LUMINA ZILEI DE 20 APRILIE

Când un orb ridică ochii către stele, vede doar lumina sufletului său”, spune un vechi proverb chinezesc.
Lumina.
Lumina şi focul care o emite.
Din cele mai vechi timpuri, de când omul a reuşit a-l dobândi, subordonându-şi-l pentru vecie, focul a devenit un element extrem de important existenţei sale, un aliat vital. Scânteia hefaidică a exercitat dintotdeauna o atracţie puternică asupra tuturor oamenilor, natura sa mistică nefiind complet înţeleasă, iar volatilitatea sa hipnotică niciodată complet îmblânzită. Cu toate acestea, focul a căpătat repede o poziţie centrală în ritualurile lui, lumina sa alungând întunericul de care subconştientul uman încă se mai fereşte, întuneric în care ştie că sălăşluiesc demonii tuturor fricilor sale ancestrale.
Este datină în lumea creştină – şi nu numai – aprinderea unei lumânări pentru cei trecuţi în nefiinţă. Mugurul de foc lunguieţ şi tremurător, ce consumă carnea fitilului şi topeşte în timp ceara trupului fusiform, poate fi o reprezentare metaforică a omului însuşi, cu trupul lui de ceară fragilă, fitilul-suflet şi flacăra conştiinţei întreţinută de îngemănarea celor două elemente şi izvorâtă din scânteia primordială a facerii tuturor lucrurilor.
Poate că noi, cei ce rămânem, aprindem lumânări pentru ei, cei plecaţi dintre cei vii, pentru ca ei să aibă lumină, sau poate că o facem pentru noi, cei ce-am rămas să ne aducem aminte, pentru ca lumina să se răsfrângă asupra noastră şi ei să ne vadă, de acolo de unde sunt, de dincolo de timp. Poate că lumina duce gândurile noastre la ei, poate că aşa ne apropiem unii de alţii pentru scurte momente, frângând bariere invizibile sau străpungând efemer cortine impenetrabile altfel.
Poate că globul mic şi fragil de lumină şi căldură îi încălzeşte şi pe ei, sau poate doar sufletului nostru îi este menit, poate că facem acest gest atât de vechi în memoria lor sau, poate, în propria noastră memorie. Oricum ar sta lucrurile, legătura ritualică dintre focul cel dătător de lumină şi lumea celor plecaţi dintre noi este indisociabilă, la fel cum indisociabilă este şi legătura dintre civilizaţia omului şi focul aducător de lumină şi căldură.

***

Au avut parte cei doi piloţi de vânătoare de la bordul dublei 6946 de lumină în ultimul moment al existenţei lor?
Lumina lor au fost ei înşişi, triada carne-metal-foc născută dintr-o altă treime, cer-pământ-zbor, a cărei normalitate mundană a fost sfâşiată brusc în clipa aceea grea, când omul alunecă de pe scara zborului, când aripile de ceară se transformă-n plumb, iar aerul nu mai are puterea de-a le susţine traiectoria.
În lumină s-au transformat, atunci când oameni şi avion şi zbor s-au îmbrăţişat strâns, atât de strâns, cu pământul cel întotdeauna primitor de aterizări, amestecându-se în exact proporţiile necesare pentru a naşte lumină, dar nu acea lumină dătătoare de viaţă, ci aceea care apare atunci când viaţa transcende, ridicându-se deasupra celor cunoscute omului.
Trupurile lor de ceară fragilă s-au topit, fitilul-suflet a continuat să ardă, dar flacăra conştiinţei s-a stins, totul îmbăiat în fumul iscat din rana ogorului din margine de Bărăgan.
Flăcările au dansat nebune ceva vreme peste rămăşiţele de om-avion-zbor, fumul a urcat la cer şi s-a amestecat cu vântul, cel care le-a vestit plecarea tuturor celor ce i-au putut descifra mesajul. Poate că şi astăzi mai povesteşte cele aflate atunci, şi dacă nu ne-ar lipsi atât de multe simţuri…
Fumul s-a impregnat în oamenii care-au fost atunci acolo, tabloul teribil de dureros le-a ars retina şi li s-a impregnat în fibrele minţii, peisajul senzorial s-a sedimentat şi s-a transformat în amintire, adăugându-se în ei şi îngreunându-le mişcările cu plumbul vieţuirii în lume, cel pe care toţi îl acumulează şi de care nimeni nu e ferit, veninul diluat de fluviul vieţii şi făcut, astfel, suportabil, cel care şterge gradat strălucirea zâmbetelor, sapă cute adânci pe figură, ninge tâmple cu argintul ostenelii şi adaugă în priviri scânteia rece a tristeţii.

***

Timpul trece peste toţi şi toate, cercurile vieţii se adună în trunchiul minţii, fiinţele umane vin şi pleacă, universuri de gânduri ce se nasc şi pier fără ca niciuna să reuşească a păcăli roata vieţii. În tot acest timp, grandioasa scenă pe care se joacă acest teatru uneori absurd îşi continuă existenţa, insensibilă la actorii care vin şi pleacă…
În timp, cicatricea din trupul ogorului din margine de Bărăgan s-a tot restrâns, pământul vindecându-se după intruziunea brutală a fierului aerian şi permiţând vegetaţiei să-şi reintre în drepturi, în timp ce micuţul monument din fier forjat, ridicat in memoriam de camarazii de pe aerodromul de la cotul Dunării, a rezistat eroic un sfert de secol dinţilor timpului, pentru ca să piardă bătălia de curând, când a fost retezat fără milă de mâini dirijate de trupuri fără suflet, animate de goana după câştiguri materiale… Acum, cruntei singurătăţi a locului i se adaugă şi sălbatica devastare a unui simbol ce nu merita starea în care se află, peisaj iarăşi disonant, ce pare a fi regresat la stadiul momentului 20 aprilie 1989.

locul care doarefoto de Ionuţ POENARwww.aripi-argintii.ro

rana campuluifoto de Ionuţ POENARwww.aripi-argintii.ro

Poate că tot ceea ce trebuie să învăţăm din această lecţie servită nouă fără voia lor de semeni de-ai noştri este că urmele trecerii noastre prin lume pălesc în timp şi nimic nu dăinuie mai mult ca amintirea, singurul monument ce ne poate reprezenta cu adevărat, monument imaterial alcătuit din bucăţi din noi înşine.
Flacăra amintirii din noi arde intens, amintirea celor doi piloţi de vânătoare care ne-au părăsit acum 26 de ani, într-o zi de primăvară cu miros de zbor. Ei, locotenent-colonel aviator Doru DAVIDOVICI şi locotenent-major aviator Dumitru PETRA, sunt încă parte din noi, şi vor continua să fie până când noi vom înceta să existăm, la rândul nostru.

Cu adânc respect,
Poetu’
20 aprilie 2015

Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la LUMINA ZILEI DE 20 APRILIE

  1. tuteasca spune:

    Ai spus-o singur, Poetu’-le, metalul s-a topit, a ars … Cei doi nu erau intruchipati in acel mic monument din fier, ci in memoria noastra, a celor care ii cunoastem pe cei doi, chiar daca nu i-am vazut niciodata inainte de …

  2. Mihai Bogatean spune:

    Dumitru Petra a fost bunul meu prieten din liceu si apoi scoala militara.
    Mi-e dor de tine Mitica!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s