CARPE DIEM, om bun!

Este pentru prima oară când îmi vine greu să scriu despre Foozie.
Îmi vine greu, deoarece el este în mine şi e ca şi cum aş scrie despre propria mea persoană, şi nu-mi place deloc asta.
Dar azi s-au împlinit şase ani de când el, Foozie, nu mai este printre noi.
Nu trece nici măcar o zi să nu-mi zboare gândul la el, să nu-l întreb în minte dacă fac bine ceea ce fac, să nu mă raportez la etalonul pe care-l reprezintă el pentru mine. Subiectele MiG-21, Aviaţia Militară Română, pilotul de vânătoare, zborul, scrisul, toate-i poartă imaginea ca pe o pecete, şi mă descopăr implicându-l în discuţii cu alţii, dându-l exemplu, amintindu-l celor ce l-au cunoscut, direct sau nu, şi readucându-l în prezentul în care trăiesc, lângă mine şi cu mine.
Foozie trăieşte în mine după cum trăieşte în toţi cei ce l-au cunoscut, sau care i-au citit scrierile, sau care-i cunosc povestea, sau care i-au aflat poveştile pe care le-a împărţit cu dărnicie tuturor celor ce-au avut răgazul şi inspiraţia de moment de a-l asculta.
Foozie n-a murit niciodată în acel februarie geros de acum fix şase ani, pentru că pământul îngheţat i-a înghiţit doar trupul, relicva cea lumească sub care s-a prezentat timp de 46 de ani. Sufletul lui n-a fost disipat în crivăţul nebun ce i-a torturat pe toţi cei prezenţi în cimitirul din margine de Bărăgan, ci, poate, un crâmpei din el s-a impregnat în duralul lucios al celor trei avioane MiG-21 LanceR ce i-au prezentat frăţescul onorul al piloţilor de vânătoare de la Borcea, aerodromul inimii lui, cei ce-au zburat zbor îndrăzneţ şi şi-au tăiat cu iscusinţă brazde adânci în oceanul învolburat a furtună de deasupra capetelor noastre.
Nu, sufletul lui şi-a găsit sălaş în noi, cei ce l-am iubit pentru tot ce-a fost, cu bune şi cu rele, şi, uneori, ne mai vorbeşte în momentele de tăcere din minţile noastre aglomerate şi între bătăile inimilor noastre atât de pline de lucruri mai mult sau mai puţin importante. El este acolo, cu noi, cât timp vom exista.
Ce bine ar fi dacă i-am înţelege graiul

***

Carpe diem.
Trăieşte clipa.
Asta-mi vine în minte acum, când nu-i mai pot strânge mâna lui Foozie de şase ani de zile.
Cred că Foozie şi-a ghidat paşii în viaţă după această maximă antică, sau poate că este ceva caracteristic tuturor piloţilor, poate că toţi piloţii trăiesc clipa mai mult decât ceilalţi, cei care nu ard comete în nopţi întunecate. Ei, piloţii, cunosc valoarea clipei, greutatea nemăsurată şi nemăsurabilă a momentului peste care majoritatea trece atât de uşor, cu o nepăsare ce frizează inconştienţa. Nu, niciodată viaţa celui ce-şi trăieşte, fizic şi spiritual, clipa cu viteza traficului rutier de la ore de vârf nu va fi egală ca şi intensitate cu cea a celui care brăzdează cerul la mii de metri înălţime de siguranţa solului şi cu sute de kilometri tereştri parcurşi pe oră la orice moment al zilei şi al nopţii. Nu, pentru că diferenţa este ca de la cer la pământ. Nu, pentru că unul a stat pe umeri de uriaşi şi a văzut departe…
Şi el, Foozie, a fost dintre cei care au ştiut să trăiască intens clipa, dintre cei care s-au obişnuit să extragă cât mai mult din tot ce are clipa de oferit, esenţa aceea pe care-o află doar cei ce îndrăznesc să vibreze la cote înalte, arzând intens şi total combustibilul vieţii şi transformându-se în ruguri înalte pân-la cer şi luminându-le şi altora palidele lor existenţe. Foozie a ars ca un meteor pe cerul acestei lumi, risipind din întunericul îndoielii şi dând speranţă paşilor sfioşi ai începutului de drum, încălzind prin căldura traiectoriei sufletului său, dar şi arzând cu furia undelor de şoc cauzate de interacţiunea cu multitudinea de oameni atât de diferiţi. A atins existenţe şi destine şi i-au fost schimbate destinul şi existenţa, a dat şi a primit, a oferit mult şi a primit cu zâmbetul stingher al omului care doar şi-a făcut datoria, imprimându-şi amprenta de neşters în cei ce l-au lăsat în vieţile lor.
Şi Foozie a fost unul dintre rarii oameni care şi-au trăit cu adevărat viaţa.
A fost unul dintre cei care nu şi-a lăsat spiritul să lâncezească, să înoate-n mediocritatea cea atât de plăcută majorităţii, cea atât de comfortabilă şi dulce, ci a fost unul dintre cei ce şi-a ascuţit continuu tăişul minţii, ascunzând vorbe de duh şi mostre de înţelepciune surprinzător de profundă sub privirea-i pusă pe şotii şi în spatele mustăţii de haiduc. Torţa minţii sale a luminat pe mulţi şi continuă să lumineze de-acolo, de dincolo de timp, pentru că Foozie a ştiut s-o aprindă, s-o crească, s-o adape dintr-un conglomerat de elemente alese cu grijă şi cernute atent în ani şi ani de căutări neîntrerupte, amalgamate în proporţii numai de el ştiute şi lăsate să-şi tragă seve volatile din acea incomprehensibilă dotare nativă, memorie a celulei pe care omul încă n-a reuşit s-o descifreze şi să-i pătrundă secretele facerii.
A fost unul dintre cei ce nu şi-au menajat nici trupul, cerându-i mult, chiar totul, subordonându-şi-l complet şi ordonându-i să reziste în medii nocive şi corozive, înţelegând cu multă vreme-n urmă că nu-ţi poţi depăşi limitele somatice dacă nu ţi le cunoşti, şi că nu lungimea resursei fizice este definitorie, ci intensitatea trăirii întinderii acestei resurse. Nu şi-a menajat consumul energiei acumulatorilor, poate subdimensionaţi pentru a susţine cerinţele unui spirit atât de complex în alcătuire şi atât de îndrăzneţ în viziune, lepădând piele după piele în încercarea de-a ajunge pe înălţimile demult alese drept ţel. A ajuns departe, şi ar fi doborât atât de multe altele în urcarea-i furtunoasă, dacă timpul ar mai fi avut timp.
Spiritul puternic i-a fost, chiar până-n ultimul moment, cu veşmântul de carne cea vremelnică drept călcâi al lui Ahile…
Trădat a fost de trup într-o zi neagră, şi nici chiar încrengătura oţelită a spiritului său atât de viu nu i-a putut menţine fiinţa la un loc, năruindu-se totul într-o zi geroasă de final de iarnă, acum fix şase ani de zile…

***

Foozie a trăit cu toate celulele fiinţei sale şi cu toate cuantele spiritului său, şi ne-a învăţat că trebuie să ne trăim viaţa, ne-a arătat cum s-o facem şi ne-a împins s-o facem. Îi suntem datori şi lui, după cum suntem datori şi nouă înşine, să ne ascuţim tăişul minţii şi să nu ne menajăm trupurile, datori să ne transformăm şi noi în ruguri pân-la cer, în meteori ce brăzdează mândri cerul uneori prea gri al existenţei, pentru ca şi alţii, cei mai puţin îndrăzneţi, să-şi poată călăuzi paşii pe calea cea bună a sfântului început.
CARPE DIEM, om bun!

Închin tot ceea ce sunt amintirii existenţei tale, drag mentor şi camarad!
Poetu’
9 februarie 2015

Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la CARPE DIEM, om bun!

  1. tuteasca spune:

    Cand spui Berbunschi, „Foozie”, spui doua carti, spui „Cer senin”, spui zbor cu MiG-21 (LanceR), spui prietenie, spui … dar ce nu se cuprinde in numele lui? N-o sa-l pot uita, nu am voie sa-l uit.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s