Suflet de plumb (fragment)

[…]
Acum stă în pat, în corset gipsat până la gât.
Totul este alb în jurul lui, doar el contrastează, fiind mai tuciuriu la moacă de felul lui.
Nu m-a simţit când am ajuns. Uşa rezervei era întredeschisă, iar el era pierdut în gânduri, cu ochii aţintiţi afară, pe fereastra din dreapta lui. Cerul nordic îi arăta nişte insuliţe pufoase de cumuluşi imaculaţi, mult mai albi decât aşternuturile lui.
Ştiam că acolo dorea şi el să fie, slalomând printre ei în supersonicul cu aripi delta, dar acum nu se putea asta. Era consemnat la pat, înfipt în ghips fără putinţă de scăpare şi cu mari restricţii motorii.
Dar era în viaţă, iar asta era tot ce conta. Avusese noroc „cât China”, cum zicea Diablo, pentru că acum norii cei pufoşi ar fi putut survola în trecerea lor impasibilă proaspătul lui mormânt…
Moşescu a catapultat in extremis, de pe la cinci sute de metri şi cu capul în jos! Cu greu am crezut că păţania asta chiar a avut loc, dar rapoartele martorilor nu lăsau loc de dubii, aşa că acum eram iar la el, de data asta fără cârdul de raţe gălăgioase, că doar voiam detalii despre cum de-a reuşit performanţa aia…
– Arăţi ca o statuie de ghips nefinisată, băi, Moşule!, i-am aruncat zeflemitor, urmărindu-i mutra uimită cum descrie un arc de cerc cu încetinitorul şi se opreşte pe gisment zero, fix către mine. Da, era pierdut în gânduri, departe rău, sau poate că încă acolo, în îmbrăţişarea rece ca moartea a scaunului de catapultare…
– Venişi pe la mine, Poete?!, se replie el cu repeziciune, dând-o pe olteneşte.
– Venii, bre, ce să fac…?! Mă repezii pe la tine, că văzui că nu mai dăduşi niciun semn de viaţă!, îi cântai eu în strună, apropiindu-mă de muntele de alb.
– Ce mi-ai adus bun?!, se prosti el, privindu-mă ca un copil.
– Mă, să ştii că băieţii-mi dădură o bere să-ţi aduc, da-mi fu atît de cald pe drum, că afară e aşa de cald, încît… încît iartă-mă, da’ o băui!, am ridicat eu din umeri cu o mină vinovată, împrumutând postura lui Dex când e prins cu mâţa-n sac.
– Oh, te urăsc… pleacă de-aici!, se răţoi el la mine, încruntându-se şi luându-şi ochii de la mine cu prefăcută supărare. Parcă tortura a fost interzisă de la Convenţia de la Geneva, nu…?!
– Moşule, asta-i viaţa, ce să-ţi fac…?! Ştii tu, cine poate, oase roade! Ştiu că suferi că n-ai alimentul tău favorit, daaaar… asta-i viaţa!, am perorat eu cu un zâmbet larg pe figură, aşezându-mă pe un scaun lângă patul lui. Şi… cum îţi mai e?
Făcu ochii mari, ridicându-i spre tavan.
– Cum rahat crezi că-mi e…?! Sînt într-un costum de ghips în loc de d-ăla de suprasarcină…!, se burzului el la mine, arătând cu nasul platoşa albă. Mai e ceva ce nu ţi-e clar?!
– Eh… zi mersi, că putea să fie d-ăla de scîndură…!, i-am întors-o ridicând din sprâncene.
– Mda… ai şi tu dreptate…, dădu el din cap, oftând din toţi rărunchii.
Ştiam că nici măcar nu-mi imaginam ce chin putea să fie pentru el să stea cât e ziulica de mare lipit de pat, el, care dacă nu făcea câte ceva simţea că o ia razna… În ciuda faptului că devenise din ce în ce mai rotofei odată cu trecerea anilor, încât mai avea puţin şi crăpa costumul de compensare pe el, tot nu stătea locului. Făcea sport, alerga, juca fotbal, se agita ca un titirez, se zbătea ca un peşte pe uscat, dar tot durduliu era. Probabil că mă ura sincer şi curat ca lacrima pentru că mă menţinusem „siluet” în toţi aceşti ani, în ciuda faptului că mâncam mult, a pagubă, în timp ce forma lui fizică o luase rău la vale.
– Şi eu mă mir că am scăpat cu viaţă, te rog să mă crezi…, făcu el posomorât. Încă nu-mi vine a crede că am scăpat atît de ieftin…
A oftat iar, evitându-mi privirea şi întorcându-şi capul spre fereastră. Se mişca atent, în reluare, şi cred că avea ceva dureri.
– Doctorul spune că mă voi recupera pentru supersonic…, continuă cu aceeaşi voce, de parcă ar fi vorbit despre altcineva, de parcă nu era convins că aşa va fi.
– Hmm… ştii ce?! Hai, spune-mi cum a fost!, n-am mai putut eu răbda să-l văd aşa. Oricum n-am înţeles mare lucru pîn-acum şi sînt tare curios. Aşa că Zoe, fii bărbată şi povesteşte-mi cum a fost, tot! Să ştii că te vei simţi mult mai bine dup-aia, crede-mă!
Îşi întoarse capul spre mine şi-mi aruncă o privire plictisită.
– Iar faci pe psihologul cu mine…?!, mârâi el cu o mutră acră.
– Omule, ai să vezi! Dezleagă-ţi limba şi vei vedea!
I-am aruncat un rânjet larg a încurajare şi i-am făcut cu ochiul.
– Nu vrei mai bine să aştepţi pînă la prelucrarea cazului cu întreg regimentul? Atunci cu siguranţă vei înţelege…
– Nuuu, nici vorbă! Eu vreau să aflu de la sursă, nu lucruri filtrate, nu cine ştie ce minciunele… Doar ştii şi tu cum se întîmplă…
Ridică iar ochii în tavan, pufnind neîncrezător.
– Mda, cred că singurul lucru pe care-l pot cîştiga răcindu-mi gura în felul ăsta e că o să ajung să ştiu povestea pe de rost, şi aşa poate c-o să mă conving şi io că treaba asta s-a întîmplat chiar aşa, că tare multe dubii am…, a continuat el cu aceeaşi mină plictisită.
– Moşescule, cum zici tu! Nu te contrazic! E cum zici matale, da’ numa’ fi bun şi zi ceva, ai milă de sufleţelul meu!
Pufni în râs, privindu-mă chiorâş, apoi râsul i se şterse de pe faţă şi oftă adânc, de parcă n-ar fi avut de ales, de parcă ar fi trebuit să mai sară iar povestindu-mi.
Îl priveam şi vedeam că-i e greu, că e ceva acolo care-l sperie, şi începuse să-mi încolţească în suflet amarul regretului, şi nu mai aveam mult până să-i zic s-o lăsăm pe data viitoare când începu să vorbească.
Moşu vorbea cu o voce egală, distantă, de parcă ar fi recitat capitolul despre instalaţia hidraulică din manualul de exploatare tehnică, nu şi-ar fi povestit dansul cu diavolul din care a scăpat ca prin urechile acului. Vocea aia a lui m-a izbit puternic şi mi-a comunicat mai multe despre el şi starea în care era decât tot ce văzusem şi auzisem până acum de la medici şi camarazi, şi nu mi-am putut stăpâni un fior la gândul că ştiu mult prea puţine despre ce s-a întâmplat acolo sus.
Moşu vorbea de parcă ar fi apăsat butonul de redare al magnetofonului, tocmai el, cel care atunci când se înfierbânta pe vreun subiect anume gesticula mai abitir decât Diablo când era afumat bine. Acum, Moşu era doar o placă de patefon, învârtită cu o viteză îngrozitor de constantă…

***

Decolase pe la 9 seara pentru un zbor în celulă în condiţii meteo normale. Ştiam cu cine a zburat ca şi cap de celulă, dar pe tot parcursul povestirii nu i-a rostit numele. S-a referit la el doar cu „ăla”, iar asta a fost prima chestie ciudată din discursul lui, lăsând la o parte tonul pe care povestea.
Aveau de executat un zbor pe traiect la o mie de metri, zbor în celulă ce presupunea atenţia coechipierului, lumina slabă a asfinţitului fiind foarte înşelătoare. Asta era o parte a startului mixt cea mai periculoasă, când decolai în condiţii de zi şi aterizai, după o oră de zbor, în condiţii de noapte, variaţiile de luminozitate întâlnite în aer şi la sol solicitându-ţi privirea şi atenţia, toţi senzorii trebuind a fi activi.
Totul a decurs normal, cu „ăla” muncind din greu să se ţină după el, dar n-au fost probleme. La întoarcere, când se apropiau de aerodrom, au intrat într-o zonă cu ceaţă, aşa că i-a zis lu „ăla” să mărească spaţiul dintre ei. „Ăla” n-a confirmat, aşa că i-a mai zis încă o dată. De-abia acum celălalt a confirmat şi a părut a pune ceva distanţă între ei, dar nu îndeajuns.
A cerut permisiunea de-a trece la verticala aerodromului pentru a intra în tur de pistă, iar conducătorul de zbor i-a spus că aerodromul este acoperit de ceaţă pe porţiuni destul de mari, deci să fie cu băgare de seamă şi să rupă formaţia pentru a veni la aterizare individual, nu în celulă.
N-au mai trecut decât vreo câteva secunde şi Moşu a simţit un şoc puternic, o lovitură straşnică, avionul a săltat botul ca un mustang nărăvaş, apoi s-a înclinat şi a început să se rotească a vrie. În câteva secunde a sărit…
Ultima imagine pe care o are pe retină din vremea când era în cabina lui 8107 este macheta giroorizontului cu negrul în sus.

Schiţă de Mircea CRISTEA

Apoi linişte.
S-a trezit înconjurat de oameni, tehnici şi militari în termen, simţind mâini care-i scoteau casca de pe cap şi-l dezbrăcau de hamul paraşutei. Era ameţit rău şi amorţit, nu simţea nimic şi avea un ţiuit în urechi. Încercând să facă pe eroul, a dat să se ridice şi atunci a scăpat un ţipăt: în coloană simţea că i se răsucise un pumnal…
A fost întins pe spate, cu ceafa aşezată pe haina unui maistru. Prin hărmălaia celor care-i strigau să stea liniştit că totul va fi bine a auzit pârâiturile inconfundabile ale muniţiei tunului de bord şi a căutat cu privirea spre locul de unde se auzeau. Înainte de-ai fi luat capul în mâini şi ţinut rigid, cu faţa în sus, a avut timp să distingă printre picioarele celor din jurul lui, undeva în depărtare, limbile unui foc ce i s-a părut enorm ridicându-se spre cerul negru ca smoala din inima câmpului şi trasoarele pocnind ca nişte floricele de porumb puse în tigaia încinsă.
A fost ridicat pe braţe şi pus pe o targă pentru a fi dus la spital. Pe drum, a trecut prin chinurile iadului, zgâlţâit de nenorocita de Salvare, un TV ruginit care duhnea îngrozitor a infirmerie şi care n-a ratat nici măcar o nenorocită de groapă până la spital. Acolo n-a stat mult, doar cât să fie extras din costumul de zbor şi să i se facă o injecţie de calmare, pentru că a fost trimisă o Puma din alarmă de la Tuzla după el, care l-a luat şi l-a lăsat pe aeroportul Băneasa.
Tot drumul a tot întrebat ce s-a întâmplat cu „ăla”, dar, cu toate că toţi i-au zis că a aterizat fără probleme majore, nu s-a liniştit decât a doua zi, când a venit Comandantul în vizită la el şi i-a spus.
Ce crede el că s-a întâmplat?
[…]

***

Fragmentul de mai sus este extras din PDA5, care, împreună cu PDA4, este în pregătire pentru tipar. Sper să nu mai dureze mult şi să revin cu o veste bună! Până atunci, vă aştept impresiile!

Poveşti de la voi (XX)

POVESTEA UNUI NIEUPORT
„Ce urme lasă şoimii în zbor”

Părea un şoim de vânătoare cu siluetă fină şi cu aripi de email şi de argint…
Se născuse departe, undeva într-o ţară de care işi aducea aminte ca prin vis, sub bolta de sticlă a unei hale de uzină, în care mâini harnice şi înfrigurate îi îngrijiseră pană cu pană, şi se trezise apoi la soare împreună cu o mulţime de pui albi ca argintul – la fel ca şi el – care aşteptau cuminţi pe o pajiste verde, însemnată cu linii albe, trase cu var.
Undeva, departe… Răsunau glasuri de tunuri amestecate cu accentele dătătoare de fiori ale „Marseillaisei”.
Apoi se văzuse închis într-o colivie mare, cu pereţii căptuşiţi în pâslă între care îşi strânsese aripile înfipte lângă trup ca să poată încăpea, şi închisese ochii…
Colivia a fost ridicată şi purtată întâi pe un camion greu, iar mai târziu se trezise legănat de valuri pe puntea unui vapor, pesemne, care îl ducea departe, fără ca el să ştie unde. Cum ar fi putut şti?
A început un drum lung, un drum lung fără oprire, zile întregi şi nopţi întregi legănat de valuri pe ape… şi puiul a adormit, strângându-şi trupul între aripi.
După un răstimp, simţi o zguduitură şi auzi huruit prelung de macarale şi vuiet de port, apoi strigăte şi comenzi într-o limbă pe care nu o cunoştea, şi puiul se trezi de-a binelea, ascultând atent la ceea ce se întâmplă. Simţea că porneşte din nou, dar nu mai era pe vapor… Îi era frig… În cuşca lui căptuşită, puiul îşi strânse aripile pe lângă trup şi adormi iar.
N-a ştiut cât a ţinut drumul… Trenul s-a oprit din drumul lui şi cuşca fu dată jos, apoi se auziră bătăi grăbite în pereţii de lemn, şi puiul se trezi. Simţea acum aerul călduţ şi încerca să-şi destindă o aripă, dar nu avea loc. De afară, printre încheieturile cuştii pătrundea miros de iarbă proaspătă – prevestire de primăvară – şi se auzeau glasuri care se îndemnau.
Puiul rămase o clipă atent… Glasurile răsunau prietenoase în preajmă, şi el nu se putea dumiri ce anume ar fi putut să însemne asta: asculta o limbă pe care nu o auzise niciodată, dar pe care parcă undeva – cine ştie când – o mai auzise. Şi puiul se mira…
Era o limbă care nu era a lui şi totuşi… o limbă pe care parcă o înţelegea. Ştia că numai în vis ţi se întâmplă câteodată să auzi o limbă pe care nu o cunoşti şi pe care totusi, o înţelegi… şi vru să adoarmă iar. În clipa aceea, însă, un perete începu să se desfacă şi o rază de soare pătrunse în cuşcă, lăsând, apoi, să năvălească un potop de lumină şi de primăvară.
Nu mai visa… Deschise ochii şi se trezi pe o pajişte verde, la fel cu aceea pe care se născuse, numai că locul era altul. Zarea era mai largă şi mai deschisă împrejur, iar departe se rotunjeau coline ca nişte ondulări de valuri verzi, şi jos, între ele, se întindea un oraş plin cu turle de biserici vechi. În fund, pe vârful unui deal cu creastă înaltă, străjuia o mănăstire cu două turle subţiri şi ascuţite, înconjurată de meterezele cenuşii ale unei cetăţui.
Aici şi-a întins aripile pentru prima oară, aripile învăţând să zboare…
În vara aceea, puiul a zburat în fiecare zi în jurul cetăţuii din vârful dealului, la poalele căruia un râu mic cu undă leneşă îşi încolăcea panglica verde a apei la marginea oraşului plin de tunuri, de spitale şi de soldaţi. Şi asta până într-o zi când – cu alţi pui de şoimi, albi ca şi el – porni departe spre miazăzi, peste coline întinse, brăzdate de ape înguste. Purtau acum pe aripi culori noi, înscrise în trei cercuri ce răsfrângeau senin de cer, aur de holde şi purpură de sânge… El plutea în fruntea tuturor, în vârful ascuţit al liniei subţiri, frântă ca o linie de cocori.
Drumul albastru se topea, sfâşiindu-se în marginea unei zări străjuite de o măgură cu cinci cocoaşe unde sclipea o panglică lată de apă, dincolo de care fulgerau sclipiri de baionete şi clocotea amarnic glasul greu al tunurilor. Îşi aminti de ţara de unde pornise întâi şi i se păru că recunoaşte acelaşi cântec în glasul tunurilor.
Aripile îi tresăriră, apoi se legănară o clipă şi se lăsară lin în zbor planat spre o pajişte înflorită în colţul căreia trei hangare – mici ca trei cutioare de chibrituri – le pândeau venirea, având la mijloc o mânecă de vânt ce flutura prietenoasă în semn de bun sosit.
Aşa a fost întâiul zbor, acolo, jos, în valea Siretului.

*

Toamna îşi destrăma fâşii alburii de ceaţă peste Siret…
În primele zile a rămas liniştit în hangar, fără să se gândească la nimic, ci privind tăcut numai cum alţi pui plecau din când în când, ca nişte porumbei, şi simţi parcă şi el o dorinţă să plece.
Într-o zi, perdeaua hangarului se dădu în grabă deoparte şi se auzi afară larmă de glasuri şi mişcare. Oameni grăbiţi alergau în toate părţile, ordine scurte şi repezi răsunau înfrigurat şi câţiva dintre tovarăşii lui îşi întinseseră aripile şi plecară ca nişte săgeţi albe în largul zării. În mintea lui, puiul bănui că se întâmplase ceva neobişnuit şi scoase capul afară ca să privească cerul. Nişte păsări mari, străine, îşi roteau aripile cenuşii pe deasupra pajiştii lor. Ţipete repezi şi ascuţite veneau de sus, de unde se auzeau ţăcănituri de metal, ca o păcăneală a ciocurilor de berze, şi puiul de şoim văzu de câteva ori siluetele albe ale tovarăşilor săi trecând ca nişte sclipiri de argint prin amestecul păsărilor cenuşii.
Când s-a făcut linişte şi s-au întors cei care plecaseră, unul din şoimi avea o aripă sfâşiată ca de gheară, şi l-au dus în altă parte, într-un hangar de alături, iar puiul se gândi: „Ce voiau, oare, păsările acelea străine şi atât de rele?”…
După câteva zile, fusese şi el scos afară, şi aştepta acum, la rând cu ceilalţi pui însiraţi cuminte pe marginea verde care începea să păleasca de toamnă. În ziua aceea, o sirenă a şuierat prelung, şi el îşi ridică mirat privirea în zare, iar departe văzu iar păsările negre care se apropiau în linie frântă.
Fără să vrea, simţi un fior… Dar cineva se alătură de el, şoptindu-i tainic un cuvânt de îndemn, şi apoi simţi parcă o mână caldă mângâindu-i umerii. Era un prieten pe care-l cunoştea, un prieten mic şi bun, cu zâmbet veşnic înflorit în colţul gurii, dar cu ochii vii ca doi tăciuni aprinşi.
Dintr-un salt, puiul de şoim porni ca o săgeată… Alături de el, la stânga, alt şoim alb îşi fulgeră aripile, apoi, dintr-o dată se avântară împreună drept în sus, ca nişte rachete de foc.
Pajiştea cu hangarele ei a rămas în urmă, acolo jos, mică, aproape cât o frunză, iar el se înălţa acum tot mai sus… tot mai sus, bob de argint topit în albastrul cerului.
O dorinţă ciudată îl cuprinse, să vadă mai de aproape păsările cele străine, şi îşi îndreptă aripile către ele. Păsările cele negre însă se întoarseră din drum într-o rotire scurtă, dar şoimul îşi plecă înainte capul şi săgeta zarea către care ele căutau să se înfunde. Era deasupra lor şi acum le vedea bine. Purtau pe aripi nişte cruci negre, şi el simţi întâi parcă o tresărire, ca aceea pe care o ai când vezi seara un fluture cu cap de mort.
Jos, pe Siret, tunurile îşi opriseră glasurile – şi dincolo, şi dincoace – iar în tăcerea stranie a văzduhului parcă moartea îşi oprise răsuflarea.
Păsările cu crucile pe aripi au trecut panglica apei, apoi s-au întors dintr-o dată, iar puiul auzi câteva piuituri lungi trecându-i pe la ureche şi se feri în lături.
Tovarăşul lui se întorsese din drum când văzuse că păsările fug, iar el rămăsese acum singur… Încordându-şi aripile, se lăsă ca un vârtej asupra primei păsări care venea spre el. O văzu întâi legănându-se pe aripi, plecată într-o parte, ca şi cum ar fi vrut să se ferească, dar puiul de şoim ştia că de acum n-o să îi mai scape. Sub izbitura de gheară a şoimului alb, pasărea se roti o dată, scurt, şi se prăbuşi neagră şi hidoasă într-un vârtej de pene smulse.
Celelalte două s-au repezit în acelaşi timp asupra lui, dar el a ţâşnit ca un fulger printre ele, s-a ridicat drept în sus şi s-a repezit iar, lăsându-se să cadă ca o săgeată asupra uneia din ele, aşa cum ştia că se reped şoimii când cad peste pradă. Pasărea neagră a gemut în vaiet de aripi ce şuieră în aer când se prăbuşesc, iar el o urmări până când o văzu cum se izbeşte surd de pământ, într-un amestec de sfărâmături, de sânge şi de scrum negru. A treia pasăre, cuprinsă de groază, a dispărut în fundul zării, într-o goană de fugă nebună.
Şi puiul de şoim s-a întors pe pajiştea lui, cuminte şi liniştit, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic…
A doua zi era o vreme caldă de toamnă, luminată de soarele blând; pe când aştepta pe linie, l-a trezit aceeaşi larmă ca şi ieri, şi puiul de şoim a pornit împreună cu alţi doi.
Cunoştea bine păsările negre… Ajuns deasupra Siretului, se repezi vijelios înainte, către păsările cu aripi negre, precum cele din ajun, şi căută să le pândească zborul lor ocolit, fără să bage de seamă că cei doi tovarăşi rămăseseră departe.
Păsările negre au năvălit deodată asupra lui, în acelaşi timp, şi şoimul se zbătu ca un fluture de argint printre umbrele cenuşii ce-şi purtau pe aripi macabre crucile negre.
Era singur, şi ceilalţi nu mai veneau…
O sfâşiere scurtă de gheară îi trecu prin trup şi vru să se ferească în lături, dar păsările cu cruci negre nu-l slăbeau. Într-o clipă, puiul simţi cum i se împăienjenesc ochii şi se clatină… Mai izbuti încă o dată să se înalţe deasupra uneia dintre păsări şi să-şi repeadă gheara, dar un alt junghi în trup îi tăie puterea şi aripile i se îngreuiară ca şi cum ar fi fost de plumb.
Şi ceilalţi nu mai veneau…
Ştia ce înseamnă şuieratul prelung al spaţiului sfâşiat în cădere şi revăzu o clipă, în minte, pajistea copilăriei lui, colo departe, într-o ţară de unde pornise întâi şi unde n-avea să se mai intoarcă. Zări ca prin vis panglica albastră a Siretului, şi dincolo zări pajiştea unde venise să-şi fluture aripile-i albe…
Şi puiul de şoim tresări… Era pajiştea la fel cu cea de-acasă de la el…
Cu ultimele puteri încercă să o ajungă şi cu ultima nădejde de a prinde măcar un colţ din ea îşi îndreptă aripile spre marginea ei. Era acum aici, aproape… pajiştea verde… cu linii albe… trasate cu var… şi cu hangarele care-l aşteptau. Da… avea să prindă pajiştea verde… era acum deasupra ei, dar ochii lui împăienjeniţi ce ceaţa morţii n-o mai vedeau…
Se prăbusea…
Nu… nu acum… ci pe colţul mic din fund, acolo de unde işi luase adineauri zborul cel din urmă. Iarba pajiştei a fâşâit lin ca un foşnet de mătase, apoi aripile s-au aplecat moi, ca două mâini albe, închizându-se peste micul trup fărâmat, şi puiul de şoim a închis ochii pentru vecie.

*

Departe, Siretul cânta…
Povestea unui şoim şi a unui pilot.
Pilotul de vânătoare Ion MUNTENESCU – lovit de glonţ în aer, avusese ca întotdeauna mândria să-şi ducă „NIEUPORTUL” pe aerodrom…
Pe crucea de la mormântul lui, din cimitirul de la Tecuci, a rămas o inscripţie simplă şi profanator de banală:
„MORT ÎN ACCIDENT DE AVION – 26 octombrie 1917”
Atât…

***

Acest text superb, nesemnat şi neatribuit, mi-a parvenit prin intermediul domnişoarei Maria Alexandra RUSEA, căreia îi trimit calde mulţumiri pe acestă cale pentru gestul dânsei de a-mi permite publicarea acestuia „pentru a nu se pierde”. Toţi cei care au informaţii despre autorul acestui text sunt rugaţi să le posteze drept comentariu. Vă mulţumesc anticipat!

CARPE DIEM, om bun!

Este pentru prima oară când îmi vine greu să scriu despre Foozie.
Îmi vine greu, deoarece el este în mine şi e ca şi cum aş scrie despre propria mea persoană, şi nu-mi place deloc asta.
Dar azi s-au împlinit şase ani de când el, Foozie, nu mai este printre noi.
Nu trece nici măcar o zi să nu-mi zboare gândul la el, să nu-l întreb în minte dacă fac bine ceea ce fac, să nu mă raportez la etalonul pe care-l reprezintă el pentru mine. Subiectele MiG-21, Aviaţia Militară Română, pilotul de vânătoare, zborul, scrisul, toate-i poartă imaginea ca pe o pecete, şi mă descopăr implicându-l în discuţii cu alţii, dându-l exemplu, amintindu-l celor ce l-au cunoscut, direct sau nu, şi readucându-l în prezentul în care trăiesc, lângă mine şi cu mine.
Foozie trăieşte în mine după cum trăieşte în toţi cei ce l-au cunoscut, sau care i-au citit scrierile, sau care-i cunosc povestea, sau care i-au aflat poveştile pe care le-a împărţit cu dărnicie tuturor celor ce-au avut răgazul şi inspiraţia de moment de a-l asculta.
Foozie n-a murit niciodată în acel februarie geros de acum fix şase ani, pentru că pământul îngheţat i-a înghiţit doar trupul, relicva cea lumească sub care s-a prezentat timp de 46 de ani. Sufletul lui n-a fost disipat în crivăţul nebun ce i-a torturat pe toţi cei prezenţi în cimitirul din margine de Bărăgan, ci, poate, un crâmpei din el s-a impregnat în duralul lucios al celor trei avioane MiG-21 LanceR ce i-au prezentat frăţescul onorul al piloţilor de vânătoare de la Borcea, aerodromul inimii lui, cei ce-au zburat zbor îndrăzneţ şi şi-au tăiat cu iscusinţă brazde adânci în oceanul învolburat a furtună de deasupra capetelor noastre.
Nu, sufletul lui şi-a găsit sălaş în noi, cei ce l-am iubit pentru tot ce-a fost, cu bune şi cu rele, şi, uneori, ne mai vorbeşte în momentele de tăcere din minţile noastre aglomerate şi între bătăile inimilor noastre atât de pline de lucruri mai mult sau mai puţin importante. El este acolo, cu noi, cât timp vom exista.
Ce bine ar fi dacă i-am înţelege graiul…

***

Carpe diem.
Trăieşte clipa.
Asta-mi vine în minte acum, când nu-i mai pot strânge mâna lui Foozie de şase ani de zile.
Cred că Foozie şi-a ghidat paşii în viaţă după această maximă antică, sau poate că este ceva caracteristic tuturor piloţilor, poate că toţi piloţii trăiesc clipa mai mult decât ceilalţi, cei care nu ard comete în nopţi întunecate. Ei, piloţii, cunosc valoarea clipei, greutatea nemăsurată şi nemăsurabilă a momentului peste care majoritatea trece atât de uşor, cu o nepăsare ce frizează inconştienţa. Nu, niciodată viaţa celui ce-şi trăieşte, fizic şi spiritual, clipa cu viteza traficului rutier de la ore de vârf nu va fi egală ca şi intensitate cu cea a celui care brăzdează cerul la mii de metri înălţime de siguranţa solului şi cu sute de kilometri tereştri parcurşi pe oră la orice moment al zilei şi al nopţii. Nu, pentru că diferenţa este ca de la cer la pământ. Nu, pentru că unul a stat pe umeri de uriaşi şi a văzut departe…
Şi el, Foozie, a fost dintre cei care au ştiut să trăiască intens clipa, dintre cei care s-au obişnuit să extragă cât mai mult din tot ce are clipa de oferit, esenţa aceea pe care-o află doar cei ce îndrăznesc să vibreze la cote înalte, arzând intens şi total combustibilul vieţii şi transformându-se în ruguri înalte pân-la cer şi luminându-le şi altora palidele lor existenţe. Foozie a ars ca un meteor pe cerul acestei lumi, risipind din întunericul îndoielii şi dând speranţă paşilor sfioşi ai începutului de drum, încălzind prin căldura traiectoriei sufletului său, dar şi arzând cu furia undelor de şoc cauzate de interacţiunea cu multitudinea de oameni atât de diferiţi. A atins existenţe şi destine şi i-au fost schimbate destinul şi existenţa, a dat şi a primit, a oferit mult şi a primit cu zâmbetul stingher al omului care doar şi-a făcut datoria, imprimându-şi amprenta de neşters în cei ce l-au lăsat în vieţile lor.
Şi Foozie a fost unul dintre rarii oameni care şi-au trăit cu adevărat viaţa.
A fost unul dintre cei care nu şi-a lăsat spiritul să lâncezească, să înoate-n mediocritatea cea atât de plăcută majorităţii, cea atât de comfortabilă şi dulce, ci a fost unul dintre cei ce şi-a ascuţit continuu tăişul minţii, ascunzând vorbe de duh şi mostre de înţelepciune surprinzător de profundă sub privirea-i pusă pe şotii şi în spatele mustăţii de haiduc. Torţa minţii sale a luminat pe mulţi şi continuă să lumineze de-acolo, de dincolo de timp, pentru că Foozie a ştiut s-o aprindă, s-o crească, s-o adape dintr-un conglomerat de elemente alese cu grijă şi cernute atent în ani şi ani de căutări neîntrerupte, amalgamate în proporţii numai de el ştiute şi lăsate să-şi tragă seve volatile din acea incomprehensibilă dotare nativă, memorie a celulei pe care omul încă n-a reuşit s-o descifreze şi să-i pătrundă secretele facerii.
A fost unul dintre cei ce nu şi-au menajat nici trupul, cerându-i mult, chiar totul, subordonându-şi-l complet şi ordonându-i să reziste în medii nocive şi corozive, înţelegând cu multă vreme-n urmă că nu-ţi poţi depăşi limitele somatice dacă nu ţi le cunoşti, şi că nu lungimea resursei fizice este definitorie, ci intensitatea trăirii întinderii acestei resurse. Nu şi-a menajat consumul energiei acumulatorilor, poate subdimensionaţi pentru a susţine cerinţele unui spirit atât de complex în alcătuire şi atât de îndrăzneţ în viziune, lepădând piele după piele în încercarea de-a ajunge pe înălţimile demult alese drept ţel. A ajuns departe, şi ar fi doborât atât de multe altele în urcarea-i furtunoasă, dacă timpul ar mai fi avut timp.
Spiritul puternic i-a fost, chiar până-n ultimul moment, cu veşmântul de carne cea vremelnică drept călcâi al lui Ahile…
Trădat a fost de trup într-o zi neagră, şi nici chiar încrengătura oţelită a spiritului său atât de viu nu i-a putut menţine fiinţa la un loc, năruindu-se totul într-o zi geroasă de final de iarnă, acum fix şase ani de zile…

***

Foozie a trăit cu toate celulele fiinţei sale şi cu toate cuantele spiritului său, şi ne-a învăţat că trebuie să ne trăim viaţa, ne-a arătat cum s-o facem şi ne-a împins s-o facem. Îi suntem datori şi lui, după cum suntem datori şi nouă înşine, să ne ascuţim tăişul minţii şi să nu ne menajăm trupurile, datori să ne transformăm şi noi în ruguri pân-la cer, în meteori ce brăzdează mândri cerul uneori prea gri al existenţei, pentru ca şi alţii, cei mai puţin îndrăzneţi, să-şi poată călăuzi paşii pe calea cea bună a sfântului început.
CARPE DIEM, om bun!

Închin tot ceea ce sunt amintirii existenţei tale, drag mentor şi camarad!
Poetu’
9 februarie 2015

Noi nu glorificăm războiul

Au fost destul de multe voci care ne-au întrebat de unde pasiunea noastră pentru aviaţia militară, arme şi armate, pentru lumea militară, în general.
Au fost şi altele care ne-au catalogat drept adoratori ai războiului, drept iubitori ai armelor care ucid oameni şi ai violenţei armate.
Au fost unii care ne-au bătut obrazul, întrebându-ne de ce promovăm armele şi războiul în conştiinţa tinerilor din zilele noastre, ale căror minţi deja sunt pline de jocuri violente.
Adevărul este diferit de ce cred aceşti oameni care, probabil, nici nu cunosc sensul termenului „pasiune”.
În primul rând, să ne-nţelegem: armele, de fapt şi de drept, nu ucid decât dacă sunt în mâinile celor care vor s-a facă. O grenadă nu explodează decât dacă i se scoate cuiul, un glonţ nu pleacă spre ţintă decât dacă trăgaciul este apăsat de degetul unui om, iar racheta de aviaţie nu părăseşte lansatorul decât dacă primeşte o comandă electrică pentru asta, comandă provenită din postul de pilotaj. În puţine vorbe, adevărul adevărat este că armele nu ucid, ci oamenii o fac.
Războiul a fost, este şi va fi o parte integrantă a existenţei noastre ca specie – suntem o specie războinică şi, fără să ne ascundem după deget, aşa vom rămâne, iar dacă cineva crede că ne vom învinge latura autodistructivă şi vom îmbrăţişa pacea eternă, poate fi acuzat cel puţin de naivitate. Ar fi excelent dacă aşa s-ar întâmpla lucrurile, dacă am abandona calea războiului şi ne-am concentra pe lucrurile care sunt cu adevărat importante pentru progresul real al omului, dar nu poţi lupta cu propria-ţi condiţionare decât după ce ai atins un înalt nivel spiritual, or asta, la nivelul speciei, este un deziderat de atins peste secole, poate, în cazul în care se doreşte acest lucru şi se acţionează în consecinţă cu intense eforturi volitive.
Adevărul este că noi nu glorificăm războiul, noi nu promovăm armele din dorinţa de-a stârni interesul pentru posibilităţile lor distructive. Războiul este regres pentru specia umană şi distrugere pentru mediul înconjurător, războiul este haos, războiul este suferinţă şi războiul este moarte, oricât de avansate ar fi armele ce sunt sau vor fi utilizate. Războiul nu este de dorit în nicio situaţie, trebuind a fi ales atunci când orice altă cale a fost declarată drept imposibil a fi urmată.
Pasiunea noastră pentru arme este legată strict de informare, informare ce este extrem de importantă în vremurile în care trăim. Nu ştim când sau unde va izbucni viitorul război, pentru că trăim vremuri volatile, în care conceptul de război a suferit schimbări, a „evoluat”, căpătând forme şi sensuri mai nuanţate, dar distrugerea opozantului, oricare ar fi acesta, rămânând drept prioritară prin orice mijloace. Informând asupra vectorilor de ducere a războiului şi asupra mişcărilor de trupe din diferite colţuri de lume, asupra evenimentelor din lumea kaki, nu facem decât să creştem gradul de înţelegere al lumii în care trăim, în general, şi, poate, să creştem gradul de supravieţuire al indivizilor informaţi în caz de conflict.
Pasiunea noastră pentru arme este legată strict de ştiinţa care stă în spatele armamentului, şi nu trebuie să ezităm în a recunoaşte că progresul omenirii a fost asigurat de industria militară, de aplicaţiile militare ale celor mai noi descoperiri în domeniul tehnicii şi tehnologiei, descoperiri ce au fost impulsionate tocmai de necesitatea dezvoltării panopliei de armament. Categoric, dacă sumele exorbitante ce s-au folosit de-a lungul timpului pentru cercetarea, dezvoltarea şi producţia în serie a armamentului ar fi fost utilizate în alte domenii, cum ar fi sănătatea sau educaţia sau eradicarea sărăciei la nivel mondial, cu siguranţă că acum am fi fost departe, ca şi specie. Dar lucrurile nu stau aşa şi nici nu se întrevede la orizont schimbarea în modul de gândire al clasei conducătoare, iar aplicaţiile militare ale ştiinţei vor continua să fie motorul de dezvoltare al omenirii. Noi, ca şi pasionaţi, nu ne putem limita în a „admira” o armă fără încercăm să-i cunoaştem atât principiul de funcţionare, cât şi elementele constructive, fără să cunoaştem din punct de vedere ştiinţific domeniul în care ne-am „specializat”, uneori fără voia noastră.
Pasiunea noastră pentru arme este legată strict de omul care utilizează armamentul, de luptător şi de calităţile lui. Dintotdeauna, casta războinicilor a înglobat în rândurile ei indivizi aleşi cu grijă, posesori ai unor calităţi fizice şi psihice atent selecţionate şi cultivate, deoarece de calităţile acestei caste depindea însăşi supravieţuirea unui popor. Aceste concepte s-au perpetuat până în zilele noastre şi vor continua să fie pe primul plan, deoarece omul din spatele armei este mult mai important decât arma din faţa omului. Din punct de vedere tehnologic, o armată poate fi construită într-o scurtă perioadă de timp, să zicem o jumătate de an, dar din punct de vedere operaţional, o armată eficientă se construieşte în ani de zile. Complexitatea în continuă creştere a armamentului este o sabie cu două tăişuri, deoarece oferă precizie şi letalitate, dar cere operatori extrem de bine pregătiţi, iar soldatul viitorului nu va mai fi un simplu „trăgător”, ci un adevărat „manager de sisteme combative”. Noi admirăm şi acordăm o atenţie deosebită omului de sub haina militară deoarece el este esenţa unei armate, iar admiraţia noastră este legată de calităţile pe care el le are şi trebuie să le aibă. Luând drept exemplu aviaţia militară şi omul care stă în postul de pilotaj, pilotul militar, admiraţia pentru această categorie de forţe armate este admiraţia pentru perfecţiunea umană, atât mentală, cât şi fizică, perfecţiune de care pilotul militar se apropie cel mai mult dintre toţi luptătorii unei armate, este admiraţia pentru nivelul superior de pregătire pe care un pilot militar este nevoit să-l atingă în scopul de-a supravieţui – în primă fază – zborului militar, şi de a-l supune, prin deprinderi şi experienţă, în continuare. Poate nicăieri mai mult ca în aviaţia militară omul nu este mai important, mai vital operării eficiente a „sistemului de sisteme de armament” ce îi este dat spre întrebuinţare, calitatea lui ca fiinţă umană fiind extrem de ridicată, iar perioada de pregătire pentru atingerea nivelului de operare eficientă întinzându-se pe foarte mulţi ani şi fiind mare consumatoare de resurse. El, omul, este unul dintre elementele centrale ale interesului nostru în arta militară, fiind un „obiect de studiu” fascinant şi mereu plin de surprize.
În final, trebuie să mai clarificăm un lucru: noi, ca şi pasionaţi, cunoaştem efectele armelor şi ravagiile pe care le poate produce războiul, şi în niciun caz nu ne identificăm cu cei care-l aleg drept modus operandi – suntem în afara oricărei doctrine politice şi nu sprijinim nicio orânduire care-l impune atunci când alte căi sunt de preferat. Unii dintre noi au activat în armată, au tras cu armamentul de infanterie şi au aruncat grenade în poligon, au aprins încărcături de explozibil şi au participat la aplicaţii cu trageri de luptă, au fost în poligoane şi au văzut efectul la ţintă al proiectilelor de calibru mic şi mare, al bombelor de aviaţie şi al rachetelor aer-sol, cunosc (parte din) regulile întrebuinţării în luptă a navelor militare, infanteriei, tancurilor şi aviaţiei militare, şi au mulţi ani în spate de când studiază acest domeniu, poate chiar zeci de ani. Ştim că „frumuseţea” şi „perfecţiunea” tehnologică a unei arme ascund în spatele lor, în scopul respectivei arme, distrugerea unei sau a unor fiinţe umane, iar asta nu este ceva ce dorim, aprobăm sau sprijinim.

Nu, noi nu glorificăm războiul.

 
Semnat,
http://www.aripi-argintii.ro
https://povestideaerodrom.wordpress.com

***

Ce părere aveţi de acest articol?
Cine mai aderă la acest manifest?

 

 

 

1000 de cuvinte (CXIV)

DRAGI CAMARAZI…

…FIE-VĂ ANUL 2015 SENIN PRECUM CERUL SUFLETELOR VOASTRE!

Cu respect, al vostru, Poetu’.

Anunţ XIV

Cartea camaradului Alin IONESCU de la situl “Aripi Argintii” a apărut!

“EROII EREI REACTIVE“

“EROII EREI REACTIVE” poate fi comandată la adresele de e-mail alin@aripi-argintii.ro şi/sau contact@aripi-argintii.ro.

1000 de cuvinte (CXIII)

LA MULŢI ANI, ROMÂNIE! LA MULŢI ANI, ROMÂNI!

foto de Ionuţ POENAR, http://www.aripi-argintii.ro

Astăzi, condiţiile meteo nu au permis participarea Aviaţiei la Parada de 1 Decembrie din Bucureşti, dar mi-am permis să afişez o imagine cu un survol din zile mai bune, la propriu.