Dorul din suflet

Articol scris la 22 ani de la ultima decolare.

V de la Victorie.

Prima mea carte având subiect de aviaţie pe care am cumpărat-o după Revoluţie, atunci când începusem goana după cărţi. Pe vremea aceea, vânzătorii ambulanţi de pe treptele Universităţii aveau preţuri decente şi îţi întindeau la picioare – literalmente! – un covor de cultură ce te îmbia să iei acasă carte după carte, întro încercare de ostoire a setei de lectură ce nu făcea decât să provoace alta. Momentul în care privirea mi-a căzut pe coperta cu tonuri de bleumarin, cu mâna înmănuşată a pilotului ce strânge manşa de avion de vânătoare, a fost de-a dreptul magic şi îl consider un moment de cotitură în viaţa mea, preţuindu-l ca atare. El mi-a imprimat o traiectorie pe care nu o regret nicio secundă, focul pasiunii arzând în mine astăzi la fel ca şi atunci, când încă eram la început de drum. Mă consider norocos să-l fi avut drept mentor distant, de dincolo de timp, pe Doru. Nu ştiu ce s-ar fi întâmplat dacă nu l-aş fi descoperit ATUNCI, când aveam atât de mare nevoie, când erau atât de puţine scrise în cartea vieţii mele.

 

 

Culoarea cerului.

Cărţile lui Doru au apărut ca nişte colaci de salvare de care mi-am agăţat dorinţa de a afla cât mai multe despre zborul militar. Chiar dacă la început am fost reticent referitor la autenticitatea celor scrise, neştiind dacă este adevăr trăit sau pură ficţiune, am fost cucerit de cele citite încă de la primele rânduri. Felul în care erau scrise cărţile îmi permitea să experimentez de la sol aviaţia, îmi permitea să simulez zborul şi toate cele câte se întâmplă acolo sus în propriul for interior, imaginându-mă coechipier de-al lui, zburând aripă lângă aripă printre coloanele regatului norilor. Cărţile lui mi-au dezvoltat teribil de mult imaginaţia, mi-au impulsionat dorinţa de-a cunoaşte cât mai multe despre aviaţie în general şi aviaţia militară în special şi mi-au alinat dorul de MiG-urile mele dragi, al căror zbor maiestuos nu-l mai puteam urmări precum făceam din curtea casei din comuna mea natală… Dar lipsa lor „fizică” era acum compensată de un alt nivel de cunoaştere, la care mă ridicam cu fiecare pagină şi carte citită, descoperind iar şi iar atâtea lucruri fascinante. 

 

 

Celula de alarmă.

Totul era nou pentru mine, şi aproape că nu-mi venea să dau crezare lumii pe care-o aflam între coperţi. Imaginaţi-vă aviditatea cu care citeam, descoperind lucruri interzise mie până mai ieri, lucruri pe care n-aş fi avut de unde să le aflu, iar acum le găseam povestite de un pilot militar. Celula de alarmă, pregătirea misiunii, cabina de supersonic, acrobaţie cu MiG-ul 21, forţaj total, catapultare, cazuri speciale, zbor frânt, oameni în costum de suprasarcină, viaţă de aerodrom militar – elemente ale unei lumi de a cărei idee eram fascinat şi iremediabil şi pe viaţă îndrăgostit, cum aveam să aflu în timp şi cu timpul. Această lume atât de ieşită din comun se întindea sub ochii mei, prezentată mie de acest om care mă purta cu voioşia abundenţei de detalii prin locuri pe unde mintea mea nu putea hălădui până mai ieri, deoarece lipsa detaliilor nu-ţi permite simulări mentale. Uneori mă simţeam de parcă eram acolo, cu el şi lângă el, la celulă, pe bretelă, la guri şi la Sud, în camera lui din colonie, printre camarazii lui, în urlet de motor turboreactor şi în miros de aerodrom ce pulsa a viaţă şi a zbor. Eram luat de mână şi introdus fără menajamente în lumea LOR, fără să mă simt stingher şi umil, ci doar dornic de-a afla mai multe. Iar acolo sus… ah, cum era acolo sus!… Oare câţi dintre voi v-aţi SIMŢIT acolo, printre nori, lângă el?! Oare câţi dintre voi aţi simţit trepidaţiile avionului la spargerea în sus şi aţi văzut cu ochii minţii „fulgerele violente împletite dincolo de cupola cabinei”?! Câţi dintre voi v-aţi simţit inima luând-o nebuneşte la trap, câţi v-aţi simţit venele pulsând cu o adrenalină stranie ce părea a curge din paginile cărţii prin degetele ce strângeau inconştient, iscată de suprasarcina evoluţiilor ce nu se întâmplau în universul cuvintelor, ci în universul vostru lăuntric? Câţi dintre voi au TRĂIT cărţile lui Doru la ore târzii din noapte, când somnul n-avea nicio şansă de-a birui exaltarea şi dorinţa de-a afla mai mult?…

 

Aripi de argint.

MiG-ul 21 trăia în cărţile lui Doru, era centrul universului şi raţiunea de-a exista, era agonie şi era extaz pur, era prieten, camarad şi tată, era cal de foc şi înger de dural. Puteai vedea cu ochii minţii firele nevăzute ce legau pilotul de avionul de vânătoare, deveneai martor la contopirea dintre om şi avion, puteai simţi povara şi plăcerea zborului la vânătoare odată imersat în paginile purtătoare de cuvinte şi transportat în lumea din spatele lor. Puteai simţi şi înţelege – pe cât puteai tu, cu mintea ta de nepilot – acestă relaţie specială om-avion, complet ieşită din comun şi nemaiîntâlnită nicăieri altundeva, această osmoză ce transformă nu numai omul, ci şi avionul, de parcă puţin din fiecare s-ar fi impregnat în celălalt… Este cunoscut că în lumea zborului militar fiecare avion şi elicopter are o însemnătate specială, are un rang anume şi o valoare inestimabilă, fiind prieten şi camarad. Pentru ei, piloţii militari, avionul nu-i „acel MiG-21”, ci „9526”, „327” sau „9701”, fiecare având o puternică identitate proprie şi fiind iubit şi diferenţiat funcţie de nişte caracteristici anume. „9614 e avionul meu!”, puteai auzi, sau „Eu am executat ultimul zbor al lui 8006!” sau „5724 are cel mai bine centrat motor!”, şi nu trebuie să te miri, nepilotule, pentru că lumea lor are reguli aparte, legi scrise şi nescrise, a căror respectare putând reprezenta diferenţa dintre viaţă şi moarte…

 

Ridică-te şi mergi.

Dar ei, piloţii militari, sunt tot oameni, ca şi noi. Şi ei se bucură atunci când au motive, şi ei plâng atunci când durerea arde coşul pieptului ca un pumnal înroşit în foc. Şi ei se îmbată când li se naşte un copil, şi ei îşi trăiesc viaţa cum pot şi cum ştiu ei mai bine. Şi ei mor, şi ei pleacă dintre noi, de multe ori mult prea devreme, pentru că şi ei sunt oameni. Şi sângele lor e tot roşu, doar că el, uneori, mai şi pătează rama cabinei când „cade piatra destinului”… Iar Doru a ştiut să povestească toate acestea şi multe altele, scriind fără cuvinte, ci cu imagini, imagini pe care le VEZI în tine şi care rămân acolo, sedimentându-se şi ajutându-te să înţelegi lucruri pe care nu le-ai trăit şi nu le vei trăi niciodată, dar care cresc şi încolţesc în tine, de găsesc pământ fertil. Pentru că trebuie să ai ceva în tine, acolo, undeva adânc, iar acel ceva trebuie să vibreze la muzica motorului turboreactor, trebuie să te facă să inspiri cu toată fiinţa când simţi aromă de petrol de aviaţie, trebuie să te facă să simţi imboldul de-a privi spre cer şi să nu te mai saturi de azurul lui, pentru că el face parte din tine, pentru că „cerul este mai frumos ca oamenii”… Şi „pentru că altfel nu se poate”…

 

***

Ce a fost Doru pentru mine?

Iată o întrebare pe care aş adresa-o tuturor celor ce l-au citit pe Doru. Aş vrea să ştiu ce a fost el pentru ei, ce impact au avut cărţile lui, ce au schimbat ele în ei, dacă au schimbat ceva… Dar sunt sigur că au fost mulţi cei care au simţit FIORUL. Câţi, nu voi şti niciodată… Sigur ştiu că Doru ne-a schimbat vieţile multora, ne-a arătat ce înseamnă aviaţia militară, a ridicat vălul ce separă lumile noastre şi s-a străduit să ne facă să înţelegem zborul, cel supersonic, cel militar, zborul în întreaga lui accepţiune. De gradul de înţelegere al fiecăruia dintre noi a depins construirea imaginii pictate de vorbele lui. El ne-a arătat cărarea pe care să mergem în lunga călătorie a cunoşterii. A şi făcut câţiva paşi cu noi, dar nu prea mulţi, pentru că de noi depinde totul.

 

Cine a fost Doru?

La această întrebare nu pot răspunde, dar sper să strâng bucăţelele de adevăr, să-l recompun şi să aflu întro bună zi acest răspuns. Iar când îl voi afla, ştiu sigur că n-am să-l păstrez doar pentru mine. Sunt sigur că Doru n-ar vrea asta, pentru că el n-a ţinut pentru el adevărul lui despre zborul la vânătoare şi lumea lui. Iar pentru asta, pentru acel adevăr atât de generos împărţit cu noi, acum, de aici, de atât de departe de el, nu pot decât să-i fiu recunoscător că la 22 ani de la tragica lui dispariţie, el încă mai este în mine, încă îşi mai are rădăcinile adânc înfipte în sufletul şi mintea mea, că încă mai foşneşte în adâncul meu regretul că nu l-am cunoscut şi altfel decât din paginile jurnalelor lui.

 Foto de MM (r) Aurel Ivana

Îţi mulţumesc, Dorule, pentru onoarea de-a fi zburat de-atâtea ori cu tine! Nu voi uita niciodată al nostru tainic „V de la Victorie”!

Cu adânc respect, al tău,

Poetu’                                                                                                                                                         20 aprilie 2011

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

24 de răspunsuri la Dorul din suflet

  1. razvanrinder zice:

    Dumnezeu Sa-L Odihneasca pe lt.col. av. Doru Davidovici. Nu am citit de la el decat „Lumi galactice”, dar am ramas impresionat de talentul sau de scriitor si de felul in care a putut sa stranga materiale pentru o carte cu un subiect „sensibil” atat in perioada in care era in viata dar si in zilele noastre.

  2. WW zice:

    D-zeu sa-i odihneasca pe toti cei care au facut faima si gloria, ARIPILOR ROMANESTI! Pe cei de-acum, acesti supraoameni, Zburatorii Cocardelor Tricolore, sa-i apere, sa-i vegheze si sa-i readuca sanatosi pe Pamant, unde cu totii, ne ducem conditia de…OM. „Aripi de argint”, „Celula de alarma”, precum si „Lumi galactice”, au reprezentat pentru mine, copil fiind pe atunci, o lume fascinanta, ireala, dar umana totodata. Felicitari autorului tuturor acestor articole emotionante, pline de adevar si cunoastere! Respect!

  3. Violeta Ionescu zice:

    Minunat articol. Dar nostalgia nu ne scapa de adevarul ca aceste carti vor muri odata si odata in biblioteci prafuite si ca gandurile, sentimentele si nadejdea cuprinse in ele se vor spulbera in vant. Ca sa-l facem pe Doru sa nu moara inca o data, ar trebui sa-i republicam cartile. Nu e posibil ca cel mai bun scriitor al nostru din domeniul aviatiei sa zaca in biblioteci, in editii vechi!
    Daca ii esti prieten cu adevarat, draga Poetule, intereseaza-te ce se poate face pentru reeditare. Bineinteles ca aici e vorba de drepturile de autor rezervate familiei, insa se poate discuta in ce conditii ar fi posibil sa nu ne mai fie dor de DORU al nostru, ci sa-l avem aproape cu fiecare carte a lui, reinnoita.
    Sa avem mare grija, inca nu s-a nascut un alt Doru Davidovici! Si inca ceva: mai ales tinerii ar trebui sa-l citeasca!
    Cu bine, Violeta

  4. tinel231 zice:

    Am citit toate cartile lui, iar prima carte care mi-a cazut in mana acum multi ani, a fost ,,Insula nevazuta” ,o carte cu copii si pentru copii (mari).Nici acum nu pot uita insula oamenilor cu pantaloni din panza de corabie …In ’89 nu mi-am putut opri o lacrima cand am aflat ca Doru a plecat spre alte lumi galactice ,dar mai tarziu mi-am dat seama ca n-a plecat de tot: o particica din sufletul lui a ramas in fiecare carte semnata de el…deci e NEMURITOR , si e nefiresc sa plangi moartea unui nemuritor …

  5. Anonim zice:

    sunt cei mai tari

  6. ionutz zice:

    Prima carte citita a fost „Celula de alarma”…apoi am cutreierat toate anticariatele si am cumparat si restul de carti ale lui Doru D. … Nu ma puteam opri din citit, eram acolo, in celula de alarma, in carlinga 21-lui de dural. Un Univers din care nu mai vroiam sa plec, univers al ciulinilor din Baragan , al pilotilor de vanatoare, al meu …

    Multumesc pt. acest colt de lume in care pot sa spun : Multumesc Doru Davidovici …

  7. Poetu' zice:

    Şi eu îţi mulţumesc pentru aceste cuvinte care mă tulbură, ca de fiecare dată…

  8. Bogdan Chiriac zice:

    Sa ne bucuram ca a existat un roman ca el, care ne-a adus fiorul zborului pe pamant!
    Trebuie sa facem ceva mai mult pentru a promova ideile bune ale lui!
    Sa ne amintim si de celelalte carti ale lui: Caii de la Voronet, Insula nevazuta, Dezmintire la Mit!
    Continuati-i traditia!

  9. Laurentiu-George Chiforescu zice:

    De cate ori citesc ceva de la el imi dau lacrimile. Eu sunt un ratat, am visat de mic sa zbor, dar nu mi-am implinit nici un marte vis. Asemenea oameni sunt rari, ei fac sa se invarta pamantul. Am citit V de la victorie, Zeita de oricalc si Colegii mei din nestiut. In sufletul meu il consider coleg, zbor si eu cu sufletul si cu inchipuirea… Talentul lui scriitoricesc e impresionant, de fapt scoate in evidenta nu mandria de a zbura ci fiorul si speranta si disperarea fiintei umane. Impresionant. Pacat ca a murit, pentru el, familie si prieteni, pentru noi strainii, dar bine ca a murit din zbor, facand ce ii placea mai mult, daca tot a fost sa moara. Asa a intrat mai adanc in legenda, a devenit una cu povestile lui, le-a dat autenticitate totala si poate ca, in afara inimilor noastre, zboara pentru totdeauna alaturi de colegii lui din nestiut. Am reusit sa gasesc pe internet majoritatea cartilor si am de gand sa le citesc… Fie-ti aerul usor si sa miroasa a primavara. Sa ai alaturi cainele Tom, masina Aro, si zeita de oricalc fara picioare si sotia sfera… Si avionul reparat de extraterestri. Si tie autorul blogului, bravo, felicitari!

  10. Violeta zice:

    L-am descoperit pe Doru Davidovici in adolescenta , prima carte citita ,, Lumi galactice ” , apoi , tot ce am gasit prin biblioteci . Pentru ca nu a amintit altcineva , va propun ,, Intrarea actorilor ” , scrisa in acelasi stil direct , captivant , cu umor , implicandu-te in povestea lui de dragoste curata ,framantari , hangare , aripi de otel si kerosen . Felicitari pentru ideea acestui blog .

  11. Poetu' zice:

    Vă mulţumesc şi vă mai aştept în lumea poveştilor de aerodrom!

  12. Anonim zice:

    Nu te cunosc…dar apreciez ceea ce scrii, gandesti si spui despre cel care a fost si va fi, Doru.
    Tu si cei din generatia ta nu l-ati cunoscut si spre (ne)norocul vostru , va simtiti minunat citind si imaginandu-va ceea ce el cu insistenta lui metodica, transcria la coada avionului dupa o misiune de zbor. In urma cu mai bine de 35 de ani, undeva intr-o banca a liceului militar din Alba Iulia cativa baieti, smulsi de langa ispitele vremii si vremurilor, citeau carti despre piloti si avioane, scrise de un autor necunoscut: Doru Davidovici. Firesc pentru momentul acela de timp in care liceenii – si in special cei din LM – incercau sa-si proiecteze peste timp, dorintele legate de arma pe care doreau sa o imbratiseze pe mai departe. Si uite asa, microbul aviatiei – cel mai devastator microb conceput vreodata – ne-a fost injectat in vene si a inceput sa ne inunde organele, sa ne devasteze imaginatia si sa ne transforme in supusi ai celui mai frumos vis: zborul. Cel care poarta raspunderea pentru transformarea ce am suferit -o – din adolescenti nestiutori in viitori piloti militari a fost Doru….Am parcurs un drum lung si extrem de complex pentru a deveni – ceea ce cu mandrie vom recunoaste pana la moarte – piloti militari pe avioane supersonice.
    Lui Doru ii datoram mult mai mult decat aceste scrieri frumos mestesugite pentru a fi cat mai aproape de sufletul celor doritori de albastrul infinit…
    Lui Doru ii datoram respectul cuvenit unui senior in ale pilotajului si un camarad onest , principial si drept, model pentru noi in tot ceea ce a insemnat viata pe un aerodrom militar…si mult dincolo de limitele acestuia .
    Lui Doru ii datoram, curajul si hotararea de a spune lucrurilor pe nume, indiferent care ar fi fost urmarile si dincolo de acest lucru ii datoram o data in plus, aventura ce am inceput-o in 1978 in cadrul Aviatiei Militare….
    Lui Doru ii datoram acele splendide momente in care stand pe banca la celula de alarma, erai surprins de intrebarea calma si profunda, ca o petala de vant ” ce faci colega”….
    Si eu, ca si voi acum, mi-am imaginat aviatia si ceea ce tine de avioane prin cele citite, visate si apoi traite exact cum ni le-a prezentat extrem de rafinat – cum era de altfel si el – Doru. In anul II sau III a SOAv i-am scris o scrisoare capitanului de atunci ( sau locotent majorului – oricum nu conteaza gradul) cerandu-i in cateva cuvinte sa ne scrie cateceva de pe aerodromul din cotul Dunarii unde zbura ….Cu talentul inascut ce-l avea ne-a propus sa avem rabdare, sa ne luam mai intai examenele, sa trecem de vizita medicala specifica supersonicului si apoi sa venim in Baragan si sa zburam impreuna …Simplu, decent si la obiect …asa cum a fost si el. Sper sa pot gasi vreodata aceasta scrisoare si sa mi-o asez pe noptiera alaturi de cartile lui ce ma insotesc si acum pretutindeni…
    Ca un gest solemn inchinat lui, Programul de modernizare al avionului MiG 21 LanceR s-a numit initial Programul DD ( am si acum primele bibliorafturi cu sigla aceasta ) doar ca ulterior ca multe alte lucruri originale a fost schimbat……no comment…
    Sunt sigur ca de acolo de unde e, ne va ierta pentru inconsecventa de care unii am dat dovada, iertandu-ne totodata si alte multe faradelegi …pe care cu voia sau fara voia noastra le-am facut.
    Dar despre alte lucruri legate de Doru si despre existenta noastra alaturi de el poate intr-o viitoare scriere.

    Titus

  13. Poetu' zice:

    Cu siguranţă vorbesc în numele tuturor celor ce-au citit rândurile dumneavoastră: vă aşteptăm şi alte scrieri, domnule comandor!
    Am onoarea!

  14. andreicagogu zice:

    am avut sansa sa termin academia militara in aceeasi promotie ci Doru D. El ca de altfel toti colegii lui constituiau parca o alta specie umana (scuzati); simteai la ei pasiunea, atentia pentru cel de langa tine, dorinta de a ajuta de a se perefectiona; i-am vazut si la Fetesti ( asta trebuie sa realizati si apoi sa vorbiti despre aviatori; uneori i-am intalnit si in piligonul C. Midia; uneori m-a inpresionat la ei tacerea , atentia extrema pentru ce se intampla pe aerodrom.AM INVATAT MULTE DE LA EI , INDEOSEBI CE INSEAMNA RELATIE UMANA DE RESPECT.. Sa fiu sincer pana la cap, ma indurereaza ce s-a intamplat cu generalul DRAGHIN.

  15. Radu zice:

    Am norocul sa posed majoritatea cartilor lui Doru Davidovici in format PDF. Credeti ca ar fi o idee buna sa le urcam pe acest site?

  16. Poetu' zice:

    Din câte am înţeles, anul acesta va debuta reeditarea cărţilor lui Doru. Părerea mea este că ar fi bine să aşteptăm până vom avea în mâini noua variantă tipărită. Eu abia aştept!

  17. Cristian Grozav zice:

    Am avut norocul sa-l vad în acțiune pe Aviatorul Doru Davidovici , cu mult dupa ce am citit si recitit Aripi de Argint sau Celula de Alarma , în fapt ma aflam la Bărăganu în stagiul militar când a murit. Un regiment cu zburători frumoși, un comandant tânăr si aviator de excepție Dorel Luca, un om nebun frumos , muream o clipa când trecea in zbor salutând unitatea.

  18. Elena Baicea zice:

    L-am „intilnit” prima oara pe Doru Davidovici la „Intrarea actorilor”…eram pustoaica,iubeam un elev de la liceul militar din Sibiu,iar cartea asta a fost pentru mine culmea romantismului,a iubirii adolescentine, a tot ce era frumos si curat…dupa ce s-a mai…racit amorul meu,i-am cautat cartile prin librarii,pe la biblioteci,pe la prieteni…RIDICA-TE SI MERGI este preferata mea si o recitesc mereu si mereu…a facut ce i-a placut mai mult,a scris despre ce a iubit mai mult si chiar daca a plecat mai repede decit trebuia,toti care-i citim cartile il avem linga noi si nu-l uitam.

  19. Poetu' zice:

    Frumos şi adevărat!

  20. gabriela zice:

    …va duc dorul celor ce sunteti acum in escadrila din cer
    Nu voi uita niciodata momentul cand am sunat la usa lui Doru, sa plang pe umarul lui ” nu voi putea sa zbor nicidata supersonicul,nu ne lasa,au hotarat altii pentru noi”…iar el, zambind, mi-a raspuns „si pe o matura daca poti zbura,tot zbor se cheama, vecina! „…apoi a continuat ” iti va placea elicopterul, mai vorbim dupa” …m-a imbratisat, mi-a zambit si mi-a servit o limonada spunandu-mi sa iau loc pe canapeaua lui de scandura…asa era canapeaua lui Doru, asa isi odihnea coloana.Si am vorbit apoi multe, despre vise, despre aripi, despre impliniri si neampliniri, pana cand a plecat intr-o buna zi, si-a luat zborul printre stele. Mi-e dor de tine, Doru!

  21. Barbu-Virgil Dragoescu zice:

    dragulmeu prieten Doru de care mi-e atat de dor spunea: zborul il zmulgem de fiecare data din noi !
    Cu mult respect pentru voi pilotii…

  22. Anonim zice:

    Mi-a ramas in suflet „Ridica-te si mergi”, am citit-o imediat dupa aparitie, deci acum multi ani, si am simtit o asemenea simpatie pentru autor, desi cu aviatia nu am nimic de-a face, incat l-am urmarit si am mai gasit inca o carte de-a lui. Am trecut de atunci prin multe necazuri, foarte mari, in viata, dar motto-ul meu pentru totdeauna a ramas „Ridica-te si mergi”. Acum, cand nu mai e mult pana la apus, sper sa-l intalnesc.\

    _

  23. Poetu' zice:

    Toți sperăm să-l întâlnim imediat după ce ne vom trăi apusul.
    Vă mulțumesc pentru gândurile așternute aici!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s