Șapte ani fără Foozie

Cum poate pământul ăsta să primească un asemenea om?!”…

Întrebare naivă, chiar ridicolă, dar născută dintr-o adâncă amărăciune, o durere cruntă și o neputință zdrobitoare, urlată în interior și abia șoptită lumii din exterior.

Încă mai am în fața ochilor pământul clisos al cimitirului din colț de Bărăgan, transformat de frigul mușcător și de marșul lent al mulțimii înfrigurate într-o mlaștină ciudată, în care piciorul nu se scufunda, dar care aduna pe talpă cantități apreciabile de pământ brun-întunecat ce îngreuna teribil mersul, de parcă cimitirul ar fi insistat să ne oprească pe toți acolo, împietriți pe vecie printre stâlpii pădurii de piatră și marmoră.

Cum poate pământul ăsta să primească un asemenea om?!”…

Poate, deoarece din acest pământ ne-am ridicat toți și în el ne vom întoarce, din tin-aceasta fost-am plămădiți și în ea ne vom preface atunci când va veni vremea. Și frumoși, și urâți, și deștepți, și proști, și bogați, și săraci, și buni, și răi, toți. Nu vom lua nimic cu noi, dar în brațele lui amorfe ne vom întoarce, fie că vrem, fie că nu. Ceasul fiecăruia se va opri mestecând clipa ce ne poartă numele, ața de pe mosorul vieții se va termina, iar atunci, spune poetul, ceața viețuirii se va ridica de pe ochii noștri și, în sfârșit, vom putea vedea…

Când ceasul vieții i-a bătut ultima secundă și a trebuit să plece, Foozie s-a ridicat de pe patul de boală și a plecat, luând cu el un singur lucru, adică tot ceea ce poate lua un om cu el din lumea celor vii: amprenta lui lumească. Orice altă greutate materială cu care ne înconjurăm este doar o himeră, plămădită din necesitatea trupului pe care vremelnic îl locuim până la momentul gongului final, când abandonăm totul, lăsăm totul în urmă indiferent de valoare sau nonvaloare și trecem pragul, pășind către acel altceva ce ne va fi revelat strict în acel moment.

Asta este tot ce luăm cu noi și nimic mai mult, felul nostru de a fi, felul în care umplem spațiul în care existăm, formele atât de personale de manifestare în exterior a tot ceea ce suntem noi în interior. Tot ceea ce acumulăm în timpul existenței noastre este informație, iar informația ne modelează continuu, instabilitatea intimă a universului interior fiind răspunsul nostru la tot ceea ce există în exterior, iar cel mai important element al exteriorului, oamenii, semenii noștri, sunt atât scop al evoluției noastre interioare cât și motiv al existenței ei. Ei sunt judecătorii noștri și la ei ne raportăm și noi în propria noastră judecată, datorită lor și pentru ei ne aflăm în continuă schimbare, iar măsura acordului în care ne-am aflat cu ei este dată de golul pe care-l lăsăm în ei și în viețile lor atunci când încetăm să mai existăm pe plan fizic.

Foozie a lăsat un adevărat crater în viețile celor care l-au cunoscut, pentru că Foozie nu a fost un simplu trecător prin acele vieți, ci s-a implicat activ în modelarea lor, construind fundații și piloni de rezistență cu mâinile lui iscusite și indicând direcții juste, direcții pe care ochii lui le-au detectat prin separarea muzicii esențialului de zgomotul de fond. Mai mult, flacăra spiritului său a luminat căi, ghidând pași ezitanți și turnând licoarea încrederii în minți sfioase. Lipsa lui a fost resimțită acut, iar cu toate că poveștile și povețele lui ne-au rămas, păstrate la loc ferit de intemperiile viețuirii în lume, mințile noastre doar cu greu le pot da glas cu tonalitatea vocii lui inconfundabilă.

Cum poate pământul ăsta să primească un asemenea om?!”…

Asemeni lui Alexandru cel Mare, sicriul lui Foozie ar fi trebuit cărat de doctori, pentru că strânsura din viața lui de om în calea lor a presărat-o, luptând cu încrâncenare să-și (răs)cumpere sănătatea pierdută prin căi misterioase exact în floarea vârstei, exact atunci când omul culege roadele recoltei pe care a semănat-o cu sudoarea frunții în ani de muncă asiduă. Ei ar fi trebuit să-i care sicriul și totul ar fi fost complet, pentru că știm că mâinile lui Foozie i-au fost goale, și nimic nu a luat cu el acolo, dincolo de orizontul unde bate săgeata privirii, doar imaginea lui dragă…

Tot ceea ce reprezenta Foozie a dispărut fizic odată cu el, pentru că pe alt plan încă există, adică adânc în noi. Golul pe care l-a lăsat Foozie nu se va umple volitiv niciodată, pentru că nimeni, nimeni!, nu va putea fi el, nici măcar o variantă asemănătoare lui. Timpul poate că-l va estompa, poate chiar va șterge acest gol, pentru că asta-i ordinea firească a lucrurilor și însemnătatea colbului uitării, dar LOCUL LUI, locul lui Foozie, nu-l va lua nimeni, niciodată, pentru că după ce creează fiecare om, Dumnezeu aruncă tiparele

***

Lumea creștină consideră că șapte ani îi sunt necesari unui om pentru a se rupe complet de lumea pe care a lăsat-o în urmă. Șapte ani după moartea lui, acel om este comemorat de către cei pe care i-a părăsit, (uneori) fără voia lui, apoi această legătura încetează din punct de vedere religios.

Șapte ani au trecut de când Foozie nu mai este.

Pe 9 februarie 2009, inima lui mare a încetat să mai bată, inima lui în care am încăput toți, și frumoși, și urâți, și deștepți, și proști, și buni, și răi. Inima lui mare, în care ne-am găsit adăpost toți, invitați cu un gest natural și caracteristic lui să intrăm așa cum eram noi, cu tălpile goale sau cu noroi pe bocanci, l-a trădat, oprindu-și tactul și lăsându-l să plece mai departe, într-o altă lume, inaccesibilă, deocamdată, nouă, celor ce-am rămas.

Pe 12 februarie 2009, trupul neînsuflețit al lui Foozie a fost depus într-un mormânt din cimitirul dintr-un colț de Bărăgan, mormânt străjuit de-o pală albastră, după cum cere tradiția aviatorilor. Furtuna din acea zi nu va fi uitată, crivățul s-a impregnat în toți cei ce-am fost atunci, acolo, așa cum nu va fi uitată nici furtuna din sufletul său, cea care l-a însuflețit și ghidat într-o lume în care majoritatea poartă doar o simplă adiere în sufletele lor palide. Nu poate fi uitată furtuna din care a smuls cu dărnicie, cedând trâmbe de aer clar și rece tuturor celor ce nu știau că pentru a-și crește aripi, bune de zburat deasupra lumii, trebuie să ai vânt năpraznic în vene și fulgere-n priviri.

Foozie… Foozie există acum în noi, împrăștiat în sute și sute de frânturi, în sute și sute de scântei, în sute și sute de firicele de praf de stele ce și-au găsit sălaș în toți cei ce l-au cunoscut, stimat, iubit, pe timpul când a străbătut pământul sub numele Dumitru BERBUNSCHI.

Foozie va continua să trăiască în noi până în ultimele noastre clipe, atunci când îl vom urma, fiecare, pășind peste pragul necunoscutului ce ne chinuie pe noi cei de acum, ființe din carne moale și sânge cald.

Foozie

Foozie, poate ne vom revedea, poate… și recunoaște, poate…

 

 

Cu durerea săgetându-i inima încă vie,

închizând un cerc și deschizând un altul,

Poetu’

12 februarie 2016

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de aerodrom. Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Șapte ani fără Foozie

  1. agnesD spune:

    Dumnezeu sa-l odihneasca.

  2. Pacat ca prietenia dintre noi a durat atat de putin … Amintirea lui ramane. Dumnezeu sa-l odihneasca!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s