Șapte ani fără Foozie

„Cum poate pământul ăsta să primească un asemenea om?!”…

Întrebare naivă, chiar ridicolă, dar născută dintr-o adâncă amărăciune, o durere cruntă și o neputință zdrobitoare, urlată în interior și abia șoptită lumii din exterior.

Încă mai am în fața ochilor pământul clisos al cimitirului din colț de Bărăgan, transformat de frigul mușcător și de marșul lent al mulțimii înfrigurate într-o mlaștină ciudată, în care piciorul nu se scufunda, dar care aduna pe talpă cantități apreciabile de pământ brun-întunecat ce îngreuna teribil mersul, de parcă cimitirul ar fi insistat să ne oprească pe toți acolo, împietriți pe vecie printre stâlpii pădurii de piatră și marmoră.

„Cum poate pământul ăsta să primească un asemenea om?!”…

Poate, deoarece din acest pământ ne-am ridicat toți și în el ne vom întoarce, din tin-aceasta fost-am plămădiți și în ea ne vom preface atunci când va veni vremea. Și frumoși, și urâți, și deștepți, și proști, și bogați, și săraci, și buni, și răi, toți. Nu vom lua nimic cu noi, dar în brațele lui amorfe ne vom întoarce, fie că vrem, fie că nu. Ceasul fiecăruia se va opri mestecând clipa ce ne poartă numele, ața de pe mosorul vieții se va termina, iar atunci, spune poetul, ceața viețuirii se va ridica de pe ochii noștri și, în sfârșit, vom putea vedea…

Când ceasul vieții i-a bătut ultima secundă și a trebuit să plece, Foozie s-a ridicat de pe patul de boală și a plecat, luând cu el un singur lucru, adică tot ceea ce poate lua un om cu el din lumea celor vii: amprenta lui lumească. Orice altă greutate materială cu care ne înconjurăm este doar o himeră, plămădită din necesitatea trupului pe care vremelnic îl locuim până la momentul gongului final, când abandonăm totul, lăsăm totul în urmă indiferent de valoare sau nonvaloare și trecem pragul, pășind către acel altceva ce ne va fi revelat strict în acel moment.

Asta este tot ce luăm cu noi și nimic mai mult, felul nostru de a fi, felul în care umplem spațiul în care existăm, formele atât de personale de manifestare în exterior a tot ceea ce suntem noi în interior. Tot ceea ce acumulăm în timpul existenței noastre este informație, iar informația ne modelează continuu, instabilitatea intimă a universului interior fiind răspunsul nostru la tot ceea ce există în exterior, iar cel mai important element al exteriorului, oamenii, semenii noștri, sunt atât scop al evoluției noastre interioare cât și motiv al existenței ei. Ei sunt judecătorii noștri și la ei ne raportăm și noi în propria noastră judecată, datorită lor și pentru ei ne aflăm în continuă schimbare, iar măsura acordului în care ne-am aflat cu ei este dată de golul pe care-l lăsăm în ei și în viețile lor atunci când încetăm să mai existăm pe plan fizic.

Foozie a lăsat un adevărat crater în viețile celor care l-au cunoscut, pentru că Foozie nu a fost un simplu trecător prin acele vieți, ci s-a implicat activ în modelarea lor, construind fundații și piloni de rezistență cu mâinile lui iscusite și indicând direcții juste, direcții pe care ochii lui le-au detectat prin separarea muzicii esențialului de zgomotul de fond. Mai mult, flacăra spiritului său a luminat căi, ghidând pași ezitanți și turnând licoarea încrederii în minți sfioase. Lipsa lui a fost resimțită acut, iar cu toate că poveștile și povețele lui ne-au rămas, păstrate la loc ferit de intemperiile viețuirii în lume, mințile noastre doar cu greu le pot da glas cu tonalitatea vocii lui inconfundabilă.

„Cum poate pământul ăsta să primească un asemenea om?!”…

Asemeni lui Alexandru cel Mare, sicriul lui Foozie ar fi trebuit cărat de doctori, pentru că strânsura din viața lui de om în calea lor a presărat-o, luptând cu încrâncenare să-și (răs)cumpere sănătatea pierdută prin căi misterioase exact în floarea vârstei, exact atunci când omul culege roadele recoltei pe care a semănat-o cu sudoarea frunții în ani de muncă asiduă. Ei ar fi trebuit să-i care sicriul și totul ar fi fost complet, pentru că știm că mâinile lui Foozie i-au fost goale, și nimic nu a luat cu el acolo, dincolo de orizontul unde bate săgeata privirii, doar imaginea lui dragă…

Tot ceea ce reprezenta Foozie a dispărut fizic odată cu el, pentru că pe alt plan încă există, adică adânc în noi. Golul pe care l-a lăsat Foozie nu se va umple volitiv niciodată, pentru că nimeni, nimeni!, nu va putea fi el, nici măcar o variantă asemănătoare lui. Timpul poate că-l va estompa, poate chiar va șterge acest gol, pentru că asta-i ordinea firească a lucrurilor și însemnătatea colbului uitării, dar LOCUL LUI, locul lui Foozie, nu-l va lua nimeni, niciodată, pentru că după ce creează fiecare om, Dumnezeu aruncă tiparele…

***

Lumea creștină consideră că șapte ani îi sunt necesari unui om pentru a se rupe complet de lumea pe care a lăsat-o în urmă. Șapte ani după moartea lui, acel om este comemorat de către cei pe care i-a părăsit, (uneori) fără voia lui, apoi această legătura încetează din punct de vedere religios.

Șapte ani au trecut de când Foozie nu mai este.

Pe 9 februarie 2009, inima lui mare a încetat să mai bată, inima lui în care am încăput toți, și frumoși, și urâți, și deștepți, și proști, și buni, și răi. Inima lui mare, în care ne-am găsit adăpost toți, invitați cu un gest natural și caracteristic lui să intrăm așa cum eram noi, cu tălpile goale sau cu noroi pe bocanci, l-a trădat, oprindu-și tactul și lăsându-l să plece mai departe, într-o altă lume, inaccesibilă, deocamdată, nouă, celor ce-am rămas.

Pe 12 februarie 2009, trupul neînsuflețit al lui Foozie a fost depus într-un mormânt din cimitirul dintr-un colț de Bărăgan, mormânt străjuit de-o pală albastră, după cum cere tradiția aviatorilor. Furtuna din acea zi nu va fi uitată, crivățul s-a impregnat în toți cei ce-am fost atunci, acolo, așa cum nu va fi uitată nici furtuna din sufletul său, cea care l-a însuflețit și ghidat într-o lume în care majoritatea poartă doar o simplă adiere în sufletele lor palide. Nu poate fi uitată furtuna din care a smuls cu dărnicie, cedând trâmbe de aer clar și rece tuturor celor ce nu știau că pentru a-și crește aripi, bune de zburat deasupra lumii, trebuie să ai vânt năpraznic în vene și fulgere-n priviri.

Foozie… Foozie există acum în noi, împrăștiat în sute și sute de frânturi, în sute și sute de scântei, în sute și sute de firicele de praf de stele ce și-au găsit sălaș în toți cei ce l-au cunoscut, stimat, iubit, pe timpul când a străbătut pământul sub numele Dumitru BERBUNSCHI.

Foozie va continua să trăiască în noi până în ultimele noastre clipe, atunci când îl vom urma, fiecare, pășind peste pragul necunoscutului ce ne chinuie pe noi cei de acum, ființe din carne moale și sânge cald.

Foozie, poate ne vom revedea, poate… și recunoaște, poate…

 

 

Cu durerea săgetându-i inima încă vie,

închizând un cerc și deschizând un altul,

Poetu’

12 februarie 2016

Minutul de poezie (XIV)

N-AM NEVOIE DE DURATĂ…

N-am nevoie de durată, nici de lacrimi, nici de dor,
Și nu-mi pasă de dileme, nici de fapt, nici de izvor,
Toate ard cum arde timpul și revin cum vor și pot,
Ce e val tot val se trece, ce e tot rămâne tot.

Dar în lumea asta mare, unu-i fluviu, altu-i foc,
Apa curge, focul arde, nu se-acceptă reciproc.
Chiar de-s nevoite astăzi să trăiască pe pământ,
Ele nu se au ca frații, apa-i frunză, focu-i vânt.

Sus, pe cer, sunt nori și soare, focu-i soare, apa-i nor,
Pe pământ e-o altă lume, focu-i dor, apa-i izvor,
Inima-i mereu în flăcări, lacrimile-n râuri curg,
Dorul are-un foc pe suflet, apa arde în amurg…

Nu mai știu de-s foc sau apă, cât de mult, cât de puțin,
Dacă apa-mi ține focul, dac-un foc de apă-i plin,
Dacă apa din oceane stinge focul din adânc,
Dacă bravul Sfânt Ilie are fluvii la oblânc.

Vechii greci spuneau că totul e de toate-într-un cuvânt:
Aer, apă, foc și, sigur, plus suportul lor: pământ.
Cei de astăzi spun că lumea nu-i decât un infinit,
Care crește și descrește precum lucrul nesfârșit.

E mai simplu să spui asta, nu-i nevoie să explici,
Fiecare înțelege ce vrea el din tot ce-i zici,
Numai tu, ce n-ai durată, înțelegi din tot nimic,
Viața-i foc și focu-i viață, iar norocul… loz în plic…

Nu contează cât ești apă, cât ești foc, cât ești nămol,
Apa, focul și pământul sunt doar plinul lor din gol,
Aerul așteaptă-afară la o poartă de zadar,
Fie să-întrețină focul, fie să-l aprindă iar.

Luând din sine oxigenul și din soare un chibrit,
Domnul Aer face plinul dintr-un gol de gol golit.
Dar nu știu cum face asta în adâncul din pământ.
Unde nu există goluri, nici vreo apă și nici vânt…

Dar aici, la suprafață, unde poți să fii ce crezi,
Aeru-i la el acasă, chiar de tu n-ai cum să-l vezi;
Aici ard păduri și case, oameni răi și oameni buni,
Apa întreține focul, valurile sunt tăciuni…

Eu mă simt nimic din totul, aruncat ca un covrig
Într-o apă-n care focul a-înghețat din nou de frig.
N-am nevoie de izvoare, nici de cer și nici de nor,
Nici de foc și nici de apă, fiindcă eu sunt vatra lor.

Gheorghe Văduva,
București, 06 decembrie 2015

 ***

LA MULȚI ANI domnului general de brigadă în retragere Gheorghe VĂDUVA, autorul acestei superbe poezii, cu ocazia împlinirii a 76 de ani! Mă înclin cu respect în fața dumneavoastră, domnule general! Am onoarea!

53

„Dacă aș fi singurul om de pe lume, m-aș duce să mă culc!”…
Asta-i o mostră din ceea ce spunea Foozie când avea chef de ghidușii spirituale, dar, într-un fel, dacă privești lucrurile din unghiul care trebuie, realizezi adevărul ascuns din vorba lui.
Chiar că suntem singuri, fiecare în lumea lui, iar o vorbă înțeleaptă spune că trăim la fel cum visăm: singuri.
Cum era lumea lui Foozie? Din ce era ea alcătuită? Cu ce era ea populată?
Cu siguranță, zborul era fibra lumii lui Foozie. Zborul militar, cu ale lui bune și rele, cu urcări extatice și coborâri agonizante, scară a devenirii umane, pe ale cărei trepte pășea fără să roșească, și hrană pentru sufletului lui atât de ieșit din comun. Totul gravita în jurul zborului, se emana din el și tot în el se vărsa, zborul era legea după care lumea lui Foozie fusese creată și în virtutea căreia se dezvolta, remodelându-se continuu. Fără zbor, Foozie nici nu ar fi existat, iar mintea nu poate da răspuns întrebării ce ar fi fost el dacă nu ar fi descoperit zborul…
Cât de multe pot încăpea în lumea unui om? Desigur, asta depinde numai de el, de cât este de curios, de cât de multe vrea să afle, de câte află și câte rămân acolo, în el, sedimentându-se și dând substanță lumii sale.
Lumea lui Foozie era luxuriantă, bogată, vastă și mereu în expansiune. Foozie nu suporta lâncezeala spirituală, iar atunci când părea că zace în fața televizorului, mintea lui lucra asiduu pe alt plan, semințele ideilor încolțeau în pământul fertil al lumii sale interioare, și nu trecea mult până reîncepea să scrie, fie migălind, concentrat și răbdător, slovă după slovă într-un carnețel sau pe coli albe de hârtie, fie butonând încruntat tastatura laptop-ului. În lumea lui Foozie, noul și vechiul coexistau în proporții diferite, amalgamându-se pentru a compune un sol din care el își extrăgea, natural, dar cu atenție, sevele care-i alimentau sufletul și-i permiteau să creeze, jonglând într-un fel unic și inimitabil cuvinte care niciodată nu te lăsau indiferent, ci doar mișcat și gânditor.
Unde sunt limitele, hotarele lumii unui om? Ține numai de el, el singur își modelează mintea-i, împingându-i marginile din ce în ce mai departe, pe măsură ce trăiește și află și simte și învață, într-un proces ce nu poate avea altă finalitate decât extincția totală, atunci când tot universul se năruie, la moartea creatorului. Pentru că altfel nu se poate…
Universul lui Foozie a fost vast, limitele lui au fost mereu forțate, hotare împinse departe de o profundă curiozitate și o voință de fier, voința de-a afla mai multe, de-a cunoaște și de-a afla în fiecare zi lucruri noi, modelând prezentul în formele necesare pentru a-și mobila lumea. Foozie a fost un nemulțumit, un căutător ce nu s-a liniștit niciodată, mereu dornic să afle, să știe, propulsându-se pe calea cunoașterii cum numai oamenii cuvântului scris știu a o face: cu ardoare.
Foozie a ars la o intensitate greu de crezut, pentru că flacăra scriitorului nu poate fi văzută de ochiul minții celorlalți, zbuciumul lui este ascuns, iar el se consumă în tăcere, departe de lumea dezlănțuită, de lumea celor din jur, și adânc în propria lui lume, cea pe care-o modelează și remodelează cu fiecare cuvânt rupt din sine și încredințat memoriei albe a hârtiei.
Dacă zborul a fost fibra universului lui Foozie, scrisul i-a fost scheletul, osatura. Scrisul i-a permis lui Foozie să construiască dibaci, ca un demiurg bătrân ca timpul, structura complicatei și complexei lui lumi. Scrisul a fost cealaltă respirație a lui, a fost celălalt tact cardiac ce l-a menținut în viață, a fost hrana cu care s-a hrănit și cu care i-a hrănit și pe alții, a fost fluviul ce a izvorât din el și ale cărui ape au îmbăiat un număr pe veci necunoscut de minți, făcând să rodească semințe ce existau acolo, în unele dintre ele, dar cărora le lipseau condițiile pentru a încolți și a porni spre lumină. Lui Foozie i-a lipsit timpul pentru a respira, pentru a-si asculta bătăile inimii, pentru a-și lăsa fluviul să curgă până la capătul lumii, pentru a ne lăsa nouă, tuturor, cât mai multe firimituri din universul lui…
Pot alți oameni să facă parte din universul unui om? Nu, doar imaginea lor, doar proiecția felului în care sunt percepuți, produsul modului în care-i percepem. Importanța pe care-o acordăm acestor imagini variază și nu este niciodată constantă, dar unele dintre aceste proiecții pot deveni extrem de importante pentru respectivul univers, transformându-se într-o adevărată coordonată a lui.
Pentru multe universuri, Foozie a devenit o coordonată, acel etalon după care măsori și te măsori, acea piatră de hotar de care legi fire nevăzute decât de tine, fire ce-ți marchează calea și care nu-ți permit să uiți sau să-l uiți. Sunt rari oamenii de care nu te leagă sângele pe care-i consideri familie, de care ajungi în timp să-ți pese de parcă ar fi răsărit din aceeași tulpină cu tine, și te poți considera norocos dacă întâlnești asemenea oameni. Foozie a fost unul dintre ei, un om care a atins vieți în moduri care i-au asigurat un loc central în minți, suflete, universuri.
Ce înseamnă comunicarea cu alți semeni, interacțiunea cu ei? Înseamnă întrepătrunderea universurilor proprii, coliziuni și cutremure, reașezări și armonizări, fenomene interioare ce duc, în final, la contaminări reciproce, când frânturi dintr-un univers se imprimă în celălalt și invers, reașezând și recompunând, temporar sau definitiv.
Foozie a fost unul dintre oamenii care au avut un impact puternic asupra celor din jur, un impact profund schimbător, un om atât de ieșit din sfera banalului încât nu-l puteai trece cu vederea, nu-l puteai ignora și arunca în cutia cu oameni de prisos. De fiecare dată când îl revedeai, se mai imprima câte puțin din el în tine, deveneai un alt om și te mai îmbogățeai cu fragmente din înțelepciunea aia a lui, cea care-i permitea să dăltuiască migălos în lemnul cuvintelor, realizând lucruri durabile, bune de păstrat în suflet, acolo unde întotdeauna e cald, iar flacăra recunoștinței nu-i în pericol de-a se stinge. Da, Foozie avea un fel al lui de-a se imprima în tine, profund și iremediabil, și te trezeai că-i folosești vorbele și cimiliturile, oferindu-le altora după cum ți-au fost ele oferite ție, lăsându-le să călătorească din minte în minte.
Din universul lui Foozie s-au adăpat mulți, minți însetate după adevărul extras din cele trăite de el, suflete ce vibrau pe aceeași frecvență cu el, oameni aflați pe drumuri diferite, pe direcții proprii, dar care priveau spre același punct în timp. Pentru toți, Foozie a avut o vorbă de spus din adâncul inimii, toți au găsit la el lumina cuvântului curat, scos din suflet ca o găleată de apă rece adusă de ciutura unei fântâni adânci exact la momentul când setea arde mai aprig.
Cu vorbele lui ne-am ostoit setea, umărul lui ne-a fost sprijin la vremuri de nevoie, din fibra universului său ne-am cioplit arcuri puternice pentru a ne propulsa săgeata spiritului departe, către ținta care dă vieților noastre sens, iar Foozie, Foozie nu a ținut nimic pentru el. Foozie a știut cum să nu păstreze nimic doar pentru el, a știut să dea cu dărnicie, cu bunătatea gospodarului care știe că are și care știe că, dacă dăruiește și ajută pe cel aflat în nevoie, va avea și el mai mult, pentru că avem cu adevărat doar ceea ce dăruim…

***

Foozie mai avea multe de dăruit, dar timpul n-a mai avut răbdare și nu i-a mai picurat grăunțe de veșnicie în suflet.
Astăzi, 25 octombrie 2015, cel ce a fost comandor aviator Dumitru „Foozie” BERBUNSCHI ar fi împlinit 53 de ani.

foto de Iulian VOICU

Universul meu este ceea ce este astăzi și datorită lui, iar dacă ar fi existat o cale, cât de mică, prin care el să fi sorbit din izvorul timpului meu, pentru a mai rămâne încă puțin cu noi, aș fi ales această cale într-o clipită. Dar cum din câmpiile vieții sunt culese cele mai frumoase flori…

Cu adânc respect și recunoștință,
Poetu’
București, 25 octombrie 2015

10 august

Data de 10 august are o însemnătate aparte pentru Aviaţia Militară Română, fiind data când s-a înregistrat prima salvare prin catapultare dintr-un avion de mare viteză a unui pilot aflat într-o situaţie-limită.

Privind în apele istoriei, prima testare a unui sistem de salvare catapultabil a fost executată la data de 29 august 1929, când, pe Aeroportul Internaţional Paris-Orly, inginerul român Anastase DRAGOMIR înregistra un succes răsunător în testarea ansamblului construit după un proiect personal, pentru ca în luna octombrie a aceluiaşi an să repete experienţa pe aeroportul Bucureşti-Băneasa, patentându-şi invenţia anul următor, în Franţa şi, ulterior, în România. Acest sistem a fost preluat de către inginerii germani şi perfecţionat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, ei fiind primii care vor reuşi integrarea lui pe un avion de luptă, mai întâi pe prototipul avionului reactiv Heinkel He-280, apoi pe vânătorul nocturn cu motor clasic Heinkel He-219. Tot un pilot din Luftwaffe avea să reuşească şi prima catapultare operaţională, produsă la data de 13 ianuarie 1942, când pilotul de teste Helmut SCHENK a catapultat din prototipul He-280 ca urmare a givrării suprafeţelor de comandă.

Începând cu anul 1951, odată cu venirea în ţară a primului avion de vânătoare dotat cu scaun de catapultare (avionul reactiv subsonic Iak-23), în serviciul operativ al Aviaţiei Militare Române s-au aflat 10 tipuri de scaune de catapultare, prima salvare prin catapultare producându-se la patru ani şi jumătate de la venirea în ţară a acestui vital subsistem.

Locotenentul Aurel RAIN a fost pilotul de vânătoare care a „spart gheaţa” în ţara noastră, catapultând în apropierea aerodromului Deveselu la data de 10 august 1955 din avionul subsonic de vânătoare S-102 cu numărul de înmatriculare 385, ca urmare a unei intrări involuntare în vrie. Curajul şi prezenţa de spirit a locotenentului RAIN – un pilot foarte tânăr şi… neclasificat! – au convins pe mulţi dintre piloţii români că se poate supravieţui fără răni dintr-o catapultare şi se poate reveni la zbor pe avioane cu reacţie, desigur, cu respectarea întocmai a instrucţiunilor de catapultare.

În cei 64 de ani de serviciu operativ, cele 10 tipuri de scaune de catapultare au fost utilizate într-un număr total de 91 de situaţii, 84 dintre catapultări fiind reuşite, în timp ce şapte soldându-se cu decesul pilotului, în special datorită poziţiei aeronavei în spaţiu la momentul iniţierii secvenţei de catapultare, precum şi a înălţimii de zbor mici. Un număr de 89 de piloţi au apelat la scaunul de catapultare drept ultimă soluţie pentru asigurarea propriei supravieţuiri, 82 dintre ei datorându-şi viaţa acestui sistem de salvare, iar doi dintre ei – Dorel LUCA şi Cristian PĂVĂLAŞC – executând catapultări reuşite de câte două ori.

Ultima catapultare reuşită s-a petrecut la data de 23 august 2012, când locotenent-comandorul Mihail-Relu IOANA s-a salvat aproape miraculos din avionul IAR-99 ŞOIM cu numărul de înmatriculare 718, cu puţin timp înainte ca aeronava să impacteze solul şi să se distrugă complet, luând cu ea şi viaţa comandorului Aurelian COJOCARU, celălalt ocupant al aparatului de zbor cu dublă comandă.

Pentru onorarea împlinirii a 60 de ani de la istoricul eveniment, la Muzeul Naţional al Aviaţiei Române a fost organizată – sâmbătă, 8 august a.c. – o activitate care a reunit piloţii ce s-au salvat prin catapultare, activitate pe parcursul căreia au fost acordate medalii şi diplome celor prezenţi sau reprezentanţilor acestora. La activitate a participat Şeful Instrucţiei din Statul Major al Forţelor Aeriene, domnul comandor Alexandru TRANDAFIR, cel care, împreună cu domnul general de flotilă aeriană în retragere Mircea BUDIACI, iniţiatorul activităţii, a dezvelit o placă gravată comemorativă pe care se regăsesc numele tuturor piloţilor militari români care au catapultat în perioada 1955 – 2015.

Activitatea a fost emoţionantă, iar, din păcate, timpul nu a permis celor prezenţi să împărtăşească decât frânturi din insolita lor experienţă, dar sperăm că astfel de activităţi vor fi continuate, pentru ca mantia obscurităţii să nu se mai aştearnă niciodată pe umerii celor care, cândva, la răscruce de cer şi viaţă de om, au fost mai iuţi ca moartea.

 

 A consemnat,

Alin IONESCU

Când cade piatra destinului

CÂND CADE PIATRA DESTINULUI

20 de ani de la catastrofa aviatică din data de 27 iulie 1995

 Acum 20 de ani, pe data de 27 iulie 1995, un avion MiG-21 UM se prăbuşea în incinta aerodromului militar Deveselu, distrugându-se complet la impactul cu solul şi luând cu el vieţile celor doi membri ai echipajului, locotenent-colonelul Valer SCROBOTĂ şi maiorul Ion BĂLOI. Doliul păta iarăşi albastrul uniformei aviatorilor deveseleni, mica lor lume fiind din nou zguduită din temelii odată cu dispariţia fulgerătoare a locţiitorului pentru zbor al comandantului Regimentului 91 Aviaţie Vânătoare şi a comandantului Escadrilei a III-a.

Valer SCROBOTĂ

Valer SCROBOTĂ, primul din stânga

Născut la data de 15 iunie 1953 în localitatea Moldoveneşti din judeţul Cluj, Valer SCROBOTĂ şi-a ales drumul în viaţă de timpuriu, privind lumea prin ochi de copil, când, într-o zi ca oricare alta, a văzut un grup de ofiţeri aflaţi în trecere prin zonă, iar uniforma militară l-a captivat complet şi iremediabil. Copilul de grădiniţă a hotărât pe loc că va purta şi el haina militară atunci când va fi mare, hotărâre de nestrămutat ce nu l-a părăsit de-a lungul anilor.

După absolvirea şcolii generale din comuna natală, a început a-şi construi visul pas cu pas, intrând în universul cazon drept elev al Liceului Militar „Ştefan cel Mare” din Câmpulung Moldovenesc. Acolo, în perioada 1968–1972, a ales Aviaţia Militară drept arma sub al cărei drapel îşi va servi Patria, cimentând această decizie prin admiterea la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu” de la Boboc. În şcoala de la Boboc şi-a construit cu migală aripile, elevul calm, dar ambiţios, fiind selectat pentru a zbura cel mai performant avion de vânătoare pe care România îl avea în dotarea la acea vreme, supersonicul MiG-21.

Promoţie 1975, Valer SCROBOTĂ va executa trecerea pe avionul cu aripă delta la Bacău, pentru ca în a doua jumătate a anului 1976, ardeleanul molcolm să ajungă pe aerodromul din sudul ţării, Deveselu, casă a Regimentului 91 Aviaţie Vânătoare. Fidel, nu avea să-l părăsească niciodată.

Înarmat cu tenacitate şi cu ambiţia-i caracteristică, a urcat cu hotărâre şi curaj treptele ierarhiei militare şi cele ale zborului la vânătoare, plecând de la simplu pilot, trecând prin funcţiile de pilot-şef, comandant de patrulă, instructor cu tragerile şi lupta aeriană, comandant de escadrilă, şi ajungând în funcţia de comandant al regimentului 91, în perioada 1990–1992. La data de 27 iulie 1995, ocupa funcţia de locţiitor pentru zbor al comandantului Regimentului 91 Aviaţie Vânătoare.

Excelent pilot, a fost selectat în două grupe de trageri reale în poligonul de la Astrahan din URSS, în anii 1984 şi 1988, pentru ca în perioada 1985–1987 să-şi desăvârşească pregătirea militară urmând cursurile Academiei Militare Generale. A acumulat peste 1500 de ore de zbor în cei 20 de ani cât s-a aflat la manşa MiG-ului 21.

Valer SCROBOTĂ era un om cald şi calm, glumeţ, întotdeauna vesel, optimist şi săritor, tipul de om care ajută pe toată lumea cât poate el de bine. Îi plăcea aerul curat al munţilor şi schiul, iar ultimul concediu de odihnă şi-l petrecuse cu bunul lui prieten, Loe, la „Cabana Aviatorilor” de la Poiana Braşov.

Iubea la nebunie zborul, şi pe cât era de destins în viaţa de zi cu zi, pe atât era de exigent când venea vorba de profesie, profesie care, pentru el, era sacră. „Pericolul începe atunci când te apropii de avion…”, obişnuia el să spună, iar acest mare adevăr al aviaţiei nu trebuie uitat de nimeni dintre cei ce au gustat zborul, fie el civil, sportiv sau militar.

Valer SCROBOTĂ, primul din dreapta

Ion BĂLOI

Ion BĂLOI în costumul de compensare

Ion BĂLOI s-a născut la data de 28 septembrie 1958 în comuna Iancu Jianu din judeţul Olt, fiind al doilea fiu dintre cei patru copii ai soţilor BĂLOI. Cel ce peste ani avea să fie cunoscut drept „Loe” în lumea piloţilor de vânătoare a avut o copilărie grea, marcată profund de moartea tatălui său. S-a îndrăgostit de mic de avioanele militare pe care le vedea zburând pe deasupra comunei lui, comună aflată în interiorul unei zone de antrenament aparţinând aerodromului Craiova, astfel că, după ce a absolvit şcoala generală, s-a înscris la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, alegând să îmbrace haina militară şi, implicit, drumul pe care-l va urma tot restul vieţii.

A absolvit liceul militar în anul 1977, susţinând examen de admitere şi fiind declarat admis la Şcoala Militară de Ofiţeri Activi de Aviaţie „Aurel Vlaicu” de la Boboc, unde a învăţat să zboare între anii 1977–1981. Acolo i-au crescut aripi şi acolo traiectoria lui s-a stabilizat, fiind selecţionat pentru a zbura avionul supersonic cu aripă delta MiG-21, pe care a făcut trecerea în cursul anului 1982, la Centrul de Instrucţie al Aviaţiei de pe aerodromul Bacău.

Din toamna anului 1982 şi până în ziua catastrofei din anul 1995, Loe a fost pilot în Regimentul 91 Aviaţie Vânătoare de la Deveselu, fiind repartizat aproape de casă, pe aerodromul din Câmpia Romanaţilor, locul pe care nu-l va mai părăsi vreodată. De-a lungul timpului, a ocupat funcţiile de pilot-şef, comandant de patrulă, locţiitor al comandantului de escadrilă şi comandant al Escadrilei a III-a, completându-şi pregătirea de ofiţer prin urmarea cursurilor Academiei Militare Generale din Bucureşti, secţia Aviaţie şi Apărare Antiaeriană, în perioada 1988–1990.

În cei 14 ani de zbor, acumulase aproximativ 1000 de ore de zbor pe avionul MiG-21, iar în perioada 01.01.1995 – 27.07.1995, executase aproximativ 60 de ore. Era un pilot foarte bine pregătit şi respectat de camarazi şi superiori.

Fire sociabilă, cel ce a fost – şi va rămâne de-a pururi – maiorul Ion BĂLOI „nu îşi ascundea pasiunea pentru aviaţie şi trata fiecare moment în zbor cu mare seriozitate, încredere şi siguranţă de sine. Îi plăcea să fie deasupra lumii, dar, totodată, alături de familie şi de oamenii din jurul lui, pe care obişnuia să îi ajute şi să îi susţină. Fire carismatică şi iubitoare, şi-a sprijinit familia până în ultimul moment al vieţii, aici, pe pământ, şi de acolo, de sus, de unde veghează într-un zbor etern deasupra lumii.”. Aceste cuvinte scrise de către doamna Sabina BĂLOI, soţia lui Loe, arată o parte din moştenirea lăsată de el pe această lume în care totul curge…

Familia BĂLOI în vacanţă

 9521

Avionul de vânătoare cu dublă comandă MiG-21 UM cu numărul de înmatriculare 9521 şi numărul de serie 516953021 fusese adus în ţară pe data de 4 mai 1976, împreună cu suratele 9516 şi 9526. Era un avion matur, „rodat” în sute de misiuni de antrenament în zbor în cei 19 ani de activitate, şi aflat, atunci, dincolo de jumătatea vieţii lui de avion de vânătoare.

Dubla 9521 la punctul de refacere a capacităţii de zbor

Foarte bine întreţinută de către personalul tehnico-ingineresc al regimentului 91, dubla 9521 nu a mai fost implicată în alte premise, incidente sau evenimente de zbor grave, fiind distrusă complet la impactul cu solul în fatidica zi de 27 iulie 1995.

27 iulie 1995

Într-o zi de joi, o zi de zbor ca oricare alta, la ora 08:37, cei doi piloţi de vânătoare se pregăteau să încheie primul zbor al zilei, o misiune de zbor combinată, un zbor de verificare a condiţiilor meteorologice în raionul de zbor – „sonda meteo”, în limbaj de aerodrom – combinat cu un antrenament pentru executarea tragerilor aer-sol, simularea atacului ţintelor terestre executându-se asupra unei ţinte marcate din vecinătatea pistei de decolare-aterizare. În cabina întâi se afla locotenent-colonelul Valer SCROBOTĂ, iar în cabina a doua se afla maiorul Ion BĂLOI.

Pe timpul redresării după ultima intrare pe ţintă, la executarea unui viraj de luptă, avionul „a sărit”, punându-i pe cei doi piloţi în imposibilitatea controlării lui. 9521 nu le-a lăsat nicio şansă, zdrobindu-se de sol sub privirile îngrozite ale CZ-ului şi ale celorlalţi camarazi prezenţi pe aerodrom. Impactul cu solul a fost nimicitor, cei doi camarazi şi prieteni nereuşind să se salveze prin catapultare.

Pentru locotenent-colonelul Valer SCROBOTĂ, acea misiune trebuia să fie ultima zburată sub culorile drapelului Regimentului 91 Aviaţie Vânătoare, el fiind numit de curând în funcţia de şef de stat major al Flotilei 30 Aviaţie de la Craiova.

Ion BĂLOI (primul din stânga) şi Valer SCROBOTĂ (al doilea de la dreapta la stânga)

În ziua de 27 iulie 1995, trei copii au rămas fără tată – Lidia BĂLOI, de nouă ani, şi Maximilian şi Magda SCROBOTĂ, de 15 şi, respectiv, opt ani – şi două soţii văduve, Sabina BĂLOI şi Maria SCROBOTĂ.

***

Rana căscată în marginea pistei aerodromului de la Deveselu s-a închis după ceva vreme, dar cea din inimile familiilor şi ale camarazilor sub ochii cărora au plecat, niciodată. Zborul lor continuă, chiar dacă noi, cei rămaşi în urmă, nu-l vedem decât cu ochii sufletului, iar el va continua, atâta vreme cât noi vom exista să ne aducem aminte de cei ce-au fost

 locotenent-colonel Valer SCROBOTĂ (1953–1995)

  maior Ion BĂLOI (1958–1995)

 

Au consemnat, la 20 de ani după momentul 27 iulie 1995,

locotenent Lidia BĂLOI, Maximilian SCROBOTĂ şi Alin IONESCU

1000 de cuvinte (CXX)

O IMAGINE…

…cât mii de cuvinte, cele mai dureroase cuvinte…

ANUNŢ XIX

La 42 de ani de la lansarea primei sale cărţi, la 21 de ani de la ultima reeditare a unei cărţi scrise de el, la 26 de ani de la tragica sa dispariţie  şi la 70 de ani de la naşterea celui ce-a fost cel mai mare scriitor de literatură de aviaţie din ţara noastră, inegalabilul Doru DAVIDOVICI, Editura ARIPI ARGINTII ne invită la primul pas pe calea reeditării tuturor lucrărilor scrise de scriitorul-pilot de vânătoare, reunite în „Integrala DD”.

Veniţi mâine, 6 iulie 2015, la un eveniment istoric în mica lume a celor ce iubesc albastrul cerului!