IARĂŞI CU NOI

Astăzi este 25 octombrie, dată când, acum 52 de ani, se năştea Dumitru BERBUNSCHI, cel ce, peste ani, avea să devină „Foozie”, unul dintre foarte puţinii piloţi-scriitori pe care i-a dat naţia română.
Pilot de vânătoare pe avioane supersonice, soţ şi tată, mentor pentru studenţii la şcoala vieţii şi instructor de zbor pentru cadeţii şcolii zborului militar, Foozie a ars o rană ce nu se va închide niciodată în inimile noastre când a plecat prea devreme dintre noi, fără a-şi fi terminat misiunea-i pământească, răpus de o cruntă boală ce i-a tăiat aripile şi l-a secerat înainte de a-şi putea lua rămas bun.
Azi este ziua lui Foozie, iar în flacăra din candelă arde şi o tulpină din sufletul lui, fragment întors din lumea de dincolo de timp pentru a ne lumina încă o dată, ca pentru un rămas bun ce nu a mai avut vreme să fie rostit.

Aprinde-ţi candela, om bun, azi, Foozie este iarăşi cu noi…

***

Uneori, îl descopăr pe Foozie când m-aştept mai puţin.
Cu ceva vreme în urmă i-am identificat trăsăturile ascunse într-un Om din metrou cu care mă intersectez din când în când, şi mi-e din ce în ce mai greu să-mi camuflez interesul cu care-i observ trăsăturile ce-mi par atât de familiare, chiar dacă l-am văzut de atât de multe ori.
De fiecare dată îl privesc în timp ce stă liniştit pe scaun şi se lasă legănat de viteza şi mişcările trenului subteran, uneori moţăind în drum spre locul lui de muncă sau privind absent în timp ce-şi mângâie mustaţa. De fiecare dată îl analizez şi senzaţia de familiarism, de deja-vu, mă izbeşte în plin, ameţindu-mă şi făcându-mi ochii mari.
Poate că nici nu seamănă la fizionomie prea mult cu el, pentru că Omul acela nu are mustaţa de haiduc a lui Foozie, cea pe care el o purta cu mândrie ca pe un adevărat blazon, ci are o mustaţă tunsă scurt, pe care şi-o mângâie destul de des, privind gânditor un punct numai de el ştiut. Are craniul tuns foarte scurt, cu un pronunţat început de chelie, iar buzele nu-i sunt la fel de groase ca ale lui Foozie. Ştiu asta, ştiu şi observ şi înregistrez diferenţele astea, dar totul este eclipsat de ochii Omului ăsta, de privirea lui, privire pe care-o recunosc şi pe care-aş recunoaşte-o şi după o mie de ani şi dintr-un miliard de alte priviri.
Da, Omul din metrou are ochii verzi, la fel ca ai lui Foozie, iar apele care se revarsă din ei şi toată dantelăria de riduri din jurul lor compun în detaliu acea privire pe care-o avea el în anumite momente, o privire ce mi s-a imprimat pe retină, iar ea, privirea asta, este cea care-l face pe Omul acela să semene demenţial de mult cu Foozie, să fie o copie a lui, un frate neştiut, şi ştiu că, dacă Omul acela ar vorbi cu acea voce puternic graseiată, ca a lui, nu m-aş putea abţine să nu izbucnesc în lacrimi şi să cad în genunchi, sărutându-i dreapta…
În mintea mea, Omul acela este o variantă îmbătrânită a lui Foozie, este un Foozie ieşit la pensie, un Foozie mândru de nepoţii lui, un Foozie încă activ, care nu acceptă să stea şi să lâncezească toată ziua acasă. Este un Foozie aşa cum ar fi trebuit să fie, un Foozie împăcat cu soarta lui şi cu ce a realizat atunci când a purtat uniforma cu albastrul cerului pe epolet, un Foozie în rezervă şi cu drept de port al uniformei, nu acel Foozie ce încă mai poartă uniforma cu albastrul cerului pe epolet şi acum, plecat pe ultimul lui drum de cinci ani, opt luni, două săptămâni şi două zile…
Sunt sigur că acel Omul acela a realizat că-l observ, ştiu sigur asta pentru că verdele privirii lui s-a întâlnit cu căpruiul ochilor mei de câteva ori, iar senzaţia a fost ciudată. M-a privit atunci, şi parcă-i puteam simţi întrebările nerostite, o curiozitate fără pic de iritare, doar un „de ce mă priveşti cu atâta atenţie, străine, ne cunoaştem de undeva…?!”. Dar n-am putut să intru cu el în vorbă, n-am putut, de fiecare dată m-am retras în cochilia mea, de teamă, de teamă să nu fie adevărată bănuiala mea legată de vocea lui şi…
Uneori, îl aud pe Foozie vorbindu-mi de undeva, din interiorul meu, suprapus pentru zumzetul lumii, invocat de vreo întrebare de-a mea pe care i-am mai adresat-o cândva, atunci când era aproape de mine, iar răspunsul îmi este redat cu vocea lui, vocea aia inconfundabilă. În tot acest timp de când a plecat dintre cei vii trupeşte, n-am întâlnit niciodată o voce care să aibă caracteristicile vocii lui, şi nu ştiu dacă asta-i rău sau bine.
Alteori, mi-e dor nu numai de vorba lui atât de plăcută auzului, dar şi de înţelesurile lui pline de tâlc, de cimiliturile şi ironiile graseiate pe care mi le servea voios şi cu care mă făcea să râd. Uneori, mi-e dor să vorbim, pur şi implu, să-i pun tot felul de întrebări şi să-i pândesc răspunsurile ca o pasăre de pradă, sau doar să vorbim banalităţi. Cu el, nimic nu era plictisitor, în toate exista câte ceva de învăţat, un înţeles ascuns la prima vedere, dar foarte profund atunci când îl descopereai. Nu-ţi servea totul pe tavă, mură-n gură, aşa că trebuia să cauţi de fiecare dată cu atenţie, să sapi uneori adânc şi să scoţi la lumină, să spargi învelişuri uneori tari şi să dezveleşti un miez uneori dulce, dar întotdeauna adevărat. Foozie era plin de surprize, un învăţător atipic, dar ale cărui lecţii îţi rămâneau în minte şi în suflet, chiar dacă-ţi mai luai şi castane, aşa, să nu ţi se urce stima de sine la cap şi să crezi că le ştii tu pe toate…!
Mi-e dor de lecţiile lui, de felul în care te privea atunci când îţi explica lucruri pe care le scotea din colţuri de suflet, de privirea poznaşă şi zâmbetul din colţul mustăţii, de tot acel spectacol pe care ţi-l oferea omul Foozie, spectacol întregit de vocea lui inimitabilă şi de gesticulaţia cu palmele lui mari, cu degete puternice şi brăzdate de micile cicatrici albe, căpătate în războaie necunoscute mie şi pe veci rămase nepovestite-mi.
Îi simt lipsa atât de mult, şi doare de fiecare dată când înţeleg că el ar fi făcut lumină atunci când m-am zbătut de atâtea ori în întuneric, că braţul şi ascuţimea sabiei minţii lui m-ar fi scutit de atâta suferinţă şi mi-ar fi fost aliaţi de nădejde, camarazi adevăraţi, pentru că Foozie nu te lăsa la greu, cum fac atât de mulţi în ziua de azi. Foozie ar fi luptat împreună cu tine, pentru tine şi chiar împotriva ta, dacă asta ţi-ar fi fost de folos, dacă asta te-ar fi adus pe traiectoria optimă vieţii tale, iar atunci când i-ai fi mulţumit pentru binele făcut, el ar fi lăsat privirea în jos, zâmbind stingher cu ochii şi cu colţurile mustăţii.
Rareori a cerut Foozie ceva de la cei din jur, iar dacă a făcut-o, a fost pentru că a fost nevoit s-o facă şi pentru că cei din jur nu au înţeles că trebuiau să-i ofere ei ceea ce el a cerut. El aşa a făcut, a oferit fără ca cineva să ceară, consumându-se puţin câte puţin, dând din lumina din el până când l-a cuprins întunericul, iar lumina din partea celorlalţi a venit mult prea târziu pentru a mai fi salvat.
Acum, Foozie trăieşte în razele de lumină pe care le-a lăsat în urmă, în lumina din noi, în lumina din fiecare dintre cei al căror destin l-a influenţat benefic, iar de vrem să-i mulţumim, trebuie să ne întoarcem ochiul interior şi să-l căutăm acolo, în colţul cu amintiri dragi, în locul unde praful uitării nu are ce să caute.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAComandor Dumitru „Foozie” BERBUNSCHI (1962 – 2009)

***

Aprinde-ţi candela, om bun, azi, Foozie este iarăşi cu noi…

Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

6 răspunsuri la IARĂŞI CU NOI

  1. Saint-Ex spune:

    Pentru FOOZIE, în memoria lui care pâlpâie, ca o candelă aprinsă, în sufletele celor care l-au cunoscut, pentru ceea ce EL ar fi vrut să spună şi N-A MAI SPUS NICIODATĂ, pentru că „timpul n-a mai avut răbdare”, pentru TINE, ACOLO SUS, de unde sunt sigur că ne priveşti şi ne veghezi, un gând pios, o luminoasă şi caldă amintire.
    ..şi, n-am să pot uita, anii din Academia Militară, când orice întâlnire cu EL era o continuă PROVOCARE şi ÎNCÂNTARE, când punea şi turna în cuvinte lucruri imposibil de rostit, şi atât de adânci, te vedeai în ele ALBASTRUL DE NEPĂTRUNS AL CERULUI REVERBERAT ÎN APA ADÂNCĂ A CÂMPIILOR CU CUMPĂNĂ DIN CÂMPIA ROMÂNĂ, n-am să pot uita niciodată acea seară toridă de iulie, când, pe treptele monumentului din faţa Academiei, AI PLÂNS, ai plâns sincer şi adânc, precum apa cristalină de munte şi ….pentru destinele şi devenirea aceea se prefigura în AVIAŢIA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ.
    Aprindem CANDELA FOOZIE, în memoria TA….

  2. Roberta Berbunschi spune:

    Este emotionant. Iti multumesc. Pentru mine si fiica mea este mereu emotionant sa constatam amprenta pe care a lasat-o Foozie in viata ta. Iti multumesc pentru modul in care ii cinstesti memoria de fiecare data si cred ca de acolo unde este si el este fericit.

  3. Poetu' spune:

    Sărut mâna şi mulţumesc pentru vorbele frumoase! Foozie nu se va şterge niciodată din sufletul meu, iar o parte a misiunii mele este aceea de a-l face cunoscut şi altora, precum şi de a-l reaminti celor ce l-au cunoscut. Împreună, îi vom păstra amintirea vie.🙂

  4. vlad spune:

    foarte frumos scris

  5. Poetu' spune:

    Vă mulţumesc!

  6. bibilotul spune:

    Am stat cu el la o tigare,de multe ori..Ne-am cufundat in lumea necuvintelor . Am vorbit mult din priviri si ne-am inteles prin gesturi simple.Drept dovada,de fiecare data ne zambeam la despartire…Om bun,absenta ta ma doare!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s