NOUĂ DOINE DE AERODROM

Nu există nimic sigur în viață în afară de faptul că vom muri.

Adevăr simplu și crud, la fel ca toate marile adevăruri, pe care-l vom afla toți, indiferent de câte lucruri ne apropie sau ne despart.

Pentru Foozie, ziua întoarcerii în tina din care suntem toți plămădiți a venit prea repede, după toate standardele. Trupul cel fragil l-a trădat, atins de aripa bolii, și l-a constrâns să plece dintre noi, cei (încă) vii. Azi s-au împlinit nouă ani de la ziua când l-am încredințat solului clisos, parțial înghețat, din colț de Bărăgan, dar amintirile continuă să mi-l înfățișeze cursiv, de parcă nu ar fi plecat complet, ci doar într-o vacanță pe meleaguri străine și intangibile mie.

***

Parcă ieri s-a întâmplat tot ce vreau să vă povestesc acum. Mintea omului este o mașinărie vie teribil de fascinantă, ce ne poate proiecta cu ușurință în nisipurile trecutului la acțiunea unui simplu stimul, fie vizual, auditiv, tactil, olfactiv sau gustativ. În cazul de față, trecutul pe care vreau să vi-l recreez are un sunet aparte.

Pe la mijloc de aprilie, dacă plasez corect în timp întâmplarea noastră, Foozie m-a sunat în vreme de amiază și m-a întrebat dacă vreau să merg cu el la un spectacol, după program. Avea două bilete și a vrut să meargă cu mine, nu cu altcineva, așa că am acceptat și ne-am dat întâlnire la o oră de început de seară în fața Sălii Radio. Am ajuns primul și m-am învârtit pe-acolo, încercând să aflu ce spectacol urma să vedem, pentru că el nu-mi spusese, doar că îmi va plăcea. Era vorba de Grigore Leșe, marele rapsod, păstrător al folclorului tradițional autentic. La vremea aia nu-mi era prea cunoscut, iar Foozie a făcut ce știa el mai bine: mi-a deschis ochii, plasându-mi sub privire încă o bucată din frumusețea lumii ăsteia pentru care merită să lupți.

El a întârziat preț de câteva zeci de minute, coborând răvășit și ceremonios dintr-un taxi prăfuit. M-a bufnit râsul când l-am văzut! Avea mustața zburlită, era puțin abțiguit și cu chef de cimilituri, iar pe cap avea o… cușmă din piele neagră îmblănită! Nu-l mai văzusem cu ea pe cap, arăta caraghios tare, parcă era Oblio!, și mi-a zâmbit larg în timp ce și-a turtit-o la „făr’ un sfert”, „Poete, sperrr că nu am întârrrziat neperrrmis de mult!”…

Ne-am strâns mâinile și ne-am îndreptat spre intrare. Spectatorii începuseră să se adune, locul se umpluse de femei și bărbați îmbrăcați în toalete care mai de care mai strălucitoare și mai asortate, de la patru ace în sus. Noi… parcă veneam din poligon! Eu tocmai ce ieșisem de la muncă și aveam veșnicul meu minirucsac de un kaki spălăcit pe umărul drept, iar Foozie era îmbrăcat lejer, în blugi, o geacă de piele neagră și… cușma buclucașă. Eram fix ca două nuci banale-nfipte-n-ntr-un perete strălucitor de palat de maharajah, dar… nu ne păsa câtuși de puțin! Foozie turuia despre nu-știu-ce, eu mă hlizeam când la cei din jur, când la cușma lui care baleia între „ș-un sfert” și „făr-un sfert”, funcție de sensul poveștii lui, în timp ce încercam să ne apropiem de treptele de la intrare. Brusc, îi dau un cot și îi indic o pereche ce stătea în lateral, așteptând să intre augusta mulțime pentru a intra și ea.

Oooo, uite pe domn comandor X-ulescu!”, făcu Foozie, „Hai să-l salutăm, că doarrr nu suntem barrrbarrri!”.

Numele comandorului n-are nicio importanță, doar faza este tare nostimă!

Turtindu-și cușma, care deja-i stătea strâmbă pe creștetul capului, mă trase după el, schimbând brusc capul compas. La cinci pași de el, luă o poziție aproximativă de drepți și, salutându-l cu mâna la cușmă, raportă, „Domnule comandorrr, perrrmiteți-mi să rrraporrrtez!”.

Apariția noastră, doi civili îmbrăcați modest, cu unul tânăr ce se hlizea ca prostul și unul mai bătrâior ce saluta cam strâmb cu mâna la o bonetă pleoștită, a avut un efect hilar asupra celor doi. Ochii amândurora s-au mărit, iar obrajii domnului s-au îmbujorat, aruncând priviri stânjenite între noi și perechea dânsului, care privea scena cu o surprindere atent camuflată. Amândoi erau îmbrăcați de gală, deci contrastul dintre noi și ei era de-a dreptul strident.

Ăăă… vă salut!…”, bâgui el, cu un zâmbet pierdut în spațiu. „Neee… cunoaștem?!…”, reuși să îngaime, într-un târziu.

Cum să nu ne cunoaștem, domnule comandorrr?! Suntem doi vajnici trrruditorrri întrrru mărreția arrripilorrr rrromânești!”, făcu Foozie emfatic, cu pieptul în față și încă în poziția LUI de drepți, privindu-l de la înălțimea staturii sale.

Ăăă… daaa… știți, acum… ăăă… noi ar trebui săăă… intrăm la spectacol!…”, rosti împleticit comandorul, aruncând priviri grăbite între noi, perechea lui și intrarea în Sala Radio. „Trebuie să intrăm acum!… Vă salut!”, rosti el aparent grăbit, și-i aruncă o privire plină de înțelesuri doamnei de lângă el, ghidând-o delicat, dar ferm, pe direcția intrării.

Cu rrrespect!”, graseie emfatic și ceremonios Foozie, lăsându-i să plece.

Eu… îmi mușcam buzele, încercând să mă abțin de la a izbucni în râs, privindu-i cum se depărtează în cadență accelerată către intrare. Doamna era cu un cap mai înaltă decât domnul comandor, dar nu acest amănunt era ceea ce-mi stârnea râsul, ci figura lui Foozie, pe care se citea o adâncă uimire, accentuată de poziția cușmei.

Cum adică, Poete, chiarrr nu m-a rrrecunoscut?!…”, făcu el cu mâinile-n șolduri, dându-și cușma jos din cap cu o mișcare fluidă, obidită. „Vrrrei să zici că nu m-a rrrecunoscut?! Pe mine?!”…

Nu știu ce să zic, domn comandor, pronosticul este rezervat!…”, am turnat și eu subtil ceva gaz pe foc.

Băi, Poete, fugi cu barrrca!… Să nu mă rrrecunoască… pe mine?!”…

Mi-a luat ceva timp până l-am convins să intrăm. În cele din urmă, am convenit că a fost stânjenit de prezența doamnei de lângă el și… am lăsat-o moartă! Până am ajuns la locurile noastre mi-a povestit că i-a dat o carte taximetristului cu care a venit, i-a dat „Rădăcini de zbor” în loc de plată, așa că incidentul cel nostim a fost, pe moment, dat uitării.

Partea a doua a acestei povestioare nu mai este nostimă, ci tulburătoare. Tulburătoare pentru mine, cel puțin. Atunci, în acea seară și în acel loc plin de „domni” și „doamne”, am descoperit un artist care a atins ceva în mine fără să facă un spectacol cu lumini și umbre și pirotehnie și sclipici și zeci de mii de bași. Nu. Totul a fost simplu, simplitatea aia sfântă, născătoare de tot ce-i mai frumos și pur și adevărat. În acel loc cu oameni elevați din anumite puncte de vedere, am descoperit ARTA unui om complet ieșit din comun, chiar și printre colegii săi de breaslă.

Când maestrul Grigore Leșe a început a doini, am rămas siderat. Ceva arhaic din mine se ridica și rezona la unison cu tânguielile multitonale ale lui, ceva ce nu mai fusese trezit niciodată acum mă cuprindea, dându-mi fiori pe șira spinării. Totul din jurul meu dispăruse, era doar omul acela între două vârste, cu trăsături aspre și îmbrăcat simplu, în port țărănesc în care predomina albul, cu o pălărie neagră pe cap și un chimir lat în jurul brâului, atent meșteșugit. Eram aproape de scenă, în rândul al treilea sau al patrulea, iar ochii omului aproape că erau pironiți în ochii mei, hipnotizându-mă. Simplitatea scenei și a luminilor contrasta izbitor cu complexitatea vocii, iar un colț din mintea mea s-a repliat, la un moment dat, și m-am trezit gândind fantastica asemănare dintre arta vocală a acestui om și arta scrisului ce-i era caracteristică lui Foozie. Ambele erau teribil de migălite, ambele erau complexe și purtătoare de mesaje autentice de un arhaism pur românesc complet acaparant, ca o poartă maramureșeană cioplită de un meșter bătrân ca marea și înțelept ca munții cei veșnici.

Aveam momente în care-l căutam pe Foozie cu privirea și-l găseam în dreapta mea cu fața în palma stângă, de parcă s-ar fi rugat, pătruns de frumusețea ireală a glasului maestrului Leșe. Nu mai rețin de câte ori mi-au dat lacrimile și de câte ori mi-am mușcat dureros buzele, dar știu că mă întrebam obsesiv cum s-o fi simțit Foozie, ce-o fi fost în sufletul lui atât de greu încercat…

Nu mai rețin drumul înapoi, dar știu că n-am mai fost efervescenți ca la venire. Era un soi de tăcere între noi, dar nu tăcerea aia pe care o trăiești atunci când nu ai ce vorbi, ci tăcerea aia pe care o împart doi oameni care au trăit aceleași lucruri. Eram triști, cu sufletele pline de o tristețe fluidă, ce se putea vedea în ochi, ca o părere de rău, ca și cum am fi știut că am fost martori la ceva ce nu vom mai vedea niciodată, că am făcut ceva ce nu vom mai face niciodată, ceva frumos ca o icoană. Cușma-i dispăruse, la fel și mutra poznașă.

Ce părrrerrre ai, Poete?”, m-a descusut el într-un târziu, în timp ce mergeam.

I-am căutat privirea și am zâmbit. A zâmbit și el, înțelegând dincolo de cuvinte.

De atunci, am ascultat înfiorat doinele maestrului Grigore Leșe, dar nu am mai mers la vreun concert de-al lui. Pur și simplu nu am putut.

Nici Foozie nu cred că a mai mers. Era șeful revistei „Cer Senin” și scrisul era aerul pe care-l respira cu nesaț, aer îmbibat de miros de petrol de aviație. Boala nu-i mai permitea să zboare, dar el tot în mijlocul zborului era. Apoi, nu după multă vreme, boala a decis să-l doboare, încordându-și odgoanele gangrenante și cucerind din ce în ce mai mult loc în trupul lui. Lupta a fost dură, crudă, inegală, tipul de luptă pe care știi că o s-o pierzi, șimți asta, în ciuda tuturor părerilor avizate care susțin contrariul, dar pe care preferi s-o pierzi luptând până la ultima suflare. Exact asta a făcut Foozie, a luptat până la ultima suflare.

***

Acum, de asculți cu atenție nu cu urechea, ci cu sufletul, în doinele maestrului Grigore Leșe se simte și o undă din sufletul lui Foozie, se simt și tonalități din vorba lui frumos graseiată, vorbă de mândru fiu al Bucovinei. El este și acolo, și în pletele vântului de aerodrom, și în inimile noastre, ale tuturor celor ce l-am iubit.  

Foozie

E greu fără tine, Foozie, dar drumul duce către înainte!

 

Cu adânc respect,

Poetu’

12 februarie 2018

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la NOUĂ DOINE DE AERODROM

  1. rfirfa zice:

    Foozie in 8102…

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s