Poveşti de la voi (II) – Zborul – Un vis lucid!

Revenind la o rubrică pe care sper din tot sufletul să reuşesc să vă conving să mă ajutaţi pentru a deveni o prezenţă constantă în peisajul poveştilor de aerodrom, vă aduc la ceas de seară încă o poveste de la voi, de o sensibilitate şi o încărcătură emoţională aparte, scrisă de un tânăr al cărui tată – model de urmat în viaţă – a lăsat manşa şi a trecut în rândurile Escadrilei din Ceruri, lăsând în urmă amintirea unui pilot militar de excepţie, elicopterist ce a făcut istorie, legându-şi viaţa de cea a unui regiment de frunte.

De acolo, de sus, din Escadrila din Ceruri, el este fără îndoială mândru de fiul lui, de ceea ce este şi de drumul pe care şi l-a ales în viaţă, precum şi de faptul că a înţeles esenţa zborului nu la manşă, ci de la suflet la suflet, privind în ochii celui ce-l învăluia cu dragoste, protectiv, tată ce a lăsat fiului o moştenire greu de cuantificat material: înţelegerea.

Îmi doresc atât de mult ca poveştile lor, ale copiilor de aerodrom, ale fiilor şi fiicelor crescuţi în zgomotul activităţii de zbor şi în mirosul de petrol de aviaţie ars în care erau imersate austerele colonii de lângă aerodromurile militare, să fie puse pe hârtie, pentru că „secretele” unor astfel de vieţi merită a fi aflate!

M.F., copil de pilot, îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte tulburătoare!

*** 

 Zborul – un vis lucid!

 Povestea mea, a copilului de pilot, este greu de scris datorită sentimentelor care-mi sunt trezite în suflet – acele sentimente de dor disperat de persoana dragă, care mi-a povestit despre aviaţie şi m-a făcut s-o iubesc: tatăl meu!

Îmi aduc aminte când îl întrebam cum este?, iar ochii îi scânteiau de bucurie, ca ai unui copil care-şi primeşte jucăria preferată, atunci când îmi povestea trăirile din cabina aparatului de zbor.

Nu îi înţelegeam pasiunea, încă vie, dat fiind faptul că avea ani de zbor în spate, iar el se bucura de fiecare zi sau noapte de zbor ca şi cum ar fi fost prima, o bucurie care capătă conotaţia unei iubiri. O iubire pe care eu nu voiam să o înţeleg atunci, eram, poate, prea mic sau nu mă fascina zborul, datorită faptului că nu ştiam răspunsul la întrebarea mea: cum este să zbori?

Un răspuns care nu s-a lăsat aşteptat, iar ziua în care am zburat pentru prima dată mi-a rămas întipărită în minte. Încă simt trepidaţiile elicopterului şi sunetul asurzitor produs de motorul turat şi de fiecare dată când mă gândesc la acea zi, o bucurie imensă mă copleşeşte.

Este o senzaţie de nedescris atunci când aparatul se desprinde de sol şi se înalţă spre albastrul cerului – un albastru ca în ziua aceea nu mi-a mai fost dat să văd. Să fi fost oare fata morgana? Să-mi fi jucat minte-mi de copil fericit feste? Nu! A fost ceva de nedescris, ceva care nu poate fi explicat, ci doar trăit.

Şi totuşi, începusem să iubesc zborul, iar ocazii au mai fost, dar nu pentru mult timp. Nu înţelegeam de ce, de ce tatăl meu nu dorea să-mi mai ofere acele sentimente minunate? L-am întrebat într-o zi – era începutul iernii – supărat fiind în sufletul meu, de ce nu mai pot zbura, iar el s-a uitat la mine şi mi-a răspuns: Te iubesc prea mult ca să te iau în zbor…, şi a început să plângă. Atunci am aflat că la ultimul zbor din acel an era să se producă o tragedie, şi numai puterea lui Dumnezeu l-a scăpat de la moarte şi l-a ajutat să aducă elicopterul în siguranţă la sol.

A continuat să zboare cu aceeaşi plăcere şi nu înţelegeam de ce. Cum este posibil ca un om care-şi vede moarte cu ochii, dintr-un anumit motiv să-şi dorească să facă acel lucru în continuare?! A fost momentul în care am înţeles ce înseamnă zborul pentru pilot, că nu reprezintă o meserie, ci o iubire, o nevoie de andrenalina pe care o primea numai prin zbor – dorea să-mi ofere protecţie mie, dar el nu putea renunţa!

Mulţi ani au trecut, pilotul a lăsat manşa şi a trecut în lumea civililor, dar nu a dispărut iubirea de zbor, nu a dispărut dorinţa-i arzândă de înălţare spre albastrul cerului. Dacă poveştile-i aprindeau scântei în ochi cu ani în urmă, acuma-i produceau lacrimi de dor. Cu plăcere le relata cunoscuţilor despre trăirile din zbor, despre cum este acolo sus – acum, numai ele rămăseseră, ele şi bucuria că a avut o viaţă de pilot, regretând doar că nu s-a putut mai mult. Să fi fost oare o dorinţă şi Dumnezeu să i-o fi ascultat? Mă bucur din suflet şi îi mulţumesc că mi-a oferit aceste trăiri şi că mi-a fost alături. Regret doar că nu am încercat viaţa de pilot, iar acum este prea târziu…

Îţi mulţumesc, tată, pentru ceea ce ai fost şi pentru ce mi-ai oferit.

Dumnezeu să te ierte şi să te odihneşti în pace.

 

M.F., un copil de pilot

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poveşti de la voi și etichetat , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Poveşti de la voi (II) – Zborul – Un vis lucid!

  1. O poveste emotionanta pe care o citii pe nerasuflate !

  2. Blue Butterfly zice:

    Emotionant….Am ramas cu un fel de gol in stomac dupa ce am citit! Cuvinte desprinse din suflet!

  3. Copilul.... zice:

    Ai trezit multe amintiri din mine , mi s-a facut pielea „de gaina„.

    Multumim pentru ca impartasesti aceste povesti cu noi !

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s