Gândindu-te la 10 ani după

Dacă este o certitudine faptul că viaţa unui om contează în măsura în care parte din ea s-a imprimat în viaţa celorlalţi, pentru unii mai mult, pentru alţii mai puţin, atunci este important ca ea, viaţa, să nu se imprime ca suferinţă. Să se regăsească în fiecare câte puţin, suprapusă peste viaţa lui ca o binefăcătoare rază de lumină.

Cum puteam începe o scrisoare adresată ție, Foozie, decât cu un citat din scrierile tale?

Da, știu că, dac-ai fi fost lângă mine, sigur mi-ai fi tras un „Fugi cu barca, Poete!” și-ai fi râs pe sub mustața ta de haiduc. Ochii ți-ar fi sclipit în felul lor, caracteristic ție, și-ai fi găsit tu și alte remarci șugubețe ca să abați atenția de la tine, canalizând-o pe meandrele minții tale în timp ce m-ai fi privit cu o caldă ironie.

Dar nu ești lângă mine, Foozie.

10 ani.

Au trecut 10 ani de când ai plecat, brusc și definitiv, și încă nu-mi pot înghiți nodul din gât când îmi vărs sufletul în paginile astea alb-electronice, iarăși. Ochii tot umed-încețoșați îmi sunt, imaginea ta se suprapune peste tot la fel ca atunci când îți scriu sau te gândesc, iar mareea regretului mă izbește ascuțit de țărmul abrupt al memoriei ca de fiecare dată.

Aș vrea acum să nu fiu trist, aș vrea ca tonul misivei mele să fie altul, mai luminos, dar cum să fac asta? Cum, Foozie, cum să ignor amărăciunea, când știu ce am pierdut?…

De-ai avea o voce, m-ai întreba cum sunt, sunt sigur. Vocea ta din mine nu mă-ntreabă niciodată, poate pentru că eu știu cum sunt și n-am nimic prea vesel de a-ți povești, dar asta-i o scrisoare pentru tine, așa că trebuie să-ți scriu.

Aș vrea să-ți spun că gaura din sufletul meu s-a astupat în toți acești ani, că a crescut ceva ce acum o astupă și mă apără de crivățul ce intră pe-acolo, știi, crivățul ăla născut din urâțenia lumii ce ne ține prizonieri, dar nu cred că-i pe deplin adevărat. Încă doare, totul, și amintirea ta, și tot-ce-nu-a-fost-să-fie, și săgețile înveninate ce-mi ricoșează din platoșă, dar pătrund pe-acolo, toate dor, chiar dacă-ncerc din răsputeri să ignor durerea. Strâng din dinți, Foozie, strâng din dinți și nu e de ajuns.

Am dezvoltat ce mi-ai lăsat tu în toți acești ani, Foozie, de asta să fii sigur. Am înaintat cu încrâncenarea soldatului ce știe că-și va lăsa oasele prin deșertul înghețat al existenței în cazul în care-și va permite să scadă vigilența și să lase să-i alunece arma din mâini, am mărșăluit într-un tempo diavolesc în mare parte din acest timp, m-am târât dureros prin mlaștini create de oameni mai mult sau mai puțin apropiați mie și m-am ales cu răni oribile ce nu se vor închide, poate, niciodată. Am urcat cu obstinație Golgota mea cărând cu brațe slabe o greutate strivitoare uneori, mișcându-mă tremurat către-nainte cu o încrâncenare de-a dreptul fanatică, lăsând urmele trecerii mele prin viață atât prin nisipuri mișcătoare, cât și prin roci ascuțite și reci. Am ars ca un meteor într-o atmosferă majoritar otrăvitoare, m-am consumat în acest deceniu ca-ntr-un secol, și nu știu cât a mai rămas de ars din mine până la stingere, dar… știu că a meritat. Și tu ai ars la fel, Foozie, și știu că și pentru tine a meritat, toată viața ta trăită în cabina strâmtă a MiG-ului 21 și pe aerodromul din Câmpia Bărăganului și tot zborul tău ce nu a lăsat urme pe cerul cel gelos pe realizările muritorilor, ci doar în sufletele celor ce ți l-au urmărit și vegheat.

Tu ai știut cum să permiți flăcării din mine să se extindă, să crească, doar tu ai știut pe ce butoane să apeși în așa fel încât mintea mea să se dezvolte și să încep să cred în mine și în forțele ce zăceau în latența adâncului meu. Regret și voi regreta pe veci că dispariția ta a fost catalizatorul dorinței mele de a scrie, regret și voi regreta pe veci că te-am pierdut pe tine și am descoperit scrisul, ca atunci când pierzi un simț și dezvolți un altul, ce-ți relevă o cu totul și cu totul altă lume. Izvorul scrisului a fost în mine și poate că m-am născut cu el, dar a trebuit să trec prin trauma rupturii de tine pentru ca zăgazurile să cedeze și să încep să curg și eu.

10 ani, Foozie.

„Puii” pe care-i știai au crescut și s-au făcut mari, acum sunt vulturi cu aripi puternice și șoimi cu privire ageră. În toți rezidă imaginea ta, niciunul nu te-a uitat, în toți sălășluiești de-a dreapta părinților lor și vei pieri odată cu ei, cu fiecare. Ne-ai dat atât de mult și ai primit atât de puțin, și cine mai cunoaște în ziua de azi arta de-a atinge fără să atingi, arta de-a picura în suflet roua înțelegerii și de-a planta semințe ce vor germina chiar și-n întuneric, transformând profund posesorul fără chiar ca el să bage de seamă, proces înțeles doar atunci când transformarea în altceva, mai bun, deja se realizase. Tu ai avut darul ăsta, tu ai știut cum să fii și bun și rău și cald și rece și calm și furios exact în proporțiile necesare, mixtură ce, pe moment, nu a fost percepută ca un balsam, dar timpul n-a făcut decât s-o dovedească.

Oare știi tu câte aripi ai crescut?

Oare știi tu câți arbori s-au ridicat drepți spre fața cerului ghidați de vocea ta atât de specială?

Oare știi tu câți OAMENI umblă pe fața acestui pământ datorită ție?

Nu știe nimeni, și nici nu va ști vreodată.

Tot ce știu eu este că omul care-ți scrie aceste rânduri de după ziduri de timp este ceea ce este datorită ție, Foozie, și sigur nu e singurul.

Momentul în care ai plecat a fost generator de noi începuturi, linii de timp ce s-au compus și au dus fix în acest loc, fire nevăzute ce m-au legat de locuri și oameni și întâmplări din viitoruri posibile pe care am avut curajul de-a le urma, ghidat prin cețurile lor de flacăra pasiunii din sufletul meu și de binefăcătoarea rază de speranță ce ai fost tu. S-au întâmplat atât de multe în acest deceniu scurs de la plecarea ta încât am avea nevoie de o clipă care să dureze o veșnicie pentru a ți le povesti și a le discuta, și mi-aș petrece veșnicia mea cu tine, Foozie, pentru că știu că nu aș ieși în pierdere. Zborul meu s-a intersectat cu atât de multe traiectorii, ziua și noaptea și în toate condițiile meteo!, și am descoperit atât de multe existențe în care zborul militar rezida intim, existențe ce m-au ghidat și mi-au permis să-mi continui căutările, crescând și dezvoltându-mă. Tu ai fost baza traiectoriei mele, tu ai fost CZ-ul ce mi-a dat liber la decolare, tu mi-ai vegheat desprinderea și mi-ai predat cunoștințele ce m-au ferit de răul major ce zace în valurile necunoscutului atmosferei, evitând vria, chiar dacă n-am fost ferit de turbulențe și oraje și givraj. Chiar dacă aripile încep să obosească, zborul meu continuă, puterea dată de experiență compensând uzura mediului în care-mi trăiesc zborul. Golgota mea-i un iad mundan, tălpile mele-mi sunt zdrelite și las urme de sânge, umerii-mi sunt zdrobiți și dor, iar mâinile abia mai pot ține stiloul, dar membrele-mi sunt oțelite de puterea pe care ți-o dă înțelegerea scopului pentru care te sacrifici și mărșăluiesc insensibile la durerea ce nu-i decât semnal electric interpretat de creierul meu obosit. Nu știu dacă voi ajunge până la capăt, dar spre el mă îndrept, ca un izvor ce-și caută liniștea în brațele mării. Nu vreau să mă opresc și nici să fiu oprit din zbor, dar știu că finalul se apropie, iar ce va fi să fie – prăbușire sau aterizare – nu-mi este cunoscut și nici nu-mi va fi până fix în acel moment.

Zborul tău tăiat atât de brusc și de brutal de securea bolii mi-a fost o lecție pe care mi-am însușit-o, dar pe care niciodată n-am acceptat-o. Nu mă gândesc la vrie, nu meditez la prăbușiri, chiar dacă știu că și asupra capului meu se-agită aceeași secure. Muncesc cu furia celui ce are totul de pierdut dacă-i scapă printre degete clipa, strâng din dinți și nu las să mă miroase deznădejdea, chiar dacă lecția vieții tale încă-mi este proaspătă în minte. Nu știu unde este capătul frânghiei vieții mele și nici dacă voi reuși să leg un nod pentru a mai rezista ceva timp, dar… voi afla într-o zi cu soare, nu?

Cred că-i de-ajuns, dar îți mai spun ceva, Foozie, ceva ce sper din tot sufletul să se întâmple cândva. Tu ne-ai învățat pe toți că trebuie să-i inspirăm pe cei ce ne cunosc, tu ne-ai învățat că trebuie să le oferim un ajutor curat ca lacrima și direct din suflet, astfel că sper să fiu și eu o binefăcătoare rază de lumină pentru altcineva, cândva, în decursul acestei vieți. Știu că atunci vei fi mândru de mine, și eu fiind un „pui” de-al tău, vei fi cu siguranță mândru de mine, și chiar dacă nu voi ști niciodată asta, voi simți, iar zâmbetul meu va străluci la fel ca și luminițele din privire.

Timpul își urmează cursul, Foozie, la fel și noi, oamenii, continuăm să curgem.

Probabil că ne vom reîntâlni, Foozie, în vreun fel sau altul, sub o formă sau alta, dar, știi ce?, sper din tot sufletul să ne recunoaștem! Oh, câte-am avea să ne spunem!

Mi-e dor de tine, camarade, acum, când te gândesc la 10 ani de când ne-ai lăsat în urmă!

 

Rămâi cu bine,

Poetu’

9 februarie 2019

Reclame
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Gândindu-te la 10 ani după

  1. Anonim zice:

    O scriere frumoasă, plină de sentimente la fel de frumoase! Cred că cei care au acest dar,al scrisului frumos,sunt uniți ,atât de uniți,că nu pot trăi unul fără altul! Dar,viața ne învață și asta,deși nu ne-o dorim !
    Se spun atâtea lucruri frumoase ,am citit aproape tot ,am vrut să-l știu așa cum a fost!
    Nu l-am cunoscut pe Foozie ,nu l-am văzut și nu am vorbit niciodată,dar ne-am înrudit (este cuscrul meu) și suntem mândri de asta!
    Nu vorbesc la timpul trecut ,pentru că el trăiește pentru noi, trăiește prin Ana și nepotul lui ,Luca!
    Sunt la fel de frumoși că el,trebuie să fie mândri de tatăl și bunicul lor, așa cum ar fi fost și el!
    A lăsat în urmă multă durere,multe regrete ,dar, lucrurile minunate rămân!
    Copiii, scrierile , dragostea celor care le,-au cunoscut și respectul de care merită!
    Noi mulțumim acestor prieteni adevărați care nu l-au uitat și îi mulțumim lui că a existat!
    Noi suntem alături de el și îl simțim alături de noi!
    Dumnezeu să te ierte și nouă să ne de-a putere!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s