Poveşti de la voi (XX)

POVESTEA UNUI NIEUPORT
„Ce urme lasă şoimii în zbor”

Părea un şoim de vânătoare cu siluetă fină şi cu aripi de email şi de argint…
Se născuse departe, undeva într-o ţară de care işi aducea aminte ca prin vis, sub bolta de sticlă a unei hale de uzină, în care mâini harnice şi înfrigurate îi îngrijiseră pană cu pană, şi se trezise apoi la soare împreună cu o mulţime de pui albi ca argintul – la fel ca şi el – care aşteptau cuminţi pe o pajiste verde, însemnată cu linii albe, trase cu var.
Undeva, departe… Răsunau glasuri de tunuri amestecate cu accentele dătătoare de fiori ale „Marseillaisei”.
Apoi se văzuse închis într-o colivie mare, cu pereţii căptuşiţi în pâslă între care îşi strânsese aripile înfipte lângă trup ca să poată încăpea, şi închisese ochii…
Colivia a fost ridicată şi purtată întâi pe un camion greu, iar mai târziu se trezise legănat de valuri pe puntea unui vapor, pesemne, care îl ducea departe, fără ca el să ştie unde. Cum ar fi putut şti?
A început un drum lung, un drum lung fără oprire, zile întregi şi nopţi întregi legănat de valuri pe ape… şi puiul a adormit, strângându-şi trupul între aripi.
După un răstimp, simţi o zguduitură şi auzi huruit prelung de macarale şi vuiet de port, apoi strigăte şi comenzi într-o limbă pe care nu o cunoştea, şi puiul se trezi de-a binelea, ascultând atent la ceea ce se întâmplă. Simţea că porneşte din nou, dar nu mai era pe vapor… Îi era frig… În cuşca lui căptuşită, puiul îşi strânse aripile pe lângă trup şi adormi iar.
N-a ştiut cât a ţinut drumul… Trenul s-a oprit din drumul lui şi cuşca fu dată jos, apoi se auziră bătăi grăbite în pereţii de lemn, şi puiul se trezi. Simţea acum aerul călduţ şi încerca să-şi destindă o aripă, dar nu avea loc. De afară, printre încheieturile cuştii pătrundea miros de iarbă proaspătă – prevestire de primăvară – şi se auzeau glasuri care se îndemnau.
Puiul rămase o clipă atent… Glasurile răsunau prietenoase în preajmă, şi el nu se putea dumiri ce anume ar fi putut să însemne asta: asculta o limbă pe care nu o auzise niciodată, dar pe care parcă undeva – cine ştie când – o mai auzise. Şi puiul se mira…
Era o limbă care nu era a lui şi totuşi… o limbă pe care parcă o înţelegea. Ştia că numai în vis ţi se întâmplă câteodată să auzi o limbă pe care nu o cunoşti şi pe care totusi, o înţelegi… şi vru să adoarmă iar. În clipa aceea, însă, un perete începu să se desfacă şi o rază de soare pătrunse în cuşcă, lăsând, apoi, să năvălească un potop de lumină şi de primăvară.
Nu mai visa… Deschise ochii şi se trezi pe o pajişte verde, la fel cu aceea pe care se născuse, numai că locul era altul. Zarea era mai largă şi mai deschisă împrejur, iar departe se rotunjeau coline ca nişte ondulări de valuri verzi, şi jos, între ele, se întindea un oraş plin cu turle de biserici vechi. În fund, pe vârful unui deal cu creastă înaltă, străjuia o mănăstire cu două turle subţiri şi ascuţite, înconjurată de meterezele cenuşii ale unei cetăţui.
Aici şi-a întins aripile pentru prima oară, aripile învăţând să zboare…
În vara aceea, puiul a zburat în fiecare zi în jurul cetăţuii din vârful dealului, la poalele căruia un râu mic cu undă leneşă îşi încolăcea panglica verde a apei la marginea oraşului plin de tunuri, de spitale şi de soldaţi. Şi asta până într-o zi când – cu alţi pui de şoimi, albi ca şi el – porni departe spre miazăzi, peste coline întinse, brăzdate de ape înguste. Purtau acum pe aripi culori noi, înscrise în trei cercuri ce răsfrângeau senin de cer, aur de holde şi purpură de sânge… El plutea în fruntea tuturor, în vârful ascuţit al liniei subţiri, frântă ca o linie de cocori.
Drumul albastru se topea, sfâşiindu-se în marginea unei zări străjuite de o măgură cu cinci cocoaşe unde sclipea o panglică lată de apă, dincolo de care fulgerau sclipiri de baionete şi clocotea amarnic glasul greu al tunurilor. Îşi aminti de ţara de unde pornise întâi şi i se păru că recunoaşte acelaşi cântec în glasul tunurilor.
Aripile îi tresăriră, apoi se legănară o clipă şi se lăsară lin în zbor planat spre o pajişte înflorită în colţul căreia trei hangare – mici ca trei cutioare de chibrituri – le pândeau venirea, având la mijloc o mânecă de vânt ce flutura prietenoasă în semn de bun sosit.
Aşa a fost întâiul zbor, acolo, jos, în valea Siretului.

*

Toamna îşi destrăma fâşii alburii de ceaţă peste Siret…
În primele zile a rămas liniştit în hangar, fără să se gândească la nimic, ci privind tăcut numai cum alţi pui plecau din când în când, ca nişte porumbei, şi simţi parcă şi el o dorinţă să plece.
Într-o zi, perdeaua hangarului se dădu în grabă deoparte şi se auzi afară larmă de glasuri şi mişcare. Oameni grăbiţi alergau în toate părţile, ordine scurte şi repezi răsunau înfrigurat şi câţiva dintre tovarăşii lui îşi întinseseră aripile şi plecară ca nişte săgeţi albe în largul zării. În mintea lui, puiul bănui că se întâmplase ceva neobişnuit şi scoase capul afară ca să privească cerul. Nişte păsări mari, străine, îşi roteau aripile cenuşii pe deasupra pajiştii lor. Ţipete repezi şi ascuţite veneau de sus, de unde se auzeau ţăcănituri de metal, ca o păcăneală a ciocurilor de berze, şi puiul de şoim văzu de câteva ori siluetele albe ale tovarăşilor săi trecând ca nişte sclipiri de argint prin amestecul păsărilor cenuşii.
Când s-a făcut linişte şi s-au întors cei care plecaseră, unul din şoimi avea o aripă sfâşiată ca de gheară, şi l-au dus în altă parte, într-un hangar de alături, iar puiul se gândi: „Ce voiau, oare, păsările acelea străine şi atât de rele?”…
După câteva zile, fusese şi el scos afară, şi aştepta acum, la rând cu ceilalţi pui însiraţi cuminte pe marginea verde care începea să păleasca de toamnă. În ziua aceea, o sirenă a şuierat prelung, şi el îşi ridică mirat privirea în zare, iar departe văzu iar păsările negre care se apropiau în linie frântă.
Fără să vrea, simţi un fior… Dar cineva se alătură de el, şoptindu-i tainic un cuvânt de îndemn, şi apoi simţi parcă o mână caldă mângâindu-i umerii. Era un prieten pe care-l cunoştea, un prieten mic şi bun, cu zâmbet veşnic înflorit în colţul gurii, dar cu ochii vii ca doi tăciuni aprinşi.
Dintr-un salt, puiul de şoim porni ca o săgeată… Alături de el, la stânga, alt şoim alb îşi fulgeră aripile, apoi, dintr-o dată se avântară împreună drept în sus, ca nişte rachete de foc.
Pajiştea cu hangarele ei a rămas în urmă, acolo jos, mică, aproape cât o frunză, iar el se înălţa acum tot mai sus… tot mai sus, bob de argint topit în albastrul cerului.
O dorinţă ciudată îl cuprinse, să vadă mai de aproape păsările cele străine, şi îşi îndreptă aripile către ele. Păsările cele negre însă se întoarseră din drum într-o rotire scurtă, dar şoimul îşi plecă înainte capul şi săgeta zarea către care ele căutau să se înfunde. Era deasupra lor şi acum le vedea bine. Purtau pe aripi nişte cruci negre, şi el simţi întâi parcă o tresărire, ca aceea pe care o ai când vezi seara un fluture cu cap de mort.
Jos, pe Siret, tunurile îşi opriseră glasurile – şi dincolo, şi dincoace – iar în tăcerea stranie a văzduhului parcă moartea îşi oprise răsuflarea.
Păsările cu crucile pe aripi au trecut panglica apei, apoi s-au întors dintr-o dată, iar puiul auzi câteva piuituri lungi trecându-i pe la ureche şi se feri în lături.
Tovarăşul lui se întorsese din drum când văzuse că păsările fug, iar el rămăsese acum singur… Încordându-şi aripile, se lăsă ca un vârtej asupra primei păsări care venea spre el. O văzu întâi legănându-se pe aripi, plecată într-o parte, ca şi cum ar fi vrut să se ferească, dar puiul de şoim ştia că de acum n-o să îi mai scape. Sub izbitura de gheară a şoimului alb, pasărea se roti o dată, scurt, şi se prăbuşi neagră şi hidoasă într-un vârtej de pene smulse.
Celelalte două s-au repezit în acelaşi timp asupra lui, dar el a ţâşnit ca un fulger printre ele, s-a ridicat drept în sus şi s-a repezit iar, lăsându-se să cadă ca o săgeată asupra uneia din ele, aşa cum ştia că se reped şoimii când cad peste pradă. Pasărea neagră a gemut în vaiet de aripi ce şuieră în aer când se prăbuşesc, iar el o urmări până când o văzu cum se izbeşte surd de pământ, într-un amestec de sfărâmături, de sânge şi de scrum negru. A treia pasăre, cuprinsă de groază, a dispărut în fundul zării, într-o goană de fugă nebună.
Şi puiul de şoim s-a întors pe pajiştea lui, cuminte şi liniştit, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic…
A doua zi era o vreme caldă de toamnă, luminată de soarele blând; pe când aştepta pe linie, l-a trezit aceeaşi larmă ca şi ieri, şi puiul de şoim a pornit împreună cu alţi doi.
Cunoştea bine păsările negre… Ajuns deasupra Siretului, se repezi vijelios înainte, către păsările cu aripi negre, precum cele din ajun, şi căută să le pândească zborul lor ocolit, fără să bage de seamă că cei doi tovarăşi rămăseseră departe.
Păsările negre au năvălit deodată asupra lui, în acelaşi timp, şi şoimul se zbătu ca un fluture de argint printre umbrele cenuşii ce-şi purtau pe aripi macabre crucile negre.
Era singur, şi ceilalţi nu mai veneau…
O sfâşiere scurtă de gheară îi trecu prin trup şi vru să se ferească în lături, dar păsările cu cruci negre nu-l slăbeau. Într-o clipă, puiul simţi cum i se împăienjenesc ochii şi se clatină… Mai izbuti încă o dată să se înalţe deasupra uneia dintre păsări şi să-şi repeadă gheara, dar un alt junghi în trup îi tăie puterea şi aripile i se îngreuiară ca şi cum ar fi fost de plumb.
Şi ceilalţi nu mai veneau…
Ştia ce înseamnă şuieratul prelung al spaţiului sfâşiat în cădere şi revăzu o clipă, în minte, pajistea copilăriei lui, colo departe, într-o ţară de unde pornise întâi şi unde n-avea să se mai intoarcă. Zări ca prin vis panglica albastră a Siretului, şi dincolo zări pajiştea unde venise să-şi fluture aripile-i albe…
Şi puiul de şoim tresări… Era pajiştea la fel cu cea de-acasă de la el…
Cu ultimele puteri încercă să o ajungă şi cu ultima nădejde de a prinde măcar un colţ din ea îşi îndreptă aripile spre marginea ei. Era acum aici, aproape… pajiştea verde… cu linii albe… trasate cu var… şi cu hangarele care-l aşteptau. Da… avea să prindă pajiştea verde… era acum deasupra ei, dar ochii lui împăienjeniţi ce ceaţa morţii n-o mai vedeau…
Se prăbusea…
Nu… nu acum… ci pe colţul mic din fund, acolo de unde işi luase adineauri zborul cel din urmă. Iarba pajiştei a fâşâit lin ca un foşnet de mătase, apoi aripile s-au aplecat moi, ca două mâini albe, închizându-se peste micul trup fărâmat, şi puiul de şoim a închis ochii pentru vecie.

*

Departe, Siretul cânta…
Povestea unui şoim şi a unui pilot.
Pilotul de vânătoare Ion MUNTENESCU – lovit de glonţ în aer, avusese ca întotdeauna mândria să-şi ducă „NIEUPORTUL” pe aerodrom…
Pe crucea de la mormântul lui, din cimitirul de la Tecuci, a rămas o inscripţie simplă şi profanator de banală:
MORT ÎN ACCIDENT DE AVION – 26 octombrie 1917
Atât…

***

Acest text superb, nesemnat şi neatribuit, mi-a parvenit prin intermediul domnişoarei Maria Alexandra RUSEA, căreia îi trimit calde mulţumiri pe acestă cale pentru gestul dânsei de a-mi permite publicarea acestuia „pentru a nu se pierde”. Toţi cei care au informaţii despre autorul acestui text sunt rugaţi să le posteze drept comentariu. Vă mulţumesc anticipat!

Acest articol a fost publicat în Poveşti de la voi și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Poveşti de la voi (XX)

  1. Anonim spune:

    Respect eroilor, toata consideratia celor care ii readuc in memoria noastra!

  2. Vlad Codreanu spune:

    Povestirea face parte in volumul „Pilot fara noroc”, scris de Constantin Argesanu, pilot, poet, scriitor si traducator.

    Constantin Argeşanu (17 septembrie 1892, Târgu Dealului, azi Ştefăneşti, judeţul Argeş – 19 ianuarie 1964, Bucureşti) este un autor de versuri, prozator şi traducător. Fiu al Zafirei (născută Popescu) şi al lui Emanoil Argeşanu, Argeşanu a absolvit liceul la Piteşti, apoi a urmat cursurile unor institute militare la Bucureşti şi Potsdam, devenind ofiţer de geniu.
    Participă la primul război mondial, iar mai târziu (1926-1927) se reprofilează la şcoala de pilotaj din Tecuci. Ca ofiţer de aviaţie, primeşte posturi de comandă, mai întâi la Iaşi (1928-1937), apoi la Bucureşti, atingând apogeul carierei între 1944 şi 1947, când, general fiind, deţine funcţia de comandant al Aeronauticii Regale Române. Mem­bru al Societăţii Scriitorilor Români, a avut şi după 1948 unele atribuţii în conducerea Uniunii Scriitorilor.
    Începând din 1908, a colaborat intens la periodicele vremii, între care, în mod susţinut, la „Dumineca”, „Universul literar”, „Greierul” (Iaşi), „Adevărul literar şi artistic”, „Rampa”, „Opinia”, „Tot”, „Cadran” (Iaşi), unde a făcut parte din redacţie, „Aripi româneşti”, „Poporul” (ca prim-redactor), „Papagalul”, „Aripi noi” şi multe altele, cu versuri, proză, articole. Iniţial, a semnat Const. Em. Popescu-Piteşti, C. Em. P. Argeşan, apoi şi C. Arg., C.P. Argeşel, Don Carlos, Ion Brambura, Nichifor Coţcariul. Publicistica sa cuprinde, cu puţine excepţii, articole despre teatru.
    Debutul lui Argeşanu, cu versuri în „Veselia” (1908), indică în­clinaţia spre umor, gen potrivit atât temperamentului său, cât şi posibilităţilor de exprimare literară. Cronicile rimate, câteva seriale umoristice din reviste sunt, în general, spirituale, spumoase, cu efect bine calculat. În paralel însă, Argeşanu publică şi versuri în care sentimentul singurătăţii, suferinţa vin din insatisfacţia faţă de întâmplările comune ale vieţii. Tristeţea fără nume, rău atribuit mai degrabă condiţiei umane, generează şi lirismul sumbru din prima lui carte de versuri, Cânte­cele tavernei (1922).
    Autorul îşi afirmă conştiinţa de poet damnat, care a scris într-o „carte blestemată” despre „adevărul vieţii”, împreună cu Al. Bibescu, semnează şi o insignifiantă dramă în versuri, Ferdinand Catolicul (1929). Cea mai importantă faţetă a scrisului său – umorul – este ilustrată de proză, în mare parte apărută doar în periodice. Cu supratitlul Vacanţele unui truba­dur sau separat, el a publicat schiţe care tratează, într-o manieră uşoară, glumeaţă, aspecte ale vieţii citadine, mondene.
    Scrierile adunate în volumul Drumuri albastre (1937) alcătuiesc o evocare nostalgică a începuturilor aviaţiei militare româneşti, într-o atmosferă uşor exaltată. Dar nonşalanţa ostentativă a aviatorilor, bravada, distanţa dintre gestul teribilist şi efectul rizibil, reacţiile spectaculos ilare ale camarazilor plasează totul în zona umorului. Câteva schiţe mai „terestre”, în care apar stereotipii şi obtuzităţi militare, îl apropie de ironistul Gh. Brăescu.
    În Ţambalul lui Chiran (1949) şi în Pilot fără noroc (1958) apar şi câteva schiţe care demonstrează virtuţi în creionarea rapidă a unei scene, în desfăşurarea cu o naturaleţe concisă a dialogurilor, în formularea lapidară a poantei sau în „reconsti­tuirea” suculentă a unor exprimări agramate sau argotice. Câteva dintre prozele lui Argeşanu au fost traduse în limba rusă. În colaborare sau singur, a realizat numeroase versiuni în română din literatura rusă şi sovietică (Puşkin, Cehov etc.).

    Opera
    • Cântecele tavernei, Bucureşti, 1922;
    • Ferdinand Catolicul (în colaborare cu Al. Bibescu), Bucureşti, 1929;
    • Drumuri albastre, Bucureşti, 1937;
    • Ţambalul lui Chiran, Bucureşti, 1949;
    • Pilot fără noroc, Bucureşti, 1958;
    • Rasskazî (Povestiri), prefaţă de Geo Dumitrescu, Bucureşti, 1961.

    Traduceri
    • A.P. Cehov, Nuvele, Bucureşti, 1949 (în colaborare cu Val. Cordun);
    • Nikolai Virta, Bătălia Stalingradului, Bucureşti, 1950 (în colaborare cu Val. Cordun);
    • Antologia poeţilor decembrişti. 1826-1951, Bucureşti, 1951 (în colaborare cu Claudia Millian şi Demostene Botez);
    • V. Matev, În taigaua Narîmului, Bucureşti, 1953 (în colaborare cu M. Zarie);
    • E. Samuilenoc, Noroc vânătoresc, Bucureşti, 1954 (în colaborare cu Silvian Iosifescu);
    • K. Simonov, Suvorov, Bucureşti, 1955;
    • S.N. Sergheev-Ţenski, Epopeea Sevastopolului, I-II, Bucureşti, 1955 (în colaborare cu L. Pop);
    • Alexander Iaşin, Aliena Pomina, Bucureşti, 1956 (în colaborare cu Mihu Dragomir).

  3. Poetu' spune:

    Vă mulţumesc foarte mult pentru elucidarea „misterului”!
    Cu respect!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s