LUMINA ZILEI DE 20 APRILIE

Când un orb ridică ochii către stele, vede doar lumina sufletului său”, spune un vechi proverb chinezesc.
Lumina.
Lumina şi focul care o emite.
Din cele mai vechi timpuri, de când omul a reuşit a-l dobândi, subordonându-şi-l pentru vecie, focul a devenit un element extrem de important existenţei sale, un aliat vital. Scânteia hefaidică a exercitat dintotdeauna o atracţie puternică asupra tuturor oamenilor, natura sa mistică nefiind complet înţeleasă, iar volatilitatea sa hipnotică niciodată complet îmblânzită. Cu toate acestea, focul a căpătat repede o poziţie centrală în ritualurile lui, lumina sa alungând întunericul de care subconştientul uman încă se mai fereşte, întuneric în care ştie că sălăşluiesc demonii tuturor fricilor sale ancestrale.
Este datină în lumea creştină – şi nu numai – aprinderea unei lumânări pentru cei trecuţi în nefiinţă. Mugurul de foc lunguieţ şi tremurător, ce consumă carnea fitilului şi topeşte în timp ceara trupului fusiform, poate fi o reprezentare metaforică a omului însuşi, cu trupul lui de ceară fragilă, fitilul-suflet şi flacăra conştiinţei întreţinută de îngemănarea celor două elemente şi izvorâtă din scânteia primordială a facerii tuturor lucrurilor.
Poate că noi, cei ce rămânem, aprindem lumânări pentru ei, cei plecaţi dintre cei vii, pentru ca ei să aibă lumină, sau poate că o facem pentru noi, cei ce-am rămas să ne aducem aminte, pentru ca lumina să se răsfrângă asupra noastră şi ei să ne vadă, de acolo de unde sunt, de dincolo de timp. Poate că lumina duce gândurile noastre la ei, poate că aşa ne apropiem unii de alţii pentru scurte momente, frângând bariere invizibile sau străpungând efemer cortine impenetrabile altfel.
Poate că globul mic şi fragil de lumină şi căldură îi încălzeşte şi pe ei, sau poate doar sufletului nostru îi este menit, poate că facem acest gest atât de vechi în memoria lor sau, poate, în propria noastră memorie. Oricum ar sta lucrurile, legătura ritualică dintre focul cel dătător de lumină şi lumea celor plecaţi dintre noi este indisociabilă, la fel cum indisociabilă este şi legătura dintre civilizaţia omului şi focul aducător de lumină şi căldură.

***

Au avut parte cei doi piloţi de vânătoare de la bordul dublei 6946 de lumină în ultimul moment al existenţei lor?
Lumina lor au fost ei înşişi, triada carne-metal-foc născută dintr-o altă treime, cer-pământ-zbor, a cărei normalitate mundană a fost sfâşiată brusc în clipa aceea grea, când omul alunecă de pe scara zborului, când aripile de ceară se transformă-n plumb, iar aerul nu mai are puterea de-a le susţine traiectoria.
În lumină s-au transformat, atunci când oameni şi avion şi zbor s-au îmbrăţişat strâns, atât de strâns, cu pământul cel întotdeauna primitor de aterizări, amestecându-se în exact proporţiile necesare pentru a naşte lumină, dar nu acea lumină dătătoare de viaţă, ci aceea care apare atunci când viaţa transcende, ridicându-se deasupra celor cunoscute omului.
Trupurile lor de ceară fragilă s-au topit, fitilul-suflet a continuat să ardă, dar flacăra conştiinţei s-a stins, totul îmbăiat în fumul iscat din rana ogorului din margine de Bărăgan.
Flăcările au dansat nebune ceva vreme peste rămăşiţele de om-avion-zbor, fumul a urcat la cer şi s-a amestecat cu vântul, cel care le-a vestit plecarea tuturor celor ce i-au putut descifra mesajul. Poate că şi astăzi mai povesteşte cele aflate atunci, şi dacă nu ne-ar lipsi atât de multe simţuri…
Fumul s-a impregnat în oamenii care-au fost atunci acolo, tabloul teribil de dureros le-a ars retina şi li s-a impregnat în fibrele minţii, peisajul senzorial s-a sedimentat şi s-a transformat în amintire, adăugându-se în ei şi îngreunându-le mişcările cu plumbul vieţuirii în lume, cel pe care toţi îl acumulează şi de care nimeni nu e ferit, veninul diluat de fluviul vieţii şi făcut, astfel, suportabil, cel care şterge gradat strălucirea zâmbetelor, sapă cute adânci pe figură, ninge tâmple cu argintul ostenelii şi adaugă în priviri scânteia rece a tristeţii.

***

Timpul trece peste toţi şi toate, cercurile vieţii se adună în trunchiul minţii, fiinţele umane vin şi pleacă, universuri de gânduri ce se nasc şi pier fără ca niciuna să reuşească a păcăli roata vieţii. În tot acest timp, grandioasa scenă pe care se joacă acest teatru uneori absurd îşi continuă existenţa, insensibilă la actorii care vin şi pleacă…
În timp, cicatricea din trupul ogorului din margine de Bărăgan s-a tot restrâns, pământul vindecându-se după intruziunea brutală a fierului aerian şi permiţând vegetaţiei să-şi reintre în drepturi, în timp ce micuţul monument din fier forjat, ridicat in memoriam de camarazii de pe aerodromul de la cotul Dunării, a rezistat eroic un sfert de secol dinţilor timpului, pentru ca să piardă bătălia de curând, când a fost retezat fără milă de mâini dirijate de trupuri fără suflet, animate de goana după câştiguri materiale… Acum, cruntei singurătăţi a locului i se adaugă şi sălbatica devastare a unui simbol ce nu merita starea în care se află, peisaj iarăşi disonant, ce pare a fi regresat la stadiul momentului 20 aprilie 1989.

locul care doarefoto de Ionuţ POENARwww.aripi-argintii.ro

rana campuluifoto de Ionuţ POENARwww.aripi-argintii.ro

Poate că tot ceea ce trebuie să învăţăm din această lecţie servită nouă fără voia lor de semeni de-ai noştri este că urmele trecerii noastre prin lume pălesc în timp şi nimic nu dăinuie mai mult ca amintirea, singurul monument ce ne poate reprezenta cu adevărat, monument imaterial alcătuit din bucăţi din noi înşine.
Flacăra amintirii din noi arde intens, amintirea celor doi piloţi de vânătoare care ne-au părăsit acum 26 de ani, într-o zi de primăvară cu miros de zbor. Ei, locotenent-colonel aviator Doru DAVIDOVICI şi locotenent-major aviator Dumitru PETRA, sunt încă parte din noi, şi vor continua să fie până când noi vom înceta să existăm, la rândul nostru.

Cu adânc respect,
Poetu’
20 aprilie 2015

Posted in Evocări | Etichetat , , , , , , , , , , , , , , , , , | Un comentariu

1000 de cuvinte (CXVI)

AMINTIRI…

o altfel de piele

…din vremea când zarea nu avea margini…

Posted in Viaţă de aerodrom | 2 comentarii

1000 de cuvinte (CXV)

UN VIS FRUMOS…

GS-6A + PDA

… devenit realitate datorită vouă, celor care iubiţi poveştile de aerodrom!

VĂ MULŢUMESC!

(petru detalii, accesaţi link-ul http://www.aripi-argintii.ro/pagina.php?p=29)

Posted in 1000 de cuvinte | Etichetat , , , , , , , | Lasă un comentariu

ANUNŢ XV

Trebuie să recunosc: anul 2014 nu a fost prea grozav, pe niciun plan, şi încă mă mai resimt după trecerea lui. E bine că am „scăpat” de el şi acum mintea se poate concentra pe ceea ce trebuie făcut mai departe.
Poveştile de aerodrom merg înainte, pentru că altfel nu se poate. Unii au „proorocit” reversul medaliei, că doar trăim în România, iar aici nu faci chiar ce vrei tu şi în niciun caz într-un astfel de domeniu…!, dar realitatea îi contrazice, iar seria PDA începe să capete contur, şi va continua să crească în dimensiuni, poate chiar într-un ritm mai accelerat.
Din păcate, trebuie evidenţiat faptul că seria PDA este singura astfel de serie de cărţi din ţara noastră, iar asta este foarte trist. Poate că viitorul va aduce o schimbare, poate că micuţele cărţi de buzunar vor schimba percepţii şi vor impulsiona şi pe alţii să rişte şi să urmeze această cale.
Literatura de aviaţie nu trebuie să moară, dimpotrivă, ea trebuie să se dezvolte continuu. Iarăşi din păcate, Aviaţia Militară Română este din ce în ce mai mică, astfel că din vremurile când eram gata să ne luptăm cu uriaşii ne mai rămân doar amintirile celor ce-au trăit, poveştile auzite la o cană de vin fiert, legendele cu aura lor de mister şi istoria, adică urmele trecerii noastre prin lume imprimate în carnea timpului.
Înfiinţarea Editurii „Aripi Argintii” de către camarazii din echipa sitului web www.aripi-argintii.ro este o mare realizare, care poate avea efecte nebănuite la ora actuală, efecte pozitive şi benefice pentru cartea de aviaţie din ţara noastră. Cu ajutorul nostru, al scriitorilor şi consumatorilor de literatură de aviaţie, traiectoria acestui proiect poate fi una ascendentă, iar mult dorita normalitate s-ar putea instaura şi în acest domeniu. Trebuie să credem şi noi în acest vis frumos la fel cum cred cei care au avut curajul să-l pună în practică.
PDA4 şi PDA5 au intrat sub tipar, iar începând de săptămâna viitoare vor fi disponibile tuturor celor ce le vor lângă 1, 2 şi 3, iar cei care nu au gustat încă din seria PDA, o pot comanda integral, toate cele cinci cărţulii fiind disponibile celor interesaţi. Desigur, nu în cantităţi industriale.

PDA4

PDA5
Tuturor celor ce mai cred că şi pe aceste meleaguri se pot dura lucruri diferite de banalul cotidian, tuturor celor ce rămân fideli acestui colţişor de depănat poveşti de aerodrom, tuturor celor ce poartă albastrul cerului în suflet oriunde s-ar duce, tuturor ce au trecut, trec şi vor mai trece pe aici, tuturor le doresc un an frumos şi fructuos, sănătate şi putere de muncă, visuri de atins şi îndrăzneala de-a o face!

Lectură plăcută!

Cu deosebit respect,
Poetu’

Posted in Anunţuri | Etichetat , , , , , , , , , , , , | 5 comentarii

Suflet de plumb (fragment)

[…]
Acum stă în pat, în corset gipsat până la gât.
Totul este alb în jurul lui, doar el contrastează, fiind mai tuciuriu la moacă de felul lui.
Nu m-a simţit când am ajuns. Uşa rezervei era întredeschisă, iar el era pierdut în gânduri, cu ochii aţintiţi afară, pe fereastra din dreapta lui. Cerul nordic îi arăta nişte insuliţe pufoase de cumuluşi imaculaţi, mult mai albi decât aşternuturile lui.
Ştiam că acolo dorea şi el să fie, slalomând printre ei în supersonicul cu aripi delta, dar acum nu se putea asta. Era consemnat la pat, înfipt în ghips fără putinţă de scăpare şi cu mari restricţii motorii.
Dar era în viaţă, iar asta era tot ce conta. Avusese noroc „cât China”, cum zicea Diablo, pentru că acum norii cei pufoşi ar fi putut survola în trecerea lor impasibilă proaspătul lui mormânt…
Moşescu a catapultat in extremis, de pe la cinci sute de metri şi cu capul în jos! Cu greu am crezut că păţania asta chiar a avut loc, dar rapoartele martorilor nu lăsau loc de dubii, aşa că acum eram iar la el, de data asta fără cârdul de raţe gălăgioase, că doar voiam detalii despre cum de-a reuşit performanţa aia…
Arăţi ca o statuie de ghips nefinisată, băi, Moşule!, i-am aruncat zeflemitor, urmărindu-i mutra uimită cum descrie un arc de cerc cu încetinitorul şi se opreşte pe gisment zero, fix către mine. Da, era pierdut în gânduri, departe rău, sau poate că încă acolo, în îmbrăţişarea rece ca moartea a scaunului de catapultare…
Venişi pe la mine, Poete?!, se replie el cu repeziciune, dând-o pe olteneşte.
Venii, bre, ce să fac…?! Mă repezii pe la tine, că văzui că nu mai dăduşi niciun semn de viaţă!, îi cântai eu în strună, apropiindu-mă de muntele de alb.
Ce mi-ai adus bun?!, se prosti el, privindu-mă ca un copil.
Mă, să ştii că băieţii-mi dădură o bere să-ţi aduc, da-mi fu atît de cald pe drum, că afară e aşa de cald, încît… încît iartă-mă, da’ o băui!, am ridicat eu din umeri cu o mină vinovată, împrumutând postura lui Dex când e prins cu mâţa-n sac.
Oh, te urăsc… pleacă de-aici!, se răţoi el la mine, încruntându-se şi luându-şi ochii de la mine cu prefăcută supărare. Parcă tortura a fost interzisă de la Convenţia de la Geneva, nu…?!
Moşule, asta-i viaţa, ce să-ţi fac…?! Ştii tu, cine poate, oase roade! Ştiu că suferi că n-ai alimentul tău favorit, daaaar… asta-i viaţa!, am perorat eu cu un zâmbet larg pe figură, aşezându-mă pe un scaun lângă patul lui. Şi… cum îţi mai e?
Făcu ochii mari, ridicându-i spre tavan.
Cum rahat crezi că-mi e…?! Sînt într-un costum de ghips în loc de d-ăla de suprasarcină…!, se burzului el la mine, arătând cu nasul platoşa albă. Mai e ceva ce nu ţi-e clar?!
Eh… zi mersi, că putea să fie d-ăla de scîndură…!, i-am întors-o ridicând din sprâncene.
Mda… ai şi tu dreptate…, dădu el din cap, oftând din toţi rărunchii.
Ştiam că nici măcar nu-mi imaginam ce chin putea să fie pentru el să stea cât e ziulica de mare lipit de pat, el, care dacă nu făcea câte ceva simţea că o ia razna… În ciuda faptului că devenise din ce în ce mai rotofei odată cu trecerea anilor, încât mai avea puţin şi crăpa costumul de compensare pe el, tot nu stătea locului. Făcea sport, alerga, juca fotbal, se agita ca un titirez, se zbătea ca un peşte pe uscat, dar tot durduliu era. Probabil că mă ura sincer şi curat ca lacrima pentru că mă menţinusem „siluet” în toţi aceşti ani, în ciuda faptului că mâncam mult, a pagubă, în timp ce forma lui fizică o luase rău la vale.
Şi eu mă mir că am scăpat cu viaţă, te rog să mă crezi…, făcu el posomorât. Încă nu-mi vine a crede că am scăpat atît de ieftin…
A oftat iar, evitându-mi privirea şi întorcându-şi capul spre fereastră. Se mişca atent, în reluare, şi cred că avea ceva dureri.
Doctorul spune că mă voi recupera pentru supersonic…, continuă cu aceeaşi voce, de parcă ar fi vorbit despre altcineva, de parcă nu era convins că aşa va fi.
Hmm… ştii ce?! Hai, spune-mi cum a fost!, n-am mai putut eu răbda să-l văd aşa. Oricum n-am înţeles mare lucru pîn-acum şi sînt tare curios. Aşa că Zoe, fii bărbată şi povesteşte-mi cum a fost, tot! Să ştii că te vei simţi mult mai bine dup-aia, crede-mă!
Îşi întoarse capul spre mine şi-mi aruncă o privire plictisită.
Iar faci pe psihologul cu mine…?!, mârâi el cu o mutră acră.
Omule, ai să vezi! Dezleagă-ţi limba şi vei vedea!
I-am aruncat un rânjet larg a încurajare şi i-am făcut cu ochiul.
Nu vrei mai bine să aştepţi pînă la prelucrarea cazului cu întreg regimentul? Atunci cu siguranţă vei înţelege…
Nuuu, nici vorbă! Eu vreau să aflu de la sursă, nu lucruri filtrate, nu cine ştie ce minciunele… Doar ştii şi tu cum se întîmplă…
Ridică iar ochii în tavan, pufnind neîncrezător.
Mda, cred că singurul lucru pe care-l pot cîştiga răcindu-mi gura în felul ăsta e că o să ajung să ştiu povestea pe de rost, şi aşa poate c-o să mă conving şi io că treaba asta s-a întîmplat chiar aşa, că tare multe dubii am…, a continuat el cu aceeaşi mină plictisită.
Moşescule, cum zici tu! Nu te contrazic! E cum zici matale, da’ numa’ fi bun şi zi ceva, ai milă de sufleţelul meu!
Pufni în râs, privindu-mă chiorâş, apoi râsul i se şterse de pe faţă şi oftă adânc, de parcă n-ar fi avut de ales, de parcă ar fi trebuit să mai sară iar povestindu-mi.
Îl priveam şi vedeam că-i e greu, că e ceva acolo care-l sperie, şi începuse să-mi încolţească în suflet amarul regretului, şi nu mai aveam mult până să-i zic s-o lăsăm pe data viitoare când începu să vorbească.
Moşu vorbea cu o voce egală, distantă, de parcă ar fi recitat capitolul despre instalaţia hidraulică din manualul de exploatare tehnică, nu şi-ar fi povestit dansul cu diavolul din care a scăpat ca prin urechile acului. Vocea aia a lui m-a izbit puternic şi mi-a comunicat mai multe despre el şi starea în care era decât tot ce văzusem şi auzisem până acum de la medici şi camarazi, şi nu mi-am putut stăpâni un fior la gândul că ştiu mult prea puţine despre ce s-a întâmplat acolo sus.
Moşu vorbea de parcă ar fi apăsat butonul de redare al magnetofonului, tocmai el, cel care atunci când se înfierbânta pe vreun subiect anume gesticula mai abitir decât Diablo când era afumat bine. Acum, Moşu era doar o placă de patefon, învârtită cu o viteză îngrozitor de constantă…

***

Decolase pe la 9 seara pentru un zbor în celulă în condiţii meteo normale. Ştiam cu cine a zburat ca şi cap de celulă, dar pe tot parcursul povestirii nu i-a rostit numele. S-a referit la el doar cu „ăla”, iar asta a fost prima chestie ciudată din discursul lui, lăsând la o parte tonul pe care povestea.
Aveau de executat un zbor pe traiect la o mie de metri, zbor în celulă ce presupunea atenţia coechipierului, lumina slabă a asfinţitului fiind foarte înşelătoare. Asta era o parte a startului mixt cea mai periculoasă, când decolai în condiţii de zi şi aterizai, după o oră de zbor, în condiţii de noapte, variaţiile de luminozitate întâlnite în aer şi la sol solicitându-ţi privirea şi atenţia, toţi senzorii trebuind a fi activi.
Totul a decurs normal, cu „ăla” muncind din greu să se ţină după el, dar n-au fost probleme. La întoarcere, când se apropiau de aerodrom, au intrat într-o zonă cu ceaţă, aşa că i-a zis lu „ăla” să mărească spaţiul dintre ei. „Ăla” n-a confirmat, aşa că i-a mai zis încă o dată. De-abia acum celălalt a confirmat şi a părut a pune ceva distanţă între ei, dar nu îndeajuns.
A cerut permisiunea de-a trece la verticala aerodromului pentru a intra în tur de pistă, iar conducătorul de zbor i-a spus că aerodromul este acoperit de ceaţă pe porţiuni destul de mari, deci să fie cu băgare de seamă şi să rupă formaţia pentru a veni la aterizare individual, nu în celulă.
N-au mai trecut decât vreo câteva secunde şi Moşu a simţit un şoc puternic, o lovitură straşnică, avionul a săltat botul ca un mustang nărăvaş, apoi s-a înclinat şi a început să se rotească a vrie. În câteva secunde a sărit…
Ultima imagine pe care o are pe retină din vremea când era în cabina lui 8107 este macheta giroorizontului cu negrul în sus.

manetaSchiţă de Mircea CRISTEA

Apoi linişte.
S-a trezit înconjurat de oameni, tehnici şi militari în termen, simţind mâini care-i scoteau casca de pe cap şi-l dezbrăcau de hamul paraşutei. Era ameţit rău şi amorţit, nu simţea nimic şi avea un ţiuit în urechi. Încercând să facă pe eroul, a dat să se ridice şi atunci a scăpat un ţipăt: în coloană simţea că i se răsucise un pumnal…
A fost întins pe spate, cu ceafa aşezată pe haina unui maistru. Prin hărmălaia celor care-i strigau să stea liniştit că totul va fi bine a auzit pârâiturile inconfundabile ale muniţiei tunului de bord şi a căutat cu privirea spre locul de unde se auzeau. Înainte de-ai fi luat capul în mâini şi ţinut rigid, cu faţa în sus, a avut timp să distingă printre picioarele celor din jurul lui, undeva în depărtare, limbile unui foc ce i s-a părut enorm ridicându-se spre cerul negru ca smoala din inima câmpului şi trasoarele pocnind ca nişte floricele de porumb puse în tigaia încinsă.
A fost ridicat pe braţe şi pus pe o targă pentru a fi dus la spital. Pe drum, a trecut prin chinurile iadului, zgâlţâit de nenorocita de Salvare, un TV ruginit care duhnea îngrozitor a infirmerie şi care n-a ratat nici măcar o nenorocită de groapă până la spital. Acolo n-a stat mult, doar cât să fie extras din costumul de zbor şi să i se facă o injecţie de calmare, pentru că a fost trimisă o Puma din alarmă de la Tuzla după el, care l-a luat şi l-a lăsat pe aeroportul Băneasa.
Tot drumul a tot întrebat ce s-a întâmplat cu „ăla”, dar, cu toate că toţi i-au zis că a aterizat fără probleme majore, nu s-a liniştit decât a doua zi, când a venit Comandantul în vizită la el şi i-a spus.
Ce crede el că s-a întâmplat?
[…]

***

Fragmentul de mai sus este extras din PDA5, care, împreună cu PDA4, este în pregătire pentru tipar. Sper să nu mai dureze mult şi să revin cu o veste bună! Până atunci, vă aştept impresiile!

Posted in Viaţă de pilot de vânătoare | Etichetat , , , , , , , , , | Un comentariu

Poveşti de la voi (XX)

POVESTEA UNUI NIEUPORT
„Ce urme lasă şoimii în zbor”

Părea un şoim de vânătoare cu siluetă fină şi cu aripi de email şi de argint…
Se născuse departe, undeva într-o ţară de care işi aducea aminte ca prin vis, sub bolta de sticlă a unei hale de uzină, în care mâini harnice şi înfrigurate îi îngrijiseră pană cu pană, şi se trezise apoi la soare împreună cu o mulţime de pui albi ca argintul – la fel ca şi el – care aşteptau cuminţi pe o pajiste verde, însemnată cu linii albe, trase cu var.
Undeva, departe… Răsunau glasuri de tunuri amestecate cu accentele dătătoare de fiori ale „Marseillaisei”.
Apoi se văzuse închis într-o colivie mare, cu pereţii căptuşiţi în pâslă între care îşi strânsese aripile înfipte lângă trup ca să poată încăpea, şi închisese ochii…
Colivia a fost ridicată şi purtată întâi pe un camion greu, iar mai târziu se trezise legănat de valuri pe puntea unui vapor, pesemne, care îl ducea departe, fără ca el să ştie unde. Cum ar fi putut şti?
A început un drum lung, un drum lung fără oprire, zile întregi şi nopţi întregi legănat de valuri pe ape… şi puiul a adormit, strângându-şi trupul între aripi.
După un răstimp, simţi o zguduitură şi auzi huruit prelung de macarale şi vuiet de port, apoi strigăte şi comenzi într-o limbă pe care nu o cunoştea, şi puiul se trezi de-a binelea, ascultând atent la ceea ce se întâmplă. Simţea că porneşte din nou, dar nu mai era pe vapor… Îi era frig… În cuşca lui căptuşită, puiul îşi strânse aripile pe lângă trup şi adormi iar.
N-a ştiut cât a ţinut drumul… Trenul s-a oprit din drumul lui şi cuşca fu dată jos, apoi se auziră bătăi grăbite în pereţii de lemn, şi puiul se trezi. Simţea acum aerul călduţ şi încerca să-şi destindă o aripă, dar nu avea loc. De afară, printre încheieturile cuştii pătrundea miros de iarbă proaspătă – prevestire de primăvară – şi se auzeau glasuri care se îndemnau.
Puiul rămase o clipă atent… Glasurile răsunau prietenoase în preajmă, şi el nu se putea dumiri ce anume ar fi putut să însemne asta: asculta o limbă pe care nu o auzise niciodată, dar pe care parcă undeva – cine ştie când – o mai auzise. Şi puiul se mira…
Era o limbă care nu era a lui şi totuşi… o limbă pe care parcă o înţelegea. Ştia că numai în vis ţi se întâmplă câteodată să auzi o limbă pe care nu o cunoşti şi pe care totusi, o înţelegi… şi vru să adoarmă iar. În clipa aceea, însă, un perete începu să se desfacă şi o rază de soare pătrunse în cuşcă, lăsând, apoi, să năvălească un potop de lumină şi de primăvară.
Nu mai visa… Deschise ochii şi se trezi pe o pajişte verde, la fel cu aceea pe care se născuse, numai că locul era altul. Zarea era mai largă şi mai deschisă împrejur, iar departe se rotunjeau coline ca nişte ondulări de valuri verzi, şi jos, între ele, se întindea un oraş plin cu turle de biserici vechi. În fund, pe vârful unui deal cu creastă înaltă, străjuia o mănăstire cu două turle subţiri şi ascuţite, înconjurată de meterezele cenuşii ale unei cetăţui.
Aici şi-a întins aripile pentru prima oară, aripile învăţând să zboare…
În vara aceea, puiul a zburat în fiecare zi în jurul cetăţuii din vârful dealului, la poalele căruia un râu mic cu undă leneşă îşi încolăcea panglica verde a apei la marginea oraşului plin de tunuri, de spitale şi de soldaţi. Şi asta până într-o zi când – cu alţi pui de şoimi, albi ca şi el – porni departe spre miazăzi, peste coline întinse, brăzdate de ape înguste. Purtau acum pe aripi culori noi, înscrise în trei cercuri ce răsfrângeau senin de cer, aur de holde şi purpură de sânge… El plutea în fruntea tuturor, în vârful ascuţit al liniei subţiri, frântă ca o linie de cocori.
Drumul albastru se topea, sfâşiindu-se în marginea unei zări străjuite de o măgură cu cinci cocoaşe unde sclipea o panglică lată de apă, dincolo de care fulgerau sclipiri de baionete şi clocotea amarnic glasul greu al tunurilor. Îşi aminti de ţara de unde pornise întâi şi i se păru că recunoaşte acelaşi cântec în glasul tunurilor.
Aripile îi tresăriră, apoi se legănară o clipă şi se lăsară lin în zbor planat spre o pajişte înflorită în colţul căreia trei hangare – mici ca trei cutioare de chibrituri – le pândeau venirea, având la mijloc o mânecă de vânt ce flutura prietenoasă în semn de bun sosit.
Aşa a fost întâiul zbor, acolo, jos, în valea Siretului.

*

Toamna îşi destrăma fâşii alburii de ceaţă peste Siret…
În primele zile a rămas liniştit în hangar, fără să se gândească la nimic, ci privind tăcut numai cum alţi pui plecau din când în când, ca nişte porumbei, şi simţi parcă şi el o dorinţă să plece.
Într-o zi, perdeaua hangarului se dădu în grabă deoparte şi se auzi afară larmă de glasuri şi mişcare. Oameni grăbiţi alergau în toate părţile, ordine scurte şi repezi răsunau înfrigurat şi câţiva dintre tovarăşii lui îşi întinseseră aripile şi plecară ca nişte săgeţi albe în largul zării. În mintea lui, puiul bănui că se întâmplase ceva neobişnuit şi scoase capul afară ca să privească cerul. Nişte păsări mari, străine, îşi roteau aripile cenuşii pe deasupra pajiştii lor. Ţipete repezi şi ascuţite veneau de sus, de unde se auzeau ţăcănituri de metal, ca o păcăneală a ciocurilor de berze, şi puiul de şoim văzu de câteva ori siluetele albe ale tovarăşilor săi trecând ca nişte sclipiri de argint prin amestecul păsărilor cenuşii.
Când s-a făcut linişte şi s-au întors cei care plecaseră, unul din şoimi avea o aripă sfâşiată ca de gheară, şi l-au dus în altă parte, într-un hangar de alături, iar puiul se gândi: „Ce voiau, oare, păsările acelea străine şi atât de rele?”…
După câteva zile, fusese şi el scos afară, şi aştepta acum, la rând cu ceilalţi pui însiraţi cuminte pe marginea verde care începea să păleasca de toamnă. În ziua aceea, o sirenă a şuierat prelung, şi el îşi ridică mirat privirea în zare, iar departe văzu iar păsările negre care se apropiau în linie frântă.
Fără să vrea, simţi un fior… Dar cineva se alătură de el, şoptindu-i tainic un cuvânt de îndemn, şi apoi simţi parcă o mână caldă mângâindu-i umerii. Era un prieten pe care-l cunoştea, un prieten mic şi bun, cu zâmbet veşnic înflorit în colţul gurii, dar cu ochii vii ca doi tăciuni aprinşi.
Dintr-un salt, puiul de şoim porni ca o săgeată… Alături de el, la stânga, alt şoim alb îşi fulgeră aripile, apoi, dintr-o dată se avântară împreună drept în sus, ca nişte rachete de foc.
Pajiştea cu hangarele ei a rămas în urmă, acolo jos, mică, aproape cât o frunză, iar el se înălţa acum tot mai sus… tot mai sus, bob de argint topit în albastrul cerului.
O dorinţă ciudată îl cuprinse, să vadă mai de aproape păsările cele străine, şi îşi îndreptă aripile către ele. Păsările cele negre însă se întoarseră din drum într-o rotire scurtă, dar şoimul îşi plecă înainte capul şi săgeta zarea către care ele căutau să se înfunde. Era deasupra lor şi acum le vedea bine. Purtau pe aripi nişte cruci negre, şi el simţi întâi parcă o tresărire, ca aceea pe care o ai când vezi seara un fluture cu cap de mort.
Jos, pe Siret, tunurile îşi opriseră glasurile – şi dincolo, şi dincoace – iar în tăcerea stranie a văzduhului parcă moartea îşi oprise răsuflarea.
Păsările cu crucile pe aripi au trecut panglica apei, apoi s-au întors dintr-o dată, iar puiul auzi câteva piuituri lungi trecându-i pe la ureche şi se feri în lături.
Tovarăşul lui se întorsese din drum când văzuse că păsările fug, iar el rămăsese acum singur… Încordându-şi aripile, se lăsă ca un vârtej asupra primei păsări care venea spre el. O văzu întâi legănându-se pe aripi, plecată într-o parte, ca şi cum ar fi vrut să se ferească, dar puiul de şoim ştia că de acum n-o să îi mai scape. Sub izbitura de gheară a şoimului alb, pasărea se roti o dată, scurt, şi se prăbuşi neagră şi hidoasă într-un vârtej de pene smulse.
Celelalte două s-au repezit în acelaşi timp asupra lui, dar el a ţâşnit ca un fulger printre ele, s-a ridicat drept în sus şi s-a repezit iar, lăsându-se să cadă ca o săgeată asupra uneia din ele, aşa cum ştia că se reped şoimii când cad peste pradă. Pasărea neagră a gemut în vaiet de aripi ce şuieră în aer când se prăbuşesc, iar el o urmări până când o văzu cum se izbeşte surd de pământ, într-un amestec de sfărâmături, de sânge şi de scrum negru. A treia pasăre, cuprinsă de groază, a dispărut în fundul zării, într-o goană de fugă nebună.
Şi puiul de şoim s-a întors pe pajiştea lui, cuminte şi liniştit, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic…
A doua zi era o vreme caldă de toamnă, luminată de soarele blând; pe când aştepta pe linie, l-a trezit aceeaşi larmă ca şi ieri, şi puiul de şoim a pornit împreună cu alţi doi.
Cunoştea bine păsările negre… Ajuns deasupra Siretului, se repezi vijelios înainte, către păsările cu aripi negre, precum cele din ajun, şi căută să le pândească zborul lor ocolit, fără să bage de seamă că cei doi tovarăşi rămăseseră departe.
Păsările negre au năvălit deodată asupra lui, în acelaşi timp, şi şoimul se zbătu ca un fluture de argint printre umbrele cenuşii ce-şi purtau pe aripi macabre crucile negre.
Era singur, şi ceilalţi nu mai veneau…
O sfâşiere scurtă de gheară îi trecu prin trup şi vru să se ferească în lături, dar păsările cu cruci negre nu-l slăbeau. Într-o clipă, puiul simţi cum i se împăienjenesc ochii şi se clatină… Mai izbuti încă o dată să se înalţe deasupra uneia dintre păsări şi să-şi repeadă gheara, dar un alt junghi în trup îi tăie puterea şi aripile i se îngreuiară ca şi cum ar fi fost de plumb.
Şi ceilalţi nu mai veneau…
Ştia ce înseamnă şuieratul prelung al spaţiului sfâşiat în cădere şi revăzu o clipă, în minte, pajistea copilăriei lui, colo departe, într-o ţară de unde pornise întâi şi unde n-avea să se mai intoarcă. Zări ca prin vis panglica albastră a Siretului, şi dincolo zări pajiştea unde venise să-şi fluture aripile-i albe…
Şi puiul de şoim tresări… Era pajiştea la fel cu cea de-acasă de la el…
Cu ultimele puteri încercă să o ajungă şi cu ultima nădejde de a prinde măcar un colţ din ea îşi îndreptă aripile spre marginea ei. Era acum aici, aproape… pajiştea verde… cu linii albe… trasate cu var… şi cu hangarele care-l aşteptau. Da… avea să prindă pajiştea verde… era acum deasupra ei, dar ochii lui împăienjeniţi ce ceaţa morţii n-o mai vedeau…
Se prăbusea…
Nu… nu acum… ci pe colţul mic din fund, acolo de unde işi luase adineauri zborul cel din urmă. Iarba pajiştei a fâşâit lin ca un foşnet de mătase, apoi aripile s-au aplecat moi, ca două mâini albe, închizându-se peste micul trup fărâmat, şi puiul de şoim a închis ochii pentru vecie.

*

Departe, Siretul cânta…
Povestea unui şoim şi a unui pilot.
Pilotul de vânătoare Ion MUNTENESCU – lovit de glonţ în aer, avusese ca întotdeauna mândria să-şi ducă „NIEUPORTUL” pe aerodrom…
Pe crucea de la mormântul lui, din cimitirul de la Tecuci, a rămas o inscripţie simplă şi profanator de banală:
MORT ÎN ACCIDENT DE AVION – 26 octombrie 1917
Atât…

***

Acest text superb, nesemnat şi neatribuit, mi-a parvenit prin intermediul domnişoarei Maria Alexandra RUSEA, căreia îi trimit calde mulţumiri pe acestă cale pentru gestul dânsei de a-mi permite publicarea acestuia „pentru a nu se pierde”. Toţi cei care au informaţii despre autorul acestui text sunt rugaţi să le posteze drept comentariu. Vă mulţumesc anticipat!

Posted in Poveşti de la voi | Etichetat , , , , , , | 3 comentarii

CARPE DIEM, om bun!

Este pentru prima oară când îmi vine greu să scriu despre Foozie.
Îmi vine greu, deoarece el este în mine şi e ca şi cum aş scrie despre propria mea persoană, şi nu-mi place deloc asta.
Dar azi s-au împlinit şase ani de când el, Foozie, nu mai este printre noi.
Nu trece nici măcar o zi să nu-mi zboare gândul la el, să nu-l întreb în minte dacă fac bine ceea ce fac, să nu mă raportez la etalonul pe care-l reprezintă el pentru mine. Subiectele MiG-21, Aviaţia Militară Română, pilotul de vânătoare, zborul, scrisul, toate-i poartă imaginea ca pe o pecete, şi mă descopăr implicându-l în discuţii cu alţii, dându-l exemplu, amintindu-l celor ce l-au cunoscut, direct sau nu, şi readucându-l în prezentul în care trăiesc, lângă mine şi cu mine.
Foozie trăieşte în mine după cum trăieşte în toţi cei ce l-au cunoscut, sau care i-au citit scrierile, sau care-i cunosc povestea, sau care i-au aflat poveştile pe care le-a împărţit cu dărnicie tuturor celor ce-au avut răgazul şi inspiraţia de moment de a-l asculta.
Foozie n-a murit niciodată în acel februarie geros de acum fix şase ani, pentru că pământul îngheţat i-a înghiţit doar trupul, relicva cea lumească sub care s-a prezentat timp de 46 de ani. Sufletul lui n-a fost disipat în crivăţul nebun ce i-a torturat pe toţi cei prezenţi în cimitirul din margine de Bărăgan, ci, poate, un crâmpei din el s-a impregnat în duralul lucios al celor trei avioane MiG-21 LanceR ce i-au prezentat frăţescul onorul al piloţilor de vânătoare de la Borcea, aerodromul inimii lui, cei ce-au zburat zbor îndrăzneţ şi şi-au tăiat cu iscusinţă brazde adânci în oceanul învolburat a furtună de deasupra capetelor noastre.
Nu, sufletul lui şi-a găsit sălaş în noi, cei ce l-am iubit pentru tot ce-a fost, cu bune şi cu rele, şi, uneori, ne mai vorbeşte în momentele de tăcere din minţile noastre aglomerate şi între bătăile inimilor noastre atât de pline de lucruri mai mult sau mai puţin importante. El este acolo, cu noi, cât timp vom exista.
Ce bine ar fi dacă i-am înţelege graiul

***

Carpe diem.
Trăieşte clipa.
Asta-mi vine în minte acum, când nu-i mai pot strânge mâna lui Foozie de şase ani de zile.
Cred că Foozie şi-a ghidat paşii în viaţă după această maximă antică, sau poate că este ceva caracteristic tuturor piloţilor, poate că toţi piloţii trăiesc clipa mai mult decât ceilalţi, cei care nu ard comete în nopţi întunecate. Ei, piloţii, cunosc valoarea clipei, greutatea nemăsurată şi nemăsurabilă a momentului peste care majoritatea trece atât de uşor, cu o nepăsare ce frizează inconştienţa. Nu, niciodată viaţa celui ce-şi trăieşte, fizic şi spiritual, clipa cu viteza traficului rutier de la ore de vârf nu va fi egală ca şi intensitate cu cea a celui care brăzdează cerul la mii de metri înălţime de siguranţa solului şi cu sute de kilometri tereştri parcurşi pe oră la orice moment al zilei şi al nopţii. Nu, pentru că diferenţa este ca de la cer la pământ. Nu, pentru că unul a stat pe umeri de uriaşi şi a văzut departe…
Şi el, Foozie, a fost dintre cei care au ştiut să trăiască intens clipa, dintre cei care s-au obişnuit să extragă cât mai mult din tot ce are clipa de oferit, esenţa aceea pe care-o află doar cei ce îndrăznesc să vibreze la cote înalte, arzând intens şi total combustibilul vieţii şi transformându-se în ruguri înalte pân-la cer şi luminându-le şi altora palidele lor existenţe. Foozie a ars ca un meteor pe cerul acestei lumi, risipind din întunericul îndoielii şi dând speranţă paşilor sfioşi ai începutului de drum, încălzind prin căldura traiectoriei sufletului său, dar şi arzând cu furia undelor de şoc cauzate de interacţiunea cu multitudinea de oameni atât de diferiţi. A atins existenţe şi destine şi i-au fost schimbate destinul şi existenţa, a dat şi a primit, a oferit mult şi a primit cu zâmbetul stingher al omului care doar şi-a făcut datoria, imprimându-şi amprenta de neşters în cei ce l-au lăsat în vieţile lor.
Şi Foozie a fost unul dintre rarii oameni care şi-au trăit cu adevărat viaţa.
A fost unul dintre cei care nu şi-a lăsat spiritul să lâncezească, să înoate-n mediocritatea cea atât de plăcută majorităţii, cea atât de comfortabilă şi dulce, ci a fost unul dintre cei ce şi-a ascuţit continuu tăişul minţii, ascunzând vorbe de duh şi mostre de înţelepciune surprinzător de profundă sub privirea-i pusă pe şotii şi în spatele mustăţii de haiduc. Torţa minţii sale a luminat pe mulţi şi continuă să lumineze de-acolo, de dincolo de timp, pentru că Foozie a ştiut s-o aprindă, s-o crească, s-o adape dintr-un conglomerat de elemente alese cu grijă şi cernute atent în ani şi ani de căutări neîntrerupte, amalgamate în proporţii numai de el ştiute şi lăsate să-şi tragă seve volatile din acea incomprehensibilă dotare nativă, memorie a celulei pe care omul încă n-a reuşit s-o descifreze şi să-i pătrundă secretele facerii.
A fost unul dintre cei ce nu şi-au menajat nici trupul, cerându-i mult, chiar totul, subordonându-şi-l complet şi ordonându-i să reziste în medii nocive şi corozive, înţelegând cu multă vreme-n urmă că nu-ţi poţi depăşi limitele somatice dacă nu ţi le cunoşti, şi că nu lungimea resursei fizice este definitorie, ci intensitatea trăirii întinderii acestei resurse. Nu şi-a menajat consumul energiei acumulatorilor, poate subdimensionaţi pentru a susţine cerinţele unui spirit atât de complex în alcătuire şi atât de îndrăzneţ în viziune, lepădând piele după piele în încercarea de-a ajunge pe înălţimile demult alese drept ţel. A ajuns departe, şi ar fi doborât atât de multe altele în urcarea-i furtunoasă, dacă timpul ar mai fi avut timp.
Spiritul puternic i-a fost, chiar până-n ultimul moment, cu veşmântul de carne cea vremelnică drept călcâi al lui Ahile…
Trădat a fost de trup într-o zi neagră, şi nici chiar încrengătura oţelită a spiritului său atât de viu nu i-a putut menţine fiinţa la un loc, năruindu-se totul într-o zi geroasă de final de iarnă, acum fix şase ani de zile…

***

Foozie a trăit cu toate celulele fiinţei sale şi cu toate cuantele spiritului său, şi ne-a învăţat că trebuie să ne trăim viaţa, ne-a arătat cum s-o facem şi ne-a împins s-o facem. Îi suntem datori şi lui, după cum suntem datori şi nouă înşine, să ne ascuţim tăişul minţii şi să nu ne menajăm trupurile, datori să ne transformăm şi noi în ruguri pân-la cer, în meteori ce brăzdează mândri cerul uneori prea gri al existenţei, pentru ca şi alţii, cei mai puţin îndrăzneţi, să-şi poată călăuzi paşii pe calea cea bună a sfântului început.
CARPE DIEM, om bun!

Închin tot ceea ce sunt amintirii existenţei tale, drag mentor şi camarad!
Poetu’
9 februarie 2015

Posted in Evocări | Etichetat , , , , , , , , , | Un comentariu