Azi îl gândim pe Foozie…

56 de ani.

Atât ar fi împlinit Foozie azi.

O vârstă frumoasă, de om înțelept, împlinit și mulțumit.

Cu siguranță l-am fi sărbătorit, și am fi închinat de două ori, pentru el și pentru Armata României. Ar fi fost o petrecere pe cinste! Doar că, din nefericire, Foozie nu a mai putut rămâne printre noi…

Foozie a fost un om căruia i-a plăcut voia bună, a fost un pilot militar adevărat. Piloții militari știu să trăiască, știu să aprecieze clipa, îi cunosc valoarea și se străduiesc să n-o lase să li se scurgă printre degete. Acolo, sus, clipa este chiar linia de demarcație dintre viețuire și eternitate, și oricând poate fi trecută, oricând. Ei știu asta, așa că încearcă să stoarcă orice picătură de viață din tot ceea ce fac, spre deosebire de noi, camarazii tereștri ai lor, care irosim atât de multe momente pe lucruri atât de puțin trăitoare.

Cum ar fi fost Foozie acum, la 56 de ani?

Cu siguranță, la fel de sufletist. Probabil că Foozie credea mult în binele din oameni, astfel că ajuta pe oricine putea. Cu un sfat sau cu o vorbă bună, dar mai ales cu acțiuni, adică exact ceea ce foarte puțini dintre noi facem pentru cei din jurul nostru. Toți ne pricepem să dăm sfaturi, dar lui Foozie nu-i era teamă de-a face, de-a se implica activ în viața cuiva, acționând benefic. Rară trăsătură de caracter, din ce în ce mai rară în zilele noastre.

Cu siguranță, la fel de modest. Lui Foozie nu-i plăcea să se împăuneze cu realizările lui, și chiar și mulțumirile pe care i le aduceai le primea cu capul în jos. Se spune că, de facem bine cuiva, să nu așteptăm nimic în schimb, și poate că așa gândea și el, că binele trebuie făcut și atât.

Cu siguranță, împăcat. Cu mănușile de pilot de vânătoare agățate în cui, scrisul i-ar fi fost preocuparea de căpetenie, iar subiecte ar fi avut destule, după o viață de zbor. Trecut în rezervă, ar fi avut timp pentru a migăli viitoarele cărți, pe lângă articolele pe care le-ar fi trimis publicațiilor militare. Poate ar fi făcut ceva ce nu se face în ziua de azi, dar de care este atât de mare nevoie: le-ar fi vorbit despre Aviația Militară celor tineri, elevilor și studenților aflați la început de drum. Cu siguranță că le-ar fi prezentat un tablou real, concret și clar, fără înflorituri sau caracteristici siropoase, un tablou inteligibil a ceea ce înseamnă să fii pilot militar. Foozie ar fi acceptat să facă acest lucru fără să fie prea mult rugat, pentru că nu i-ar fi fost greu să înțeleagă că nu pentru el face ceea ce este rugat să facă, ci pentru mințile tinere ce au nevoie de ghidaj.

Cu siguranță, ar fi continuat să-și trăiască viața, iubindu-și familia și prietenii și zborul militar cel atât de drag lui, doar că firul vieții i s-a rupt brusc și…

Acum avem doar amintiri și întrebări fără răspuns.

Oare câte cărți ar mai fi scris și câte articole?

Câți tineri ar fi inspirat cu scrierile lui unice în peisajul scriitoricesc autohton, câți ar fi ales calea Aviației Militare datorită lui?

Câți oameni ar mai fi ajutat și câte minți și suflete ar mai fi atins?

Cât de mult s-ar fi bucurat de faptul că ar fi devenit bunic și cât de mândru ar fi fost de Luca, nepotul lui?…

Nu am răspuns la aceste întrebări, îl pot intui, dar adevărul nu-l pot ști cu siguranță.

Ce știu cu adevărat este că-mi lipsești, Foozie, iar asta nu se va schimba niciodată.

Drapelul de start al Borcei

Al tău camarad lăsat temporar în urmă,

Poetu’

25 octombrie 2018

Reclame
Publicat în Evocări | Etichetat , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

NOUĂ DOINE DE AERODROM

Nu există nimic sigur în viață în afară de faptul că vom muri.

Adevăr simplu și crud, la fel ca toate marile adevăruri, pe care-l vom afla toți, indiferent de câte lucruri ne apropie sau ne despart.

Pentru Foozie, ziua întoarcerii în tina din care suntem toți plămădiți a venit prea repede, după toate standardele. Trupul cel fragil l-a trădat, atins de aripa bolii, și l-a constrâns să plece dintre noi, cei (încă) vii. Azi s-au împlinit nouă ani de la ziua când l-am încredințat solului clisos, parțial înghețat, din colț de Bărăgan, dar amintirile continuă să mi-l înfățișeze cursiv, de parcă nu ar fi plecat complet, ci doar într-o vacanță pe meleaguri străine și intangibile mie.

***

Parcă ieri s-a întâmplat tot ce vreau să vă povestesc acum. Mintea omului este o mașinărie vie teribil de fascinantă, ce ne poate proiecta cu ușurință în nisipurile trecutului la acțiunea unui simplu stimul, fie vizual, auditiv, tactil, olfactiv sau gustativ. În cazul de față, trecutul pe care vreau să vi-l recreez are un sunet aparte.

Pe la mijloc de aprilie, dacă plasez corect în timp întâmplarea noastră, Foozie m-a sunat în vreme de amiază și m-a întrebat dacă vreau să merg cu el la un spectacol, după program. Avea două bilete și a vrut să meargă cu mine, nu cu altcineva, așa că am acceptat și ne-am dat întâlnire la o oră de început de seară în fața Sălii Radio. Am ajuns primul și m-am învârtit pe-acolo, încercând să aflu ce spectacol urma să vedem, pentru că el nu-mi spusese, doar că îmi va plăcea. Era vorba de Grigore Leșe, marele rapsod, păstrător al folclorului tradițional autentic. La vremea aia nu-mi era prea cunoscut, iar Foozie a făcut ce știa el mai bine: mi-a deschis ochii, plasându-mi sub privire încă o bucată din frumusețea lumii ăsteia pentru care merită să lupți.

El a întârziat preț de câteva zeci de minute, coborând răvășit și ceremonios dintr-un taxi prăfuit. M-a bufnit râsul când l-am văzut! Avea mustața zburlită, era puțin abțiguit și cu chef de cimilituri, iar pe cap avea o… cușmă din piele neagră îmblănită! Nu-l mai văzusem cu ea pe cap, arăta caraghios tare, parcă era Oblio!, și mi-a zâmbit larg în timp ce și-a turtit-o la „făr’ un sfert”, „Poete, sperrr că nu am întârrrziat neperrrmis de mult!”…

Ne-am strâns mâinile și ne-am îndreptat spre intrare. Spectatorii începuseră să se adune, locul se umpluse de femei și bărbați îmbrăcați în toalete care mai de care mai strălucitoare și mai asortate, de la patru ace în sus. Noi… parcă veneam din poligon! Eu tocmai ce ieșisem de la muncă și aveam veșnicul meu minirucsac de un kaki spălăcit pe umărul drept, iar Foozie era îmbrăcat lejer, în blugi, o geacă de piele neagră și… cușma buclucașă. Eram fix ca două nuci banale-nfipte-n-ntr-un perete strălucitor de palat de maharajah, dar… nu ne păsa câtuși de puțin! Foozie turuia despre nu-știu-ce, eu mă hlizeam când la cei din jur, când la cușma lui care baleia între „ș-un sfert” și „făr-un sfert”, funcție de sensul poveștii lui, în timp ce încercam să ne apropiem de treptele de la intrare. Brusc, îi dau un cot și îi indic o pereche ce stătea în lateral, așteptând să intre augusta mulțime pentru a intra și ea.

Oooo, uite pe domn comandor X-ulescu!”, făcu Foozie, „Hai să-l salutăm, că doarrr nu suntem barrrbarrri!”.

Numele comandorului n-are nicio importanță, doar faza este tare nostimă!

Turtindu-și cușma, care deja-i stătea strâmbă pe creștetul capului, mă trase după el, schimbând brusc capul compas. La cinci pași de el, luă o poziție aproximativă de drepți și, salutându-l cu mâna la cușmă, raportă, „Domnule comandorrr, perrrmiteți-mi să rrraporrrtez!”.

Apariția noastră, doi civili îmbrăcați modest, cu unul tânăr ce se hlizea ca prostul și unul mai bătrâior ce saluta cam strâmb cu mâna la o bonetă pleoștită, a avut un efect hilar asupra celor doi. Ochii amândurora s-au mărit, iar obrajii domnului s-au îmbujorat, aruncând priviri stânjenite între noi și perechea dânsului, care privea scena cu o surprindere atent camuflată. Amândoi erau îmbrăcați de gală, deci contrastul dintre noi și ei era de-a dreptul strident.

Ăăă… vă salut!…”, bâgui el, cu un zâmbet pierdut în spațiu. „Neee… cunoaștem?!…”, reuși să îngaime, într-un târziu.

Cum să nu ne cunoaștem, domnule comandorrr?! Suntem doi vajnici trrruditorrri întrrru mărreția arrripilorrr rrromânești!”, făcu Foozie emfatic, cu pieptul în față și încă în poziția LUI de drepți, privindu-l de la înălțimea staturii sale.

Ăăă… daaa… știți, acum… ăăă… noi ar trebui săăă… intrăm la spectacol!…”, rosti împleticit comandorul, aruncând priviri grăbite între noi, perechea lui și intrarea în Sala Radio. „Trebuie să intrăm acum!… Vă salut!”, rosti el aparent grăbit, și-i aruncă o privire plină de înțelesuri doamnei de lângă el, ghidând-o delicat, dar ferm, pe direcția intrării.

Cu rrrespect!”, graseie emfatic și ceremonios Foozie, lăsându-i să plece.

Eu… îmi mușcam buzele, încercând să mă abțin de la a izbucni în râs, privindu-i cum se depărtează în cadență accelerată către intrare. Doamna era cu un cap mai înaltă decât domnul comandor, dar nu acest amănunt era ceea ce-mi stârnea râsul, ci figura lui Foozie, pe care se citea o adâncă uimire, accentuată de poziția cușmei.

Cum adică, Poete, chiarrr nu m-a rrrecunoscut?!…”, făcu el cu mâinile-n șolduri, dându-și cușma jos din cap cu o mișcare fluidă, obidită. „Vrrrei să zici că nu m-a rrrecunoscut?! Pe mine?!”…

Nu știu ce să zic, domn comandor, pronosticul este rezervat!…”, am turnat și eu subtil ceva gaz pe foc.

Băi, Poete, fugi cu barrrca!… Să nu mă rrrecunoască… pe mine?!”…

Mi-a luat ceva timp până l-am convins să intrăm. În cele din urmă, am convenit că a fost stânjenit de prezența doamnei de lângă el și… am lăsat-o moartă! Până am ajuns la locurile noastre mi-a povestit că i-a dat o carte taximetristului cu care a venit, i-a dat „Rădăcini de zbor” în loc de plată, așa că incidentul cel nostim a fost, pe moment, dat uitării.

Partea a doua a acestei povestioare nu mai este nostimă, ci tulburătoare. Tulburătoare pentru mine, cel puțin. Atunci, în acea seară și în acel loc plin de „domni” și „doamne”, am descoperit un artist care a atins ceva în mine fără să facă un spectacol cu lumini și umbre și pirotehnie și sclipici și zeci de mii de bași. Nu. Totul a fost simplu, simplitatea aia sfântă, născătoare de tot ce-i mai frumos și pur și adevărat. În acel loc cu oameni elevați din anumite puncte de vedere, am descoperit ARTA unui om complet ieșit din comun, chiar și printre colegii săi de breaslă.

Când maestrul Grigore Leșe a început a doini, am rămas siderat. Ceva arhaic din mine se ridica și rezona la unison cu tânguielile multitonale ale lui, ceva ce nu mai fusese trezit niciodată acum mă cuprindea, dându-mi fiori pe șira spinării. Totul din jurul meu dispăruse, era doar omul acela între două vârste, cu trăsături aspre și îmbrăcat simplu, în port țărănesc în care predomina albul, cu o pălărie neagră pe cap și un chimir lat în jurul brâului, atent meșteșugit. Eram aproape de scenă, în rândul al treilea sau al patrulea, iar ochii omului aproape că erau pironiți în ochii mei, hipnotizându-mă. Simplitatea scenei și a luminilor contrasta izbitor cu complexitatea vocii, iar un colț din mintea mea s-a repliat, la un moment dat, și m-am trezit gândind fantastica asemănare dintre arta vocală a acestui om și arta scrisului ce-i era caracteristică lui Foozie. Ambele erau teribil de migălite, ambele erau complexe și purtătoare de mesaje autentice de un arhaism pur românesc complet acaparant, ca o poartă maramureșeană cioplită de un meșter bătrân ca marea și înțelept ca munții cei veșnici.

Aveam momente în care-l căutam pe Foozie cu privirea și-l găseam în dreapta mea cu fața în palma stângă, de parcă s-ar fi rugat, pătruns de frumusețea ireală a glasului maestrului Leșe. Nu mai rețin de câte ori mi-au dat lacrimile și de câte ori mi-am mușcat dureros buzele, dar știu că mă întrebam obsesiv cum s-o fi simțit Foozie, ce-o fi fost în sufletul lui atât de greu încercat…

Nu mai rețin drumul înapoi, dar știu că n-am mai fost efervescenți ca la venire. Era un soi de tăcere între noi, dar nu tăcerea aia pe care o trăiești atunci când nu ai ce vorbi, ci tăcerea aia pe care o împart doi oameni care au trăit aceleași lucruri. Eram triști, cu sufletele pline de o tristețe fluidă, ce se putea vedea în ochi, ca o părere de rău, ca și cum am fi știut că am fost martori la ceva ce nu vom mai vedea niciodată, că am făcut ceva ce nu vom mai face niciodată, ceva frumos ca o icoană. Cușma-i dispăruse, la fel și mutra poznașă.

Ce părrrerrre ai, Poete?”, m-a descusut el într-un târziu, în timp ce mergeam.

I-am căutat privirea și am zâmbit. A zâmbit și el, înțelegând dincolo de cuvinte.

De atunci, am ascultat înfiorat doinele maestrului Grigore Leșe, dar nu am mai mers la vreun concert de-al lui. Pur și simplu nu am putut.

Nici Foozie nu cred că a mai mers. Era șeful revistei „Cer Senin” și scrisul era aerul pe care-l respira cu nesaț, aer îmbibat de miros de petrol de aviație. Boala nu-i mai permitea să zboare, dar el tot în mijlocul zborului era. Apoi, nu după multă vreme, boala a decis să-l doboare, încordându-și odgoanele gangrenante și cucerind din ce în ce mai mult loc în trupul lui. Lupta a fost dură, crudă, inegală, tipul de luptă pe care știi că o s-o pierzi, șimți asta, în ciuda tuturor părerilor avizate care susțin contrariul, dar pe care preferi s-o pierzi luptând până la ultima suflare. Exact asta a făcut Foozie, a luptat până la ultima suflare.

***

Acum, de asculți cu atenție nu cu urechea, ci cu sufletul, în doinele maestrului Grigore Leșe se simte și o undă din sufletul lui Foozie, se simt și tonalități din vorba lui frumos graseiată, vorbă de mândru fiu al Bucovinei. El este și acolo, și în pletele vântului de aerodrom, și în inimile noastre, ale tuturor celor ce l-am iubit.  

Foozie

E greu fără tine, Foozie, dar drumul duce către înainte!

 

Cu adânc respect,

Poetu’

12 februarie 2018

Publicat în Evocări | Etichetat , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

AZI, FOOZIE AR FI ÎMPLINIT 55 DE ANI…

Acest text a fost scris cu multă vreme în urmă pentru un proiect peste care, din păcate, s-a așternut praful uitării. Totuși, cum imaginea lui Foozie este ca o oglindă peste fața căreia prafului nu-i este permis să existe, am decis să public această prezentare a lui în cuvinte, azi, când el ar fi împlinit 55 de ani, dacă timpul ar mai fi avut răbdare…

***

Născut pe 25 octombrie 1962 la Flămânzi, în  judeţul Botoşani, o comună mică din nord-estul României, Dumitru BERBUNSCHI este întruchiparea poveştii copilului sărac ce a ajuns prin muncă grea şi neîntreruptă să-şi realizeze visul, vis ce, atunci, în anii copilăriei lui, părea atât de distant şi greu de atins ca şi ducerea la bun sfârșit a ideii de trimitere a unor oameni pe Lună.

Viaţa lui nu a fost uşoară, asemănătoare cu cea a oamenilor din mediul rural care trăiau într-o ţară sufocată de comunism şi de „prietenia” fratelui mai mare de la răsărit.

Primul contact cu rigoarea vieţii oamenilor în uniformă şi începutul concret al drumului ce avea să-l ducă în carlinga supersonicului MiG-21 a avut loc odată cu admiterea la Liceul Militar „Ştefan cel Mare” de la Câmpulung Moldovenesc în anul 1978. Următorii patru ani au reprezentat formarea celui ce peste ani va ajunge un respectat pilot de vânătoare. Tot în această perioadă, adolescentul BERBUNSCHI începe să cocheteze cu scrisul, descătuşând izvorul ce va naşte scrieri de o frumuseţe şi o sensibilitate aparte, scrieri ce au inspirat, inspiră şi vor mai inspira un număr pe veci necunoscut de tineri, dintre care unii vor alege, poate, să ducă mai departe strălucirea Aripilor Româneşti.

După absolvirea cursurilor liceale militare în anul 1982, a urmat admiterea la Şcoala Militară de Ofițeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu” de la Boboc, leagănul zburătorilor României, unde visul şi chemarea pentru zbor şi-au găsit împlinirea, iar „microbul” zborului a pătruns în sânge, pentru  a nu-l mai părăsi vreodată. În acei patru ani de şcoală a zborului, Dumitru BERBUNSCHI a devenit „Foozie”, membru al exclusivistului club al piloţilor militari, punând bazele pilotului care, după ani şi ani de zbor în supersonice de culoarea argintului, va intra în şi mai exclusivista castă a instructorilor de zbor, punând manşa supersonicului MiG-21 în mâinile altor piloţi, după cum și el a fost instruit astfel.

Anul 1986 va marca intrarea lui în lumea războinicilor aerieni din Regimentul 86 Aviație Vânătoare de la Borcea şi începutul altui drum, la fel sau poate chiar mai greu, de autoperfecţionare în arta luptei aeriene. Acolo, la Borcea, va cunoaşte oameni care îl vor influenţa enorm, motivându-l să zboare, să scrie, să iubească, să trăiască. Dacă Dorel LUCA îi va fi unul dintre modele pilotului militar Foozie, scriitorului Dumitru BERBUNSCHI îi va fi mentor Doru DAVIDOVICI, cel care-l va încuraja să continue într-un mod caracteristic, nedându-i alt sfat în afară de unul singur: să scrie aşa cum simte, fără să ţină cont de părerea celor din jur. Dumitru BERBUNSCHI a urmat acest sfat, creându-şi propriul stil, acela de a scrie direct din adâncul sufletului, punând pe hârtie o lucrare de întindere mare (cartea „Semne de cer senin”), precum şi un mare număr de articole, toate având ca subiect viaţa oamenilor ce au culoarea cerului în inimi şi pe epoleţi, spulberând câte ceva din umbra anonimatului aşezată nedrept peste imaginea acestei profesii celeste, semiobscuritate impusă de rigorile lumii militare ale căror legi domnesc în universul războinicilor aerieni.

În anul 2005, considerând că în toate lucrurile bune şi frumoase trebuie să existe o măsură, Dumitru BERBUNSCHI a executat ultimul zbor cu avionul MiG-21 LanceR (varianta modernizată a „eroului” cărţii „Semne de cer senin”) la Borcea – aerodromul vieţii sale, locul unde a zburat şi luptat 18 ani (cât vârsta pe care o împlineşte anul acesta fiica sa, Sânziana, lumina ochilor săi) – pe data de 8 aprilie 2005, când, ce ciudată coincidenţă…, lumea creştină – şi nu numai – conducea pe ultimul drum pe cel ce a fost călăuza spirituală a lumii, în persoana Sfinţiei Sale Papa Ioan Paul al II-lea.

Dumitru BERBUNSCHI a încheiat o viaţă de pilot militar, în care a atins un înalt nivel de măiestrie profesională – ultimele funcţii avute în cadrul ierarhiei bazei aeriene Borcea fiind de instructor-şef coordonare zbor şi comandant de escadrilă aviaţie vânătoare-bombardament – pentru a începe o altă viaţă, legată – logic şi normal – tot de zbor, aceea de redactor-şef al revistei „Cer Senin”, unde frumuseţea stilului său literar poate fi admirată în fiecare articol ce îmbogățește paginile revistei. […]

***

Considerând că în toate lucrurile bune şi frumoase trebuie să existe o măsură” sunt cuvintele lui. Nu a vrut să intre în detalii, nici măcar să amintească motivul pentru care a fost nevoit să lase manșa. Nu a vrut să dea bolii notorietate, după cum procedează mass-media cu criminalii și violatorii, ci a preferat să creeze aceste cuvinte atât de simple și elegante…

Foozie a fost diferit ca om, ca gândire, de majoritate, iar lucrul acesta s-a văzut. Mă întreb, privind în urmă, oare ce ar mai fi creat în acești aproape nouă ani de când nu mai este cu noi?…

Sunt multe întrebări fără răspuns în ceea ce-l privește și știu că nu voi afla niciodată ce vreau să aflu…

Tot ce-mi rămâne este să nu las fir de praf pe oglinda imaginii lui și nici candela memoriei lui să se stingă. Cât voi putea, o voi face, apoi, ne vom reîntâlni…

 

Cu durere în suflet,

Poetu’

25 octombrie 2017

Publicat în Evocări | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , | 1 comentariu

Spovedanie târzie

Am să încerc să vă scriu despre seara în care ne-am cunoscut. Am să scriu aşa cum mă pricep şi cum îmi amintesc, eu nu am aplecarea către scris a dumneavoastră sau a lui Foozie, deci, prin urmare, vă rog, fiţi îngăduitor dacă rândurile mele aduc mai degrabă cu scrisul unui începător. De altfel, aşa şi este…

Încep prin a vă spune că mă simt vinovat pentru seara aceea… Mai precis, vă scriu dumneavoastră, dar, de fapt, aş vrea să-i spun lui, lui Foozie, cât de rău îmi pare că nu ne-am cunoscut altfel… E, dacă vreţi, o spovedanie târzie…

Fusese o zi frumoasă, însorită, de august. Eram în Constanţa, trebuia să plec către casă şi, cum mi se întâmplă întotdeauna, îmi venea greu să mă despart de mare. Primii mei naşi de cununie sunt constănţeni, el a fost şef timonier până în 1989 şi, de fiecare dată când ne vedeam, mă „potopea” cu aventurile lui marinăreşti şi cu locurile văzute. Aşa a fost şi atunci, și nici n-am simţit când a trecut timpul, s-a înserat şi au început să se adune norii. Am plecat, totuşi, încă pe ultima geană de lumină, la gândul că am vreo trei ore de „tras” la volan până la Bucureşti, iar a doua zi trebuia să fiu la serviciu. S-a înserat de-a binelea şi a început să plouă. Maşina, o Lada 1200 fără pretenţii, dar robustă, torcea cuminte, acoperind kilometru după kilometru. Eram singur, așa că am deschis radioul să mai ascult ştiri, muzică sau ce se mai putea asculta la un radio rusesc, care nu dispunea de banda FM.

Medgidia, Cernavodă, Feteşti. Şoseaua era destul de liberă pentru o zi de vară, probabil și din cauză că era în cursul săptămânii. Când am trecut prin Feteşti, cred că era aproape ora 22:00. Mă gândeam că ajung destul de târziu în Bucureşti şi, astfel, scap şi de aglomeraţia din Capitală, obişnuită în serile de vară.

După ce am ieşit din Feteşti am mers, zic eu, vreo 10 kilometri. Brusc, în lumina farurilor, printre stropii deşi de ploaie, mi-a apărut silueta unui tractor neiluminat, circulând în faţa mea, care avea şi un utilaj montat în spate, un plug sau disc sau ceva similar. Probabil că ieşise de pe câmpul ce mărginea şoseaua şi nu avea nicio lumină sau şoferul nu se obosise să le aprindă…

Uneori, timpul se măsoară în fracţiuni de secundă.

Instinctiv, am tras stânga de volan să-l evit, văzând că maşina ce venea din faţă era departe, apoi, după depăşire, am virat dreapta pentru a reintra pe sensul meu de mers. Manevra asta, făcută brusc la circa 80–90 km/h – cam atât aveam – și coroborată, cred eu, cu spaima pe care-o simți atunci când descoperi noaptea un vehicul neiluminat pe sensul de mers, m-a făcut ca, tot instinctiv, să calc frâna. A fost singurul ingredient care mai lipsea. Şoseaua udă, maşina uşoară, cu motor în faţă şi cu tracţiune pe spate…

Nu stiu dacă aţi intrat vreodată într-un derapaj necontrolat la 80 km/h pe o şosea udă, cu o maşină relativ uşoară, cu tracţiune pe spate. La mine a fost primul… Senzaţia e că maşina în loc să încetinească, accelerează, sau poate aşa am perceput eu atunci. Am „ratat” la mustaţă maşina ce venea din sens opus, concentrându-mă să menţin maşina pe şosea, dar această strădanie a mea nu a dat prea multe rezultate. Mi-am amintit brusc că în asemenea cazuri trebuie să uit de frână şi să accelerez uşor, pentru a recăpăta controlul. Probabil că în graba de a redresa, am apăsat un pic prea mult pe acceleraţie, astfel că maşina s-a răsucit spre stânga şi a pătruns pe contrasens. Din sens opus se apropiau alte două faruri, încă un pic şi aş fi ieşit în decor, dar nu s-a întâmplat, așa că am simţit izbitura puternică. Am avut timp să mă gândesc că purtam centura de siguranţă, apoi luminile s-au stins şi s-a aşternut liniştea…

Afară continuă să plouă. Încerc să ies, portiera nu se deschide, izbesc cu umărul în uşă şi cedează. Cobor. Îmi tremură genunchii… Mă uit la cele două maşini, Lada mea şi un Fiat Panda alb. Şoferul încerca să deschidă uşa. Văd parbrizul crăpat şi pe locul din dreapta pe cineva cu sângele şiroindu-i din nas. Trag de uşa din dreapta cu gândul să văd cât de grav e omul, dar uşa era blocată. În acest timp, şoferul reuşeşte să iasă din maşină. Îl văd înalt, suplu, eu am cam 1,80 metri, cred că era mai înalt sau aşa mi se părea. Remarc mustaţa zburlită, parcă supărată.

Prima lui grijă a fost pentru colegul din dreapta, și văzându-mă că trag de uşă şi aceasta nu cedează, îi zice, „Ieşi pe parrrtea mea, eşti bine?”. Omul trece pe scaunul şoferului, dar nu iese din maşină, ci rămâne în maşină cu picioarele afară, ştergându-se de sângele ce continua să-i curgă din nas şi ţinându-se de piept. „Cred că m-am lovit cu capul de parbriz și cu pieptul de bord…”. „Ţi-am zis, omule, să-ţi pui centurrra…”. Mustrarea exista în vocea lui, cu tot cu „r”-ul lung şi apăsat, dar ochii căutau cercetători, blânzi şi îngrijoraţi la colegul său.

În sfârşit, şoferul mă vede, e impozant, cu scurta de piele şi mustaţa zburlită a ceartă, sau aşa mi se părea mie, așa că încerc să bâgui nişte scuze. La urma urmei, eram vinovat, chiar dacă n-am avut intenţia să se întâmple asta, însă el vine spre mine cu mâna întinsă, dojenindu-mă ca pe unul care tocmai a făcut o boacănă oarecare, „Ce faci, măi, omule? Nu cad cu avionul şi vii dumneata să mă omori pe şosea?! Berrrbunschi!”. Îmi spun numele, ne strângem mâna. Gândesc, „un pilot, i-am stricat maşina şi seara unui pilot de vânătoare”…

Trec maşini pe şosea, încetinesc rând pe rând, şi amatorii de senzaţii tari contemplă cele două caroserii contorsionate, îngemănate într-o îmbrăţişare mortală. Unii, binevoitori, ne întreabă cum să ne ajute. Reuşim să convingem pe cineva să transporte pasagerul din dreapta la spitalul din Feteşti şi să anunţe Poliţia de accident. Ulterior, am aflat că erau colegi, acesta din urmă fiind maistru militar ce lucra la întreţinere.

Rămânem singuri. Încerc să-i explic cum s-a întâmplat, dar îmi zice, „Ştiu, omule, am văzut. Când ai început să glisezi pe şosea am oprrrit, am sperrrat să nu se întâmple…”. Îi spun că sper ca prietenul lui să nu fie grav, că-mi pare rău de maşini. Parcă i-am ridicat o minge la fileu… „Omule, o vezi că-i mică, darrr e o maşină extrrra-orrr-di-na-rrră! Cât am pus eu pe ea, şi pe unde m-a dus!… Plus că e de o simplitate ui-mi-toa-rrre!”.

Îmi închipuiam diferit un pilot de vânătoare, cu oarecare morgă, dată de misiunile executate, cumva deasupra noastră, a celorlalţi, care eram, ca să zic aşa, tereştri. Aveam în faţă un om ca noi toţi, adică, sigur, supărat pe situaţia în care era din cauza mea, dar chiar fără nicio urmă din importanţa pe care am văzut-o la alţii, ajunşi în meserii mult mai puţin importante decât aceea de pilot de vânătoare. Omul era chiar modest, deşi gestul cu care îşi trecea palma peste părul ud de ploaie, care-mi amintea de gestul bunicului din copilărie, vocea gravă, fermă şi precisă, ca şi modul ales de exprimare, impuneau respect. Vorbind, mă gândeam că, undeva, la ora aceea, în Feteşti, îl aşteaptă o soţie cu masa pusă, îngrijorându-se de ora târzie şi de lipsa soţului…

Plouă continuu. Mi-e frig. Pentru câteva clipe îi invidiez scurta din piele, eu fiind doar într-o cămaşă subțire, de vară. Mai vorbim ceva timp şi apare un ARO de Poliţie. Coboară doi agenţi, ne întreabă cum a fost, fac măsurători, apoi ne ajută să scoatem maşinile în afara carosabilului. Aflăm că au fost anunţaţi de şoferul maşinii care-l  transportase pe colegul lui Foozie – regret, dar nu-i mai reţin numele acum… – pe care l-au însoţit până la spital, deschizându-i drumul. După ce s-au asigurat că acesta e bine, abia apoi au venit la locul accidentului. Nici lor nu le mai ştiu numele, dar au fost profesionişti adevăraţi.

Ne invită în ARO să mergem la spital. Întreb naiv, „Mergem să vedem dacă pacientul e bine?”. Unul din ei zâmbeşte de naivitatea întrebării, „Nu, domnule, mergem să vă recoltăm probe de sânge!”. Oh, înțeleg, în cele din urmă, și îi spun că-i în regulă.

Iată-ne împreună în Camera de Gardă a Spitalului din Feteşti, amândoi cu mâneca stângă suflecată, aşteptând. Imaginea braţelor noastre descoperite mă duce cu gândul la Karl May, citit în copilărie, și revăd, parcă, scena când Winnetou şi Old Shatterhand se pregătesc să devină fraţi de sânge. Asistenta mă aduce cu picioarele pe pământ explicându-mi că ne dezinfectează cu ser fiziologic, nu cu alcool sanitar. Zic, „Aşa, şi?!”, dând iar dovadă de naivitate… Asistenta îmi explică profesional că aşa se face, pentru că, în eventualitatea că unul dintre noi a consumat alcool, să nu dăm vina pe alcoolul sanitar cu care se dezinfectează în mod obişnuit. Îi spun că nu-i problemă, e în regulă, oricum n-am băut.

Ajungem, apoi, tot cu ARO la postul de Poliţie, şi ni se pun în faţă formularele obişnuite în astfel de cazuri. Datele noastre, domiciliu, loc de muncă, schiţa accidentului, ora, explicaţii, etc.  Am pretenţia că nu scriu încet, poate nici repede, dar în foarte scurt timp Foozie predă formularele, ca un elev care a terminat primul teza. Unul din agenţi parcurge hârtiile, „Sunteţi domnul Ber…”, „Berrr-bun-schi!”, silabiseşte apăsat Foozie, ca să-i fie omului clar, adăugând, „…şi Dumitrrru!”. Remarc în gând că ne cunoaştem de câteva ore şi nu l-am văzut niciodată schiţând măcar un zâmbet. E clar, omul e un dur, obişnuit cu rigoarea militară, n-are timp de fleacuri.

Ei, şi cum a fost?”, întreabă poliţistul din nou, deşi era clar că totul se afla în hârtiile din mâna lui. „Păi, am scrrris acolo! Veneam de la baza aerrriană, la un moment dat am văzut trrractoru’ ăla… Eu chiarrr îi spuneam colegului, „Uite, măi, omule, cum vine ăsta fărrră lumini!”. Apoi a apărrrut dânsul din spate, când l-a văzut, l-a evitat în ultima clipă, darrr din cauza ploii a intrrrat în derrrapaj, n-a mai putut rrredrrresa şi ne-am tamponat. Eu am oprrrit încă de când a început omu’ derrrapajul…”, a explicat Foozie lungind apăsat „r”-ul.

Am ridicat mirat ochii din hârtii… Nu-mi venea să cred! Omului îi era suficient să spună – şi să scrie – că am intrat pe contrasens şi ne-am tamponat, nimeni nu-i putea cere mai mult… El, însă, pentru că a văzut, a ţinut să clarifice DE CE am ajuns pe contrasens. Atâta corectitudine din partea unui om căruia i-am lovit maşina – care era clar că îi era dragă – şi l-am făcut să piardă o seară binemeritată cu familia, după o zi obositoare de muncă… Încă o dată, tot respectul, domnule comandor, oriunde te-ai afla!

Poliţistul parcurge ambele seturi de hârtii. „Văd că versiunile dumneavoastră sunt identice, îmi pare rău că v-am purtat pe la spital pentru recoltare de probe, ne vedem mâine, după ce definitivăm actele!”. Îi spunem amândoi că nu-i problemă, că niciunul n-a consumat alcool. Îi predau lui Foozie asigurarea și facem schimb de numere de telefon. Atunci, în 1999, nu aveam mobil personal, așa că i-am dat mobilul de serviciu şi, pentru că eram în divorţ şi urma să mă mut, numărul de fix al tatălui meu. Ne-am strâns mâna, m-a privit adânc, cercetător, în ochi şi a plecat, eu trăind cu speranţa că ne vom revedea. Cred că se făcuse ora 02:30 noaptea.

Acelaşi ARO de Poliţie m-a adus din nou în câmp, lângă maşinile abandonate. Afară ploua în continuare. Naşul meu mi-a trimis o maşină care să mă aducă înapoi în Constanţa, unde să dorm câteva ore.

A doua zi, pe la ora 11:00, m-am întors cu o maşină la locul accidentului. Panda albă a lui Foozie dispăruse, probabil o ridicase mai devreme. Am deschis maşina, şi am rămas uimit… În cursul nopţii dispăruseră roata de rezervă, trusa de scule, acumulatorul şi, culmea!, delcoul cu totul… Vedeam cu ochii minţii oamenii „binevoitori” trăbăluind de zor la maşină, să ia ce le trebuia, şi alţii, binevoitori în adevăratul sens al cuvântului, oprind să întrebe, crezând că au fost implicaţi în accident, „Putem să vă ajutăm?”, „Nu, mulţumim, ne descurcăm!”. Câtă diferenţă între un OM care a fost dureros de exact şi de corect, chiar dacă poate îi venea să-mi spună multe, şi, poate, nu cuvinte de laudă, şi nişte oameni care au văzut un om în necaz şi s-au străduit să-mi arate că necazul poate fi și mai mare… Oameni între oameni…

Tata mi-a trimis  pe cineva, două persoane, să ridice maşina de la locul accidentului şi să-mi lase o maşină cu care să mă mişc la Politie şi unde mai aveam de mers. Au venit, deci, cu două maşini, una mică şi o platformă, şi au plecat cu platforma, plus Lada mea, care arăta jalnic. La Poliţie am plătit amenda cuvenită pentru neadaptarea vitezei şi am definitivat actele. Am aflat că Foozie trecuse deja pe acolo, așa că am plecat la spital, unde am vorbit cu medicul despre starea colegului lui Foozie. Mi-a spus că e bine, că i-au făcut investigaţii şi urmează a fi externat a doua zi. Ziua următoare am fost la spital, de unde l-am luat pe domnul maistru militar şi l-am adus acasă, în Feteşti. Locuia într-un bloc micuţ, cu două nivele, și mi-a zis că se simte bine, doar că îl mai ţine puţin în piept…

Am reînceput munca, iar în septembrie 1999 a trebuit să predau telefonul de serviciu, fiind trecut pe o altă funcție. Totuşi, la vreo două săptămâni de la accident, până să-l predau, am primit un telefon. Am recunoscut vocea gravă, joasă, cu „r”-ul specific, „Ce faci, om bun? Uite de ce te sun… Niciun serrrvice de aici nu mă prrrimeşte cu Panda pentrrru rrreparrraţii, cică n-au cum s-o mai facă…”. Îl întreb dacă a fost şi în Cernavodă, că era acolo un service pe lângă care treceam cu maşina când mergeam la mare. Fusese și acolo, şi mi-am dat seama că nu asta aştepta să audă… Omul avea nevoie de maşină, înţelegeam asta bine, și eu eram în aceeaşi situaţie. Plus de asta, începusem divorţul, urma să mă mut, îmi trebuiau şi bani, şi maşină, şi nu ştiam cum să-l ajut. Lui Foozie nu-i spusesem de divorţ, nici n-am avut când, şi, oricum, îi făcusem destule probleme, n-avea rost să-i mai spun şi de ale mele… I-am spus că o să mă interesez şi în Bucureşti. Asta a fost ultima dată când am vorbit cu el. Am predat telefonul de serviciu, iar la ceva vreme am aflat că domnul comandor a mai sunat odată. Mi-a zis tata că m-a căutat pe fixul lui, şi cred că tata era într-o pasă proastă… „A sunat aviatorul tău de la Feteşti!”, m-a informat el, „Când?”, l-am întrebat eu, „Mai demult, am uitat să-ţi spun…”. „Şi ce i-ai zis?”, „Păi, m-a întrebat ce face el cu maşina, că nu vrea nimeni să i-o repare, și i-am zis că, dacă vrea, să te dea în judecată, şi ce hotărăşte instanţa, aia e…”. „CE-AI FĂCUT???!…”, „Păi, da, ce mai voia de la tine?…”.

Nu l-am mai sunat niciodată pe Foozie, mi-era ruşine…

Ştiam că nu pot să-l ajut, că nu aveam bani, și cred că şi el şi-a dat seama de asta, la un moment dat, dar tata n-ar fi trebuit să-i vorbească niciodată aşa, nu lui, mai ales că nu-l cunoştea…

A urmat divorţul, apoi am luat totul de la zero… Pentru prima dată, „acasă” a devenit colţul meu de linişte, iar familia, locul unde îmi „încarc bateriile”. Timpul vindecă şi estompează multe, datoriile, grija zilei de mâine, toate m-au făcut să uit seara aceea de august şi ce a urmat. Totul, până în seara unei zile de noiembrie 2016, când trecutul m-a ajuns brusc din urmă…

Asta a fost întâlnirea mea cu Foozie.

Poate ar fi trebuit să sun, să mă scuz, chiar dacă nu eu îi vorbisem urât, dar mi-a fost ruşine… I-am pricinuit rău unui OM, şi indiferent ce i-aş fi putut spune, nu cred că aş fi reparat ceva.

Acum e prea târziu. Foozie nu mai e printre noi, iar faptul că nu vă cunosc, dar amândoi l-am cunoscut pe domnul comandor, cred că din cauza asta am simţit nevoia să vă spun totul… Mi-a fost mai uşor, o spovedanie târzie… Am crezut că asta o să-mi uşureze, cumva, sufletul.

Ciudat, dar simt în continuare în suflet apăsarea celor petrecute, ori poate tocmai din cauză că Foozie nu mai este.

Poate într-o altă viaţă, în coordonatele unei alte lumi, să mai vină spre mine cu mâna întinsă, „Ce faci, om bun?”. Atunci, poate voi avea curajul să-i mai strâng o dată mâna, privindu-l în ochi, şi să-i spun, „Iartă-mă, domnule comandor! Te rog, iartă-mă, Foozie!”.

 

Cu respect şi deosebită consideraţie,

Ovidiu

Publicat în Evocări, Poveşti de la voi | Etichetat , , , , , , , | 1 comentariu

ROMÂN PÂNĂ LA MOARTE

După atât de mulți ani de letargie, poporul român s-a trezit.

Data de 1 februarie 2017 poate fi data unui nou început, când somnului rațiunii i s-a pus punct, iar românul a încetat să mai fie o oaie la cheremul unor șobolani îmbrăcați în piei de lupi.

Unii spun că nu se rezolvă nimic în stradă. Acest punct de vedere îl poți avea atunci când nu vezi pădurea din cauza copacilor. Strada, agora, este singurul loc unde vocea oamenilor, a celor mulți și de atât de multe ori ignorați, poate fi auzită. Rar, foarte rar, semenii noștri ajunși sus, în turnul de cleștar al policitii/puterii, au vorbit cu adevărat pentru noi, cei mulți. Tot ce au făcut a fost să alieze unor interese de grup, de formațiune, al căror unic scop a fost, este și va fi acela de a acapara cât mai mult. Nu contează ce, bani, funcții, putere – acumularea este singura lor rațiune de a exista. Toți am văzut asta, toți am înțeles ce fac ei acolo, sus, dar ne-am mulțumit să ne roadem cojile de pâine și să-i înjurăm cu obidă, sperând că, într-o bună zi, vor fi acaparat îndeajuns și vor fi sătui.

Mare eroare.

Politicianul este cel mai avar tip de ființă bipedă, cea mai lacomă subspecie umană, produsul unei involuții sufletești conștiente, antrenate zilnic și ghidate pe o cale a desăvârșirii pe care doar ei, cei atinși de putreziciunea imoralității și a lipsei totale de scrupule, o percep și divinizează.

Politician cinstit” este o contradicție în termeni, iar această afirmație poate părea extremă omului de bună credință. Nu este. Singurele diferențe între membrii acestei subspecii sunt reprezentate doar de nivelul de corupție la care au ajuns și de cât de mistuitoare le este nevoia de a merge mai departe, atât. În rest, toți sunt croiți după același calapod.

Problema nu este, însă, conducătorul, cât răspunsul celor conduși adresat lui. Dacă mulțimea permite, conducătorul nu doar că va face mai departe ce preferă, dar va îndrăzni și mai mult(e). Tupeul de tâlhar la drumul mare este o caracteristică de care ne convingem în aceste zile și ore scurse de la un act incalificabil, pe care nimeni dintre noi, cei conduși, nu cred că l-a intuit și declarat drept posibil.

Da, pentru trezirea unei nații este necesar un act atroce, o barbarie morală comisă pe principiul că „n-au ăștia, proștii, curajul să se opună”, și poate că dintr-un asemenea rău va ieși un bine de care avem mare nevoie: vocea poporului român.

Vocea noastră, a celor mulți și ignorați, trebuie să se audă, tare și clar, pentru că „nu poporului trebuie să-i fie teamă de clasa conducătoare, ci clasei conducătoare trebuie să-i fie teamă de popor”. Prea multă vreme am tăcut, lasându-i să-și facă de cap, astfel că au ajuns la o siguranță de sine greu de intuit, la un nivel de nesimțire imposibil de cuantificat de omul normal, cel care-și vede de treaba de a fi o rotiță într-un sistem ce trebuie să funcționeze. Prea multă vreme sistemul a părut că funcționează, dar cu ce preț?

Politicul a distrus mare parte din România, iar acesta-i un adevăr incontestabil. Politicul a vândut țara noastră bucată cu bucată, demolând trecutul construit cu enorme sacrificii de înaintașii noștri și vânzând rămășițele celui de pe urma căruia a avut mai mult(e) de câștigat. Politicul ne-a confiscat istoria, deturnându-ne atenția de la gloria reală a trecutului și îngropând-o încetul cu încetul în mocirla minciunilor. Politicul ne-a atrofiat mândria de a fi cine suntem, mândria de a fi români, mânjind imaginea țării noastre, otrăvindu-ne viitorul și împingându-ne să plecăm scârbiți din țara în care ne-am născut, pe principiul „munții noștri aur poartă, noi cerșim din poartă-n poartă”. Slăbirea prezentului prin masivul exod al capacităților acestei țări are un impact devastator asupra viitorului, viitor luat ostatic de către șobolanii în blăni de lupi, iar totul cu un singur scop: controlul.

O țară secătuită de tinerii capabili, de toată forța care-o poate propulsa către un viitor mai bun decât prezentul, o țară slabă, plină de probleme, cu o societate divizată, cu adevărate hăuri între generații și mentalitățile aferente, le este doar lor de folos. O societate alcătuită dintr-o aripă care se târăște de azi pe mâine, incultă și manipulabilă, și una educată, dar rece și indiferentă, care așteaptă oportunitatea de-a pleca „afară”, doar lor le folosește. O țară în care nu se aude vocea poporului este un „drumeț în calea lupilor”.

Dar totul se poate schimba într-o singură zi. Uneori, cele mai complicate probleme au cele mai simple răspunsuri. Nu este nevoie decât de un eveniment revoltător, ceva obscen de malefic precum cel întâmplat în acea „noapte a colților lungi”, când viermii grași au crezut că sunt intangibili și putreziciunea din corpurile lor nevertebrate este apărată de o piele blindată. Această eroare este șansa noastră, a tuturor, a tuturor românilor, șansa de a crea ceva de durată, de a construi lucrul care i-a lipsit acestei țări, poate dintotdeauna: sufletul.

Sufletul unei țări este capacitatea de a sancționa derapajele celor aflați la masa puterii, este vocea conștiinței colective care nu tace, care nu doarme, ci veghează perpetuu. Sufletul unei țări trebuie să le reamintească iar și iar celor de sus faptul că votul ce li s-a acordat nu este un cec în alb care le permite să facă absolut orice doresc, nu este o permisiune de a fi deasupra legii care ne guvernează pe toți și nu este o invitație de a distruge și fura fără teamă de consecințe. Votul majorității le este acordat pentru ca ei să lucreze în favoarea majorității, nu pentru ei și clanurile lor. Justificarea că „am fost votați” nu este de ajuns, ci este o plăsmuire malefică a unor minți bolnave care încearcă să se justifice într-un mod strigător la cer de strâmb. Dacă asta cred ei, atunci noi, cei mulți, trebuie să le arătăm că nu suntem de acord cu această aberație și că nu vom tolera acțiunile unor infirmi sufletește și că nu vom mai permite ca zarurile să fie lăsate așa cum au căzut, aruncate de ei.

Avem pentru ce lupta și trebuie s-o facem fără încetare de acum înainte, pentru ca mințile lor involuate să înțeleagă al dracului de bine faptul că NE-AM TREZIT ȘI NU VOM MAI TOLERA SFIDĂRI ȘI DERAPAJE. Nu trebuie să-i slăbim, pentru că imediat ce vom lăsa garda jos, ei vor prinde curaj și vor crede iar că sunt lupi, chiar dacă sunt doar niște șobolani infecți.

Trebuie să ne recăpătăm mândria de sine, noi, ca popor. SUNTEM ROMÂNI ȘI ROMÂNI TREBUIE SĂ MURIM. Părinții noștri români au fost, iar rădăcinile noastre de români se pierd în negura istoriei. Țara noastră, România, a reprezentat ceva în istoria acestei planete și trebuie să înceapă să-și recapete acel loc de cinste. Nu merităm să stăm cu mâna întinsă, nu trebuie să ne încovoiem spatele cerșind mila lumii, nu trebuie să așteptăm în anticamerele corporațiilor străine cerșind din priviri să fim angajați, ci trebuie să stăm drepți când spunem că SUNTEM ROMÂNI. Puține nații au trecutul nostru, puține nații au „ținut în șah imperii”, iar acestea nu sunt vorbe goale, ci purul adevăr. Dacă vor reuși să ne reconstruim mândria de a fi român, restul va veni de la sine. Respectul celorlalte nații nu poate veni decât după ce ne vom reconstrui respectul nostru de sine, iar acest proces îl vom debuta în stradă. România este a românilor, nu a hoților apatrizi, a celor care fură și distrug de parcă ar avea o altă lume unde să se refugieze când va colapsa aceasta, de parcă ale lor progenituri vor crește și se vor înmulți acolo, departe de nefericiții abandonați să se sufoce în molozul lăcomiei lor.

Acum, că ne-am trezit, treji trebuie să rămânem, și să veghem continuu pentru a preveni astfel de abominații să se mai zămislească din minți bolnave de bani și putere. Trebuie să sancționăm orice abatere, orice vorbă aruncată aiurea, orice scuipat pe obrazul acestei țări atât de greu încercate. Este grea această cale, dar numai dacă vom rămâne uniți vom putea schimba prezentul, transformându-l într-un viitor frumos pentru generațiile ce vor veni. Acest lucru se poate, nu este utopie. Lupta generațiilor de azi este lupta pentru generațiile ce vor veni, este DATORIA noastră, este prețul infinit mai mic pe care-l vom plăti acum, față de cel pe care-l vor plăti ei, copiii noștri, născuți sau nenăscuți, preț pe care-l vor plăti dacă vom permite ca viitorul să se nască din mințile lor atinse de aripa răului.

Separați, suntem nimic, dar împreună, suntem vocea care dărâmă munții – să nu uităm asta niciodată de-acum înainte.

Trăim vremuri grele, când fiecare trebuie să contribuie la binele comun, nu să se lase în grija celui de lângă. Confortul trebuie sacrificat conștient, pentru că, în final, acțiunile ne definesc, iar nu vorbele. Vorbele nu ne-au adus nimic, înjurăturile și inacțiunea au avut zero rezultat, iar șobolanii au progresat nonstop, căpătând proporții și considerându-se zei atunci când se privesc în oglindă. Ei nu au rușine, ei nu au limite, ei nu au compasiune, ei nu au scrupule, ei nu sunt români, ei nu sunt oameni. Vremea „complicității” a trecut, vremea vorbelor este în urmă, acum este vremea acțiunii, a implicării, a protestului.

Dacă tăcem, ei câștigă.

Dacă abandonăm, ei câștigă.

Dacă ne disipăm în cele patru vânturi, ei câștigă.

Până când să ne tot râdă în nas? Până când să ne tot sfideze, acoperindu-se unii pe alții, protejându-se și ajutându-se unii pe alții să urce cât mai sus pe piramida visurilor noastre zdrobite?

România are potențial pentru a fi un paradis. Nu trebuie să ne vindem mințile și brațele străinilor plecând în pribegie, putem să ne construim vieți frumoase și aici. Nu trebuie să le dăm străinilor pădurile, pământul, apele, munții noștri, pentru că nu ne aparțin. Nu avem dreptul să le înstrăinăm, nu ni l-a dat nimeni și nimeni n-o poate face. Singurul drept pe care-l avem, și singura obligație, este să păstrăm cât de bine putem noi ceea ce este România, pentru ca generațiile viitoare să găsească un sol cât mai fertil pentru a-și înfige rădăcinile.

Orice român este dator aceste zile să iasă în stradă, să-și adauge vocea celor care compun, acum, vocea țării. Orice român este dator să se adauge spiritului acestei țări, aflată acum la răscruce. Ochii lumii sunt ațintiți asupra noastră, iar de data asta șansa chiar ne este în mâini. Acum putem face auzită adevărata voce a României, acum putem proteja adevărul, onoarea, mândria și cinstea de a fi ROMÂN. Acum avem ocazia de a arăta tuturor din ce aluat suntem făcuți, acum putem demonstra că suntem latini și lava Etnei ne curge în vene. Am lâncezit destul, iar acum ajunge cu batjocura, AJUNGE!, vulcanul din inimile noastre trebuie să erupă.

Fiecare român este dator să se implice, să-și strige oful clar și tare, fără ură, fără furie, fără violență, doar cu hotărâre. Cu o hotărâre de neclintit, hotărârea aceea ce izvorăște din adâncul ființei, hotărârea că fiecare dintre noi este ROMÂN PÂNĂ LA MOARTE și așa trebuie să fie.

Cu adânc respect și speranța noului început,

Poetu’

Publicat în Viaţă de aerodrom | 17 comentarii

25 octombrie

foozie

schiță de Mircea CRISTEA

Se duc existențele ca zborurile. Dispărute printre anii care trec, printre zilele care s-au scurs, printre orele pe cer, printre vocile care ne-au marcat în ultimii ani, prin căldura altor oameni, printre sentimente, lacrimi, spaimă, durere, deznădejde, iubire, moarte. Gândeam… până la urmă, ce rămâne în urma unui om? Ne consumăm existența. Și, murim. Atât. Punct.

Azi, 25 octombrie 2016, Foozie ar fi împlinit 54 de ani. Sărbătorind Ziua Armatei Române, un gând senin trebuie să zboare și către el, către Foozie, cel care ne-a înseninat de atâtea ori cerul vieților cu prezența, vorba, zâmbetul și lumina caldă a ochilor lui. Cel ce a ales de mic calea armelor, legându-și viața cu sacrul jurământ de Sfântul Drapel al Patriei, își are locul lui în această zi atât de importantă – cel puțin în inima mea îl are, și-l va avea până în momentul ultimii guri de aer. Da, azi este Ziua Armatei Române și ziua lui Foozie! Ura!

Publicat în Evocări | Etichetat , , , , , | 1 comentariu

Șapte ani fără Foozie

Cum poate pământul ăsta să primească un asemenea om?!”…

Întrebare naivă, chiar ridicolă, dar născută dintr-o adâncă amărăciune, o durere cruntă și o neputință zdrobitoare, urlată în interior și abia șoptită lumii din exterior.

Încă mai am în fața ochilor pământul clisos al cimitirului din colț de Bărăgan, transformat de frigul mușcător și de marșul lent al mulțimii înfrigurate într-o mlaștină ciudată, în care piciorul nu se scufunda, dar care aduna pe talpă cantități apreciabile de pământ brun-întunecat ce îngreuna teribil mersul, de parcă cimitirul ar fi insistat să ne oprească pe toți acolo, împietriți pe vecie printre stâlpii pădurii de piatră și marmoră.

Cum poate pământul ăsta să primească un asemenea om?!”…

Poate, deoarece din acest pământ ne-am ridicat toți și în el ne vom întoarce, din tin-aceasta fost-am plămădiți și în ea ne vom preface atunci când va veni vremea. Și frumoși, și urâți, și deștepți, și proști, și bogați, și săraci, și buni, și răi, toți. Nu vom lua nimic cu noi, dar în brațele lui amorfe ne vom întoarce, fie că vrem, fie că nu. Ceasul fiecăruia se va opri mestecând clipa ce ne poartă numele, ața de pe mosorul vieții se va termina, iar atunci, spune poetul, ceața viețuirii se va ridica de pe ochii noștri și, în sfârșit, vom putea vedea…

Când ceasul vieții i-a bătut ultima secundă și a trebuit să plece, Foozie s-a ridicat de pe patul de boală și a plecat, luând cu el un singur lucru, adică tot ceea ce poate lua un om cu el din lumea celor vii: amprenta lui lumească. Orice altă greutate materială cu care ne înconjurăm este doar o himeră, plămădită din necesitatea trupului pe care vremelnic îl locuim până la momentul gongului final, când abandonăm totul, lăsăm totul în urmă indiferent de valoare sau nonvaloare și trecem pragul, pășind către acel altceva ce ne va fi revelat strict în acel moment.

Asta este tot ce luăm cu noi și nimic mai mult, felul nostru de a fi, felul în care umplem spațiul în care existăm, formele atât de personale de manifestare în exterior a tot ceea ce suntem noi în interior. Tot ceea ce acumulăm în timpul existenței noastre este informație, iar informația ne modelează continuu, instabilitatea intimă a universului interior fiind răspunsul nostru la tot ceea ce există în exterior, iar cel mai important element al exteriorului, oamenii, semenii noștri, sunt atât scop al evoluției noastre interioare cât și motiv al existenței ei. Ei sunt judecătorii noștri și la ei ne raportăm și noi în propria noastră judecată, datorită lor și pentru ei ne aflăm în continuă schimbare, iar măsura acordului în care ne-am aflat cu ei este dată de golul pe care-l lăsăm în ei și în viețile lor atunci când încetăm să mai existăm pe plan fizic.

Foozie a lăsat un adevărat crater în viețile celor care l-au cunoscut, pentru că Foozie nu a fost un simplu trecător prin acele vieți, ci s-a implicat activ în modelarea lor, construind fundații și piloni de rezistență cu mâinile lui iscusite și indicând direcții juste, direcții pe care ochii lui le-au detectat prin separarea muzicii esențialului de zgomotul de fond. Mai mult, flacăra spiritului său a luminat căi, ghidând pași ezitanți și turnând licoarea încrederii în minți sfioase. Lipsa lui a fost resimțită acut, iar cu toate că poveștile și povețele lui ne-au rămas, păstrate la loc ferit de intemperiile viețuirii în lume, mințile noastre doar cu greu le pot da glas cu tonalitatea vocii lui inconfundabilă.

Cum poate pământul ăsta să primească un asemenea om?!”…

Asemeni lui Alexandru cel Mare, sicriul lui Foozie ar fi trebuit cărat de doctori, pentru că strânsura din viața lui de om în calea lor a presărat-o, luptând cu încrâncenare să-și (răs)cumpere sănătatea pierdută prin căi misterioase exact în floarea vârstei, exact atunci când omul culege roadele recoltei pe care a semănat-o cu sudoarea frunții în ani de muncă asiduă. Ei ar fi trebuit să-i care sicriul și totul ar fi fost complet, pentru că știm că mâinile lui Foozie i-au fost goale, și nimic nu a luat cu el acolo, dincolo de orizontul unde bate săgeata privirii, doar imaginea lui dragă…

Tot ceea ce reprezenta Foozie a dispărut fizic odată cu el, pentru că pe alt plan încă există, adică adânc în noi. Golul pe care l-a lăsat Foozie nu se va umple volitiv niciodată, pentru că nimeni, nimeni!, nu va putea fi el, nici măcar o variantă asemănătoare lui. Timpul poate că-l va estompa, poate chiar va șterge acest gol, pentru că asta-i ordinea firească a lucrurilor și însemnătatea colbului uitării, dar LOCUL LUI, locul lui Foozie, nu-l va lua nimeni, niciodată, pentru că după ce creează fiecare om, Dumnezeu aruncă tiparele

***

Lumea creștină consideră că șapte ani îi sunt necesari unui om pentru a se rupe complet de lumea pe care a lăsat-o în urmă. Șapte ani după moartea lui, acel om este comemorat de către cei pe care i-a părăsit, (uneori) fără voia lui, apoi această legătura încetează din punct de vedere religios.

Șapte ani au trecut de când Foozie nu mai este.

Pe 9 februarie 2009, inima lui mare a încetat să mai bată, inima lui în care am încăput toți, și frumoși, și urâți, și deștepți, și proști, și buni, și răi. Inima lui mare, în care ne-am găsit adăpost toți, invitați cu un gest natural și caracteristic lui să intrăm așa cum eram noi, cu tălpile goale sau cu noroi pe bocanci, l-a trădat, oprindu-și tactul și lăsându-l să plece mai departe, într-o altă lume, inaccesibilă, deocamdată, nouă, celor ce-am rămas.

Pe 12 februarie 2009, trupul neînsuflețit al lui Foozie a fost depus într-un mormânt din cimitirul dintr-un colț de Bărăgan, mormânt străjuit de-o pală albastră, după cum cere tradiția aviatorilor. Furtuna din acea zi nu va fi uitată, crivățul s-a impregnat în toți cei ce-am fost atunci, acolo, așa cum nu va fi uitată nici furtuna din sufletul său, cea care l-a însuflețit și ghidat într-o lume în care majoritatea poartă doar o simplă adiere în sufletele lor palide. Nu poate fi uitată furtuna din care a smuls cu dărnicie, cedând trâmbe de aer clar și rece tuturor celor ce nu știau că pentru a-și crește aripi, bune de zburat deasupra lumii, trebuie să ai vânt năpraznic în vene și fulgere-n priviri.

Foozie… Foozie există acum în noi, împrăștiat în sute și sute de frânturi, în sute și sute de scântei, în sute și sute de firicele de praf de stele ce și-au găsit sălaș în toți cei ce l-au cunoscut, stimat, iubit, pe timpul când a străbătut pământul sub numele Dumitru BERBUNSCHI.

Foozie va continua să trăiască în noi până în ultimele noastre clipe, atunci când îl vom urma, fiecare, pășind peste pragul necunoscutului ce ne chinuie pe noi cei de acum, ființe din carne moale și sânge cald.

Foozie

Foozie, poate ne vom revedea, poate… și recunoaște, poate…

 

 

Cu durerea săgetându-i inima încă vie,

închizând un cerc și deschizând un altul,

Poetu’

12 februarie 2016

Publicat în Viaţă de aerodrom | 2 comentarii