Spovedanie târzie

Am să încerc să vă scriu despre seara în care ne-am cunoscut. Am să scriu aşa cum mă pricep şi cum îmi amintesc, eu nu am aplecarea către scris a dumneavoastră sau a lui Foozie, deci, prin urmare, vă rog, fiţi îngăduitor dacă rândurile mele aduc mai degrabă cu scrisul unui începător. De altfel, aşa şi este…

Încep prin a vă spune că mă simt vinovat pentru seara aceea… Mai precis, vă scriu dumneavoastră, dar, de fapt, aş vrea să-i spun lui, lui Foozie, cât de rău îmi pare că nu ne-am cunoscut altfel… E, dacă vreţi, o spovedanie târzie…

Fusese o zi frumoasă, însorită, de august. Eram în Constanţa, trebuia să plec către casă şi, cum mi se întâmplă întotdeauna, îmi venea greu să mă despart de mare. Primii mei naşi de cununie sunt constănţeni, el a fost şef timonier până în 1989 şi, de fiecare dată când ne vedeam, mă „potopea” cu aventurile lui marinăreşti şi cu locurile văzute. Aşa a fost şi atunci, și nici n-am simţit când a trecut timpul, s-a înserat şi au început să se adune norii. Am plecat, totuşi, încă pe ultima geană de lumină, la gândul că am vreo trei ore de „tras” la volan până la Bucureşti, iar a doua zi trebuia să fiu la serviciu. S-a înserat de-a binelea şi a început să plouă. Maşina, o Lada 1200 fără pretenţii, dar robustă, torcea cuminte, acoperind kilometru după kilometru. Eram singur, așa că am deschis radioul să mai ascult ştiri, muzică sau ce se mai putea asculta la un radio rusesc, care nu dispunea de banda FM.

Medgidia, Cernavodă, Feteşti. Şoseaua era destul de liberă pentru o zi de vară, probabil și din cauză că era în cursul săptămânii. Când am trecut prin Feteşti, cred că era aproape ora 22:00. Mă gândeam că ajung destul de târziu în Bucureşti şi, astfel, scap şi de aglomeraţia din Capitală, obişnuită în serile de vară.

După ce am ieşit din Feteşti am mers, zic eu, vreo 10 kilometri. Brusc, în lumina farurilor, printre stropii deşi de ploaie, mi-a apărut silueta unui tractor neiluminat, circulând în faţa mea, care avea şi un utilaj montat în spate, un plug sau disc sau ceva similar. Probabil că ieşise de pe câmpul ce mărginea şoseaua şi nu avea nicio lumină sau şoferul nu se obosise să le aprindă…

Uneori, timpul se măsoară în fracţiuni de secundă.

Instinctiv, am tras stânga de volan să-l evit, văzând că maşina ce venea din faţă era departe, apoi, după depăşire, am virat dreapta pentru a reintra pe sensul meu de mers. Manevra asta, făcută brusc la circa 80–90 km/h – cam atât aveam – și coroborată, cred eu, cu spaima pe care-o simți atunci când descoperi noaptea un vehicul neiluminat pe sensul de mers, m-a făcut ca, tot instinctiv, să calc frâna. A fost singurul ingredient care mai lipsea. Şoseaua udă, maşina uşoară, cu motor în faţă şi cu tracţiune pe spate…

Nu stiu dacă aţi intrat vreodată într-un derapaj necontrolat la 80 km/h pe o şosea udă, cu o maşină relativ uşoară, cu tracţiune pe spate. La mine a fost primul… Senzaţia e că maşina în loc să încetinească, accelerează, sau poate aşa am perceput eu atunci. Am „ratat” la mustaţă maşina ce venea din sens opus, concentrându-mă să menţin maşina pe şosea, dar această strădanie a mea nu a dat prea multe rezultate. Mi-am amintit brusc că în asemenea cazuri trebuie să uit de frână şi să accelerez uşor, pentru a recăpăta controlul. Probabil că în graba de a redresa, am apăsat un pic prea mult pe acceleraţie, astfel că maşina s-a răsucit spre stânga şi a pătruns pe contrasens. Din sens opus se apropiau alte două faruri, încă un pic şi aş fi ieşit în decor, dar nu s-a întâmplat, așa că am simţit izbitura puternică. Am avut timp să mă gândesc că purtam centura de siguranţă, apoi luminile s-au stins şi s-a aşternut liniştea…

Afară continuă să plouă. Încerc să ies, portiera nu se deschide, izbesc cu umărul în uşă şi cedează. Cobor. Îmi tremură genunchii… Mă uit la cele două maşini, Lada mea şi un Fiat Panda alb. Şoferul încerca să deschidă uşa. Văd parbrizul crăpat şi pe locul din dreapta pe cineva cu sângele şiroindu-i din nas. Trag de uşa din dreapta cu gândul să văd cât de grav e omul, dar uşa era blocată. În acest timp, şoferul reuşeşte să iasă din maşină. Îl văd înalt, suplu, eu am cam 1,80 metri, cred că era mai înalt sau aşa mi se părea. Remarc mustaţa zburlită, parcă supărată.

Prima lui grijă a fost pentru colegul din dreapta, și văzându-mă că trag de uşă şi aceasta nu cedează, îi zice, „Ieşi pe parrrtea mea, eşti bine?”. Omul trece pe scaunul şoferului, dar nu iese din maşină, ci rămâne în maşină cu picioarele afară, ştergându-se de sângele ce continua să-i curgă din nas şi ţinându-se de piept. „Cred că m-am lovit cu capul de parbriz și cu pieptul de bord…”. „Ţi-am zis, omule, să-ţi pui centurrra…”. Mustrarea exista în vocea lui, cu tot cu „r”-ul lung şi apăsat, dar ochii căutau cercetători, blânzi şi îngrijoraţi la colegul său.

În sfârşit, şoferul mă vede, e impozant, cu scurta de piele şi mustaţa zburlită a ceartă, sau aşa mi se părea mie, așa că încerc să bâgui nişte scuze. La urma urmei, eram vinovat, chiar dacă n-am avut intenţia să se întâmple asta, însă el vine spre mine cu mâna întinsă, dojenindu-mă ca pe unul care tocmai a făcut o boacănă oarecare, „Ce faci, măi, omule? Nu cad cu avionul şi vii dumneata să mă omori pe şosea?! Berrrbunschi!”. Îmi spun numele, ne strângem mâna. Gândesc, „un pilot, i-am stricat maşina şi seara unui pilot de vânătoare”…

Trec maşini pe şosea, încetinesc rând pe rând, şi amatorii de senzaţii tari contemplă cele două caroserii contorsionate, îngemănate într-o îmbrăţişare mortală. Unii, binevoitori, ne întreabă cum să ne ajute. Reuşim să convingem pe cineva să transporte pasagerul din dreapta la spitalul din Feteşti şi să anunţe Poliţia de accident. Ulterior, am aflat că erau colegi, acesta din urmă fiind maistru militar ce lucra la întreţinere.

Rămânem singuri. Încerc să-i explic cum s-a întâmplat, dar îmi zice, „Ştiu, omule, am văzut. Când ai început să glisezi pe şosea am oprrrit, am sperrrat să nu se întâmple…”. Îi spun că sper ca prietenul lui să nu fie grav, că-mi pare rău de maşini. Parcă i-am ridicat o minge la fileu… „Omule, o vezi că-i mică, darrr e o maşină extrrra-orrr-di-na-rrră! Cât am pus eu pe ea, şi pe unde m-a dus!… Plus că e de o simplitate ui-mi-toa-rrre!”.

Îmi închipuiam diferit un pilot de vânătoare, cu oarecare morgă, dată de misiunile executate, cumva deasupra noastră, a celorlalţi, care eram, ca să zic aşa, tereştri. Aveam în faţă un om ca noi toţi, adică, sigur, supărat pe situaţia în care era din cauza mea, dar chiar fără nicio urmă din importanţa pe care am văzut-o la alţii, ajunşi în meserii mult mai puţin importante decât aceea de pilot de vânătoare. Omul era chiar modest, deşi gestul cu care îşi trecea palma peste părul ud de ploaie, care-mi amintea de gestul bunicului din copilărie, vocea gravă, fermă şi precisă, ca şi modul ales de exprimare, impuneau respect. Vorbind, mă gândeam că, undeva, la ora aceea, în Feteşti, îl aşteaptă o soţie cu masa pusă, îngrijorându-se de ora târzie şi de lipsa soţului…

Plouă continuu. Mi-e frig. Pentru câteva clipe îi invidiez scurta din piele, eu fiind doar într-o cămaşă subțire, de vară. Mai vorbim ceva timp şi apare un ARO de Poliţie. Coboară doi agenţi, ne întreabă cum a fost, fac măsurători, apoi ne ajută să scoatem maşinile în afara carosabilului. Aflăm că au fost anunţaţi de şoferul maşinii care-l  transportase pe colegul lui Foozie – regret, dar nu-i mai reţin numele acum… – pe care l-au însoţit până la spital, deschizându-i drumul. După ce s-au asigurat că acesta e bine, abia apoi au venit la locul accidentului. Nici lor nu le mai ştiu numele, dar au fost profesionişti adevăraţi.

Ne invită în ARO să mergem la spital. Întreb naiv, „Mergem să vedem dacă pacientul e bine?”. Unul din ei zâmbeşte de naivitatea întrebării, „Nu, domnule, mergem să vă recoltăm probe de sânge!”. Oh, înțeleg, în cele din urmă, și îi spun că-i în regulă.

Iată-ne împreună în Camera de Gardă a Spitalului din Feteşti, amândoi cu mâneca stângă suflecată, aşteptând. Imaginea braţelor noastre descoperite mă duce cu gândul la Karl May, citit în copilărie, și revăd, parcă, scena când Winnetou şi Old Shatterhand se pregătesc să devină fraţi de sânge. Asistenta mă aduce cu picioarele pe pământ explicându-mi că ne dezinfectează cu ser fiziologic, nu cu alcool sanitar. Zic, „Aşa, şi?!”, dând iar dovadă de naivitate… Asistenta îmi explică profesional că aşa se face, pentru că, în eventualitatea că unul dintre noi a consumat alcool, să nu dăm vina pe alcoolul sanitar cu care se dezinfectează în mod obişnuit. Îi spun că nu-i problemă, e în regulă, oricum n-am băut.

Ajungem, apoi, tot cu ARO la postul de Poliţie, şi ni se pun în faţă formularele obişnuite în astfel de cazuri. Datele noastre, domiciliu, loc de muncă, schiţa accidentului, ora, explicaţii, etc.  Am pretenţia că nu scriu încet, poate nici repede, dar în foarte scurt timp Foozie predă formularele, ca un elev care a terminat primul teza. Unul din agenţi parcurge hârtiile, „Sunteţi domnul Ber…”, „Berrr-bun-schi!”, silabiseşte apăsat Foozie, ca să-i fie omului clar, adăugând, „…şi Dumitrrru!”. Remarc în gând că ne cunoaştem de câteva ore şi nu l-am văzut niciodată schiţând măcar un zâmbet. E clar, omul e un dur, obişnuit cu rigoarea militară, n-are timp de fleacuri.

Ei, şi cum a fost?”, întreabă poliţistul din nou, deşi era clar că totul se afla în hârtiile din mâna lui. „Păi, am scrrris acolo! Veneam de la baza aerrriană, la un moment dat am văzut trrractoru’ ăla… Eu chiarrr îi spuneam colegului, „Uite, măi, omule, cum vine ăsta fărrră lumini!”. Apoi a apărrrut dânsul din spate, când l-a văzut, l-a evitat în ultima clipă, darrr din cauza ploii a intrrrat în derrrapaj, n-a mai putut rrredrrresa şi ne-am tamponat. Eu am oprrrit încă de când a început omu’ derrrapajul…”, a explicat Foozie lungind apăsat „r”-ul.

Am ridicat mirat ochii din hârtii… Nu-mi venea să cred! Omului îi era suficient să spună – şi să scrie – că am intrat pe contrasens şi ne-am tamponat, nimeni nu-i putea cere mai mult… El, însă, pentru că a văzut, a ţinut să clarifice DE CE am ajuns pe contrasens. Atâta corectitudine din partea unui om căruia i-am lovit maşina – care era clar că îi era dragă – şi l-am făcut să piardă o seară binemeritată cu familia, după o zi obositoare de muncă… Încă o dată, tot respectul, domnule comandor, oriunde te-ai afla!

Poliţistul parcurge ambele seturi de hârtii. „Văd că versiunile dumneavoastră sunt identice, îmi pare rău că v-am purtat pe la spital pentru recoltare de probe, ne vedem mâine, după ce definitivăm actele!”. Îi spunem amândoi că nu-i problemă, că niciunul n-a consumat alcool. Îi predau lui Foozie asigurarea și facem schimb de numere de telefon. Atunci, în 1999, nu aveam mobil personal, așa că i-am dat mobilul de serviciu şi, pentru că eram în divorţ şi urma să mă mut, numărul de fix al tatălui meu. Ne-am strâns mâna, m-a privit adânc, cercetător, în ochi şi a plecat, eu trăind cu speranţa că ne vom revedea. Cred că se făcuse ora 02:30 noaptea.

Acelaşi ARO de Poliţie m-a adus din nou în câmp, lângă maşinile abandonate. Afară ploua în continuare. Naşul meu mi-a trimis o maşină care să mă aducă înapoi în Constanţa, unde să dorm câteva ore.

A doua zi, pe la ora 11:00, m-am întors cu o maşină la locul accidentului. Panda albă a lui Foozie dispăruse, probabil o ridicase mai devreme. Am deschis maşina, şi am rămas uimit… În cursul nopţii dispăruseră roata de rezervă, trusa de scule, acumulatorul şi, culmea!, delcoul cu totul… Vedeam cu ochii minţii oamenii „binevoitori” trăbăluind de zor la maşină, să ia ce le trebuia, şi alţii, binevoitori în adevăratul sens al cuvântului, oprind să întrebe, crezând că au fost implicaţi în accident, „Putem să vă ajutăm?”, „Nu, mulţumim, ne descurcăm!”. Câtă diferenţă între un OM care a fost dureros de exact şi de corect, chiar dacă poate îi venea să-mi spună multe, şi, poate, nu cuvinte de laudă, şi nişte oameni care au văzut un om în necaz şi s-au străduit să-mi arate că necazul poate fi și mai mare… Oameni între oameni…

Tata mi-a trimis  pe cineva, două persoane, să ridice maşina de la locul accidentului şi să-mi lase o maşină cu care să mă mişc la Politie şi unde mai aveam de mers. Au venit, deci, cu două maşini, una mică şi o platformă, şi au plecat cu platforma, plus Lada mea, care arăta jalnic. La Poliţie am plătit amenda cuvenită pentru neadaptarea vitezei şi am definitivat actele. Am aflat că Foozie trecuse deja pe acolo, așa că am plecat la spital, unde am vorbit cu medicul despre starea colegului lui Foozie. Mi-a spus că e bine, că i-au făcut investigaţii şi urmează a fi externat a doua zi. Ziua următoare am fost la spital, de unde l-am luat pe domnul maistru militar şi l-am adus acasă, în Feteşti. Locuia într-un bloc micuţ, cu două nivele, și mi-a zis că se simte bine, doar că îl mai ţine puţin în piept…

Am reînceput munca, iar în septembrie 1999 a trebuit să predau telefonul de serviciu, fiind trecut pe o altă funcție. Totuşi, la vreo două săptămâni de la accident, până să-l predau, am primit un telefon. Am recunoscut vocea gravă, joasă, cu „r”-ul specific, „Ce faci, om bun? Uite de ce te sun… Niciun serrrvice de aici nu mă prrrimeşte cu Panda pentrrru rrreparrraţii, cică n-au cum s-o mai facă…”. Îl întreb dacă a fost şi în Cernavodă, că era acolo un service pe lângă care treceam cu maşina când mergeam la mare. Fusese și acolo, şi mi-am dat seama că nu asta aştepta să audă… Omul avea nevoie de maşină, înţelegeam asta bine, și eu eram în aceeaşi situaţie. Plus de asta, începusem divorţul, urma să mă mut, îmi trebuiau şi bani, şi maşină, şi nu ştiam cum să-l ajut. Lui Foozie nu-i spusesem de divorţ, nici n-am avut când, şi, oricum, îi făcusem destule probleme, n-avea rost să-i mai spun şi de ale mele… I-am spus că o să mă interesez şi în Bucureşti. Asta a fost ultima dată când am vorbit cu el. Am predat telefonul de serviciu, iar la ceva vreme am aflat că domnul comandor a mai sunat odată. Mi-a zis tata că m-a căutat pe fixul lui, şi cred că tata era într-o pasă proastă… „A sunat aviatorul tău de la Feteşti!”, m-a informat el, „Când?”, l-am întrebat eu, „Mai demult, am uitat să-ţi spun…”. „Şi ce i-ai zis?”, „Păi, m-a întrebat ce face el cu maşina, că nu vrea nimeni să i-o repare, și i-am zis că, dacă vrea, să te dea în judecată, şi ce hotărăşte instanţa, aia e…”. „CE-AI FĂCUT???!…”, „Păi, da, ce mai voia de la tine?…”.

Nu l-am mai sunat niciodată pe Foozie, mi-era ruşine…

Ştiam că nu pot să-l ajut, că nu aveam bani, și cred că şi el şi-a dat seama de asta, la un moment dat, dar tata n-ar fi trebuit să-i vorbească niciodată aşa, nu lui, mai ales că nu-l cunoştea…

A urmat divorţul, apoi am luat totul de la zero… Pentru prima dată, „acasă” a devenit colţul meu de linişte, iar familia, locul unde îmi „încarc bateriile”. Timpul vindecă şi estompează multe, datoriile, grija zilei de mâine, toate m-au făcut să uit seara aceea de august şi ce a urmat. Totul, până în seara unei zile de noiembrie 2016, când trecutul m-a ajuns brusc din urmă…

Asta a fost întâlnirea mea cu Foozie.

Poate ar fi trebuit să sun, să mă scuz, chiar dacă nu eu îi vorbisem urât, dar mi-a fost ruşine… I-am pricinuit rău unui OM, şi indiferent ce i-aş fi putut spune, nu cred că aş fi reparat ceva.

Acum e prea târziu. Foozie nu mai e printre noi, iar faptul că nu vă cunosc, dar amândoi l-am cunoscut pe domnul comandor, cred că din cauza asta am simţit nevoia să vă spun totul… Mi-a fost mai uşor, o spovedanie târzie… Am crezut că asta o să-mi uşureze, cumva, sufletul.

Ciudat, dar simt în continuare în suflet apăsarea celor petrecute, ori poate tocmai din cauză că Foozie nu mai este.

Poate într-o altă viaţă, în coordonatele unei alte lumi, să mai vină spre mine cu mâna întinsă, „Ce faci, om bun?”. Atunci, poate voi avea curajul să-i mai strâng o dată mâna, privindu-l în ochi, şi să-i spun, „Iartă-mă, domnule comandor! Te rog, iartă-mă, Foozie!”.

 

Cu respect şi deosebită consideraţie,

Ovidiu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări, Poveşti de la voi și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Spovedanie târzie

  1. Orice intamplare a vietii, fie ea importanta sau minora, ne ajuta sa intelegem caracterul si personalitatea unui om. Oricat de putin l-am cunoscut eu pe Foozie, nu ma mir deloc de felul cum a reactionat in seara accidentului. Aaaa …. si nici dupa aceea. Este exact ceea ce m-as fi asteptat sa aud despre el.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s