uniformă militară, având gradele de locotenent al Forţelor Terestre pe epoleţi. Continuarea este halucinantă, posturile TV transmiţând în direct discursul celui ce s-a recomandat ca fiind locotenent Alexandru Gheorghe, un discurs clar şi răspicat al unui om stăpân pe el, care ştia perfect ce vroia să spună şi era hotărât s-o spună indiferent de consecinţe.

Astăzi, la 48 de ore de la acel incredibil eveniment, internetul este plin de comentarii veninoase la adresa lui, scrise – cel mai probabil – din fotoliul de acasă sau de pe scaunul comfortabil de la birou de n „militari de carieră” şi „experţi în regulamente militare” şi oameni de o „mare verticalitate”, indignaţi de gestul unui om care a jurat să respecte legile ţării şi regulamentele militare…

Toţi au uitat, însă, că Jurământul Militar începe cu „JUR CREDINŢĂ PATRIEI MELE ROMÂNIA, JUR SĂ-MI APĂR ŢARA…”, iar Ţara, acum, este în pericol…

Toţi aceşti apărători ai ordinii şi disciplinei militare l-au crucificat judecând după „sfântul” regulament, cel care interzice oamenilor ce poartă haina militară să participe la manifestaţii, să facă politică, să-şi exprime public ideile, s.a.m.d.

Militarul trebuie să mărşăluiască în cadenţă, cuminte şi obedient, atent să nu-l calce pe bocanc p-ăl’ din faţă, cu gândul la bastonul de mareşal ce-i atârnă atât de greu în raniţă… Militarul n-are voie să cârcotească, să chestioneze ordinele primite sau să riposteze umilinţelor ce i se aruncă în faţă sau nedreptăţilor care i se aduc. Nu. Militarul n-are voie să vocifereze atunci când i se taie 25% din salariu, atunci când nu i se dă un minim necesar pentru a-şi îndeplini sarcinile de serviciu, dar i se cere imperativ – i se ordonă, mai precis – să şi le îndeplinească, atunci când cineva este favorizat pe nedrept, iar el aruncat câinilor răutăţii vieţii cazone. Militarul n-are voie să zică NU, ci doar AM ÎNŢELES.

Hai să recapitulăm puţin:

– militarul e musai să fie apolitic, n-are voie să-şi dezbată convingerile politice – pe care trebuie să le aibă – cu alţii, dar îi este permis să voteze,

– militarul nu face politică, dar şeful lui – ministrul apărării naţionale – este un politician, ales după infamul algoritm politic, ce taie şi spânzură la nivel înalt (a se citi stratosfera generalilor) după acelaşi nenorocit de algoritm politic – adică eu trebuie să fiu apolitic, dar cei care mă conduc şi reprezintă sunt politicieni sadea şi mă conduc şi reprezintă după criterii strategico-politice, nu strategico-militare…,

– militarul nu are voie la opinii proprii, ci trebuie să le accepte pe cele ale celor care-l conduc,

– militarul n-are voie să refuze nimic din ceea ce i se ordonă, incluzând aici şi faptul de a se lase mânat ca o oaie într-o turmă la diverse evenimente cu tentă militară pentru a crea impresia poporului că „ia uite câtă lume a venit să-l aplaude pe ministrul apărării!”…,

– militarul n-are voie… multe, dar mă opresc aici, deocamdată.

Hmm… mi se pare mie sau asta-i „definiţia” unei mase de manevră…?! Eu cred că libertatea şi drepturile militarului sunt cele gândite şi pentru restul populaţiei, căreia nu i se doreşte un statut mai înalt de cel de aplaudac şi de maşină de votat, turmă dresată să sară cu burta pe grenadă ori de câte ori ajungem la fundul sacului datorită investiţiilor strategice şi cu impact major pentru bunăstarea României gândite de către cei ce au dreptul (a se citi şi-au cumpărat dreptul – în anumite cazuri, nu puţine…) de a gândi…

Chiar dacă militarului nu îi este permis să gândească, să reacţioneze, să fie OM, toţi trebuie să ştie că militarul vede şi înţelege, iar acolo, undeva, în adâncul inimii lui, ştiţi, inima aia în care trebuie să încapă ţara asta în faţa drapelului căreia a depus Jurământul Militar, el simte, iar asta doare al dracului de tare…

Nu, nu suntem o ţară bananieră să tragem lovituri de stat militare la juma’ de an, dar lucrurile au mers până mult prea departe… Nesimţirea obrazului mai gros decât cauciucul pneului de C-130 a atins cote inimaginabile, greu de suportat, atât de greu de suportat… Iar dacă-mi veţi spune că întotdeauna există o cale de ieşire din problema asta, adică demisia, vă voi răspunde că nimeni n-are de câştigat dacă Armata pierde un astfel de om precum locotenentul Alexandru Gheorghe, ci numai şi numai de pierdut…

Poate ar trebui spuse câteva cuvinte şi despre calitatea celor care sunt acum în Armată, despre efectul diferenţelor de salarizare dintre MApN şi MAI şi picajul ce a urmat, fără să ne referim la sectorul civil pentru că situaţia este clară şi prăpastia evidentă, despre cerinţele diferite la angajare şi metodele la fel de diferite de şcolarizare (vezi Amărăciunea unor aripi tinere) ale celor două instituţii, despre multe altele… Aşa poate ar fi mai uşor de înţeles de ce oameni precum locotenentul Alexandru Gheorghe sunt preţioşi şi ar trebui păstraţi în sistem cu eforturi oricât de mari, când, de fapt, realitatea este cu totul alta, adică oamenii competenţi sunt traşi în jos de cei incompetenţi, li se pun constant beţe-n roate până fie pleacă (marea majoritate), fie rămân şi duc un lung război de uzură cu cei cu mintea odihnită… Sunt multe lucruri de spus despre astfel de oameni şi de situaţii şi – mai ales – despre efectele lor asupra sistemului sau la nivel local, dar despre aceste realităţi, la o dată viitoare, poate.

Revenind, ce s-a întâmplat luni seara este fără precedent la noi în ţară (şi prin alte părţi ale lumii militarii au ieşit la rampă, spunând lucruri ce nu se dorea a fi aflate), eveniment ce reflectă clar şi complet starea naţiunii române, mai precis gravitatea situaţiei în care s-a ajuns la 22 de ani de la un eveniment în care s-a câştigat ceva – libertate (înclusiv de expresie). Tânărul locotenent de 27 ani a tras un mare semnal de alarmă, spunând cu voce tare ceea ce mulţi din Ministerul Apărării Naţionale (şi nu numai) gândesc în forul interior, dar care sunt incapabili să ridice tonul datorită constrângerilor enunţate chiar de către el, acolo, în Piaţa Universităţii – situaţie familială, materială, locativă, etc. Dar vă asigur că, dacă militarii ar începe să spună tot ce au pe suflet, rezultatul ar fi şocant…

În viziunea mea, tânărul locotenent Alexandru Gheorghe n-a greşit cu nimic în demersul lui. El şi-a ascultat conştiinţa, n-a mai putut răbda situaţia actuală şi a ales să rişte tot, la o vârstă când omul îşi construieşte un viitor şi îşi alege o cale de parcurs în viaţă. Şi-a ascultat conştiinţa şi a venit îmbrăcat militar, deoarece dacă ar fi venit îmbrăcat în civil, ar fi fost doar unul dintre cei o mie de oameni din Piaţa Universităţii… Sper din tot sufletul ca mass-media să nu ignore gestul lui incredibil, iar poporul acestei încercate ţări să nu uite acest miraculos exemplu de curaj, onoare şi chiar sacrificiu, dat de un tânăr ofiţer de 27 ani, cam de vârsta celor ce-au luptat şi murit la Revoluţie, pentru ca ea să fie confiscată de cei care au împlinit 80 de ani pe coridoarele puterii, dormindu-şi somnul de după masă în băncile Parlamentului… Vinovaţi de situaţia actuală care or fi oare…???

În concluzie, eu îl declar pe locotenentul Alexandru Gheorghe un EXEMPLU DE VERTICALITATE, într-o ţară în care coloana vertebrală mult-prea-flexibilă are rădăcini adânci în istorie, din nefericire… 

 AM ONOAREA, DOMNULE LOCOTENENT ALEXANDRU GHEORGHE!

  

PS: adoratorii regulamentelor militare, cei care-l infierează pe militarul care este mai mult decât militar, adică un intelectual în uniformă militară şi posesoe de coloană vertebrală, şi care-l pun cu spatele la zid pentru nerespectarea unor litere din regulamentele dragi lor, ar trebui să realizeze că, dacă anumite ordine ar fi fost contestate şi n-ar fi fost duse la îndeplinire în anumite momente ale istoriei noastre ca rasă, multe atrocităţi şi orori n-ar fi existat, mulţi civili inocenţi nu şi-ar fi găsit sfârşitul sub şenilele tancurilor sau pulverizaţi în bombardamente fără discernământ asupra unor ţinte fără valoare militară, în timp ce multe abuzuri ce se săvârşesc în fiecare zi în sistemul militar autohton ar fi evitate, iar cei ce le promovează izolaţi şi eliminaţi din el. Cu astfel de militari, precum locotenentul Alexandru Gheorghe, Armata Română ar fi o instituţie mult mai bună, şi în care sintagma onoarea de-a fi militar ar avea o greutate indiscutabilă.

 PPS: prin această postare, am vrut să-mi arăt sprijinul faţă de locotenentul Alexandru Gheorghe şi faţă de gestul lui, dar şi pentru a-l include în lumea poveştilor de aerodrom, chiar şi pentru faptul că el activează în cadrul Flotilei 71 Aeriene de la Câmpia Turzii. Povestea lui va rămâne aici atâta vreme cât acest colţişor de depănat poveşti de aerodrom va exista în mediul virtual – aici, acest camarad nu va fi uitat.