SOLUŢIA CHINEZĂ

Am tot încercat să tac.

Am tot încercat  să mă abţin şi să-mi văd de treabă, să ignor ce se întâmplă şi să rămân cu capul băgat în nisipul poveştilor mele de aerodrom. Am tot încercat să nu deviez de la subiectul pe care l-am ales pentru acest colţişor virtual, să nu derapez în chestiuni ce pot fi interpretate ca politice, dar realitate îţi sare în ochi şi, orice-ai face, la un moment dat, tot trebuie să-i dai atenţie.

Nu pot trăi în mijlocul amintirilor, nu pot să-mi hrănesc sufletul numai cu frumos şi nu mai pot să tot urc povestioare sensibile şi poze idilice despre ce era odată Aviaţia Militară Română. Adică… merge cât merge, dar până la urmă tot trebuie să dai piept şi cu lumea din jurul tău…

Iar adevărul este că realitatea-i cruntă, că în jurul nostru se-ntâmplă lucruri ce sfidează nu numai bunul simţ, dar şi raţiunea, logica, standardele de sănătate mintală. Noi părem a fi nişte simpli peştişori ce înotăm cu furie într-un acvariu cu o apă din ce în ce mai împuţită, alergând furibunzi după firimiturile ce ni se aruncă în scârbă, iar asta facem fără oprire, fără să ne oprim şi să privim în jurul nostru, fără să încercăm să înţelegem ce se petrece.

Pentru că lucrurile care se petrec sunt grave.

Ele ne afectează pe noi toţi, peştişorii ăştia mici şi agitaţi, atât de preocupaţi de propria noatră supravieţuire încât nu vedem plasa în care intrăm la grămadă, buluc, de bunăvoie şi (aparent) nesiliţi de nimeni.

Dacă am lua o pauză de la nimicnicia vieţuirii noastre zilnice, compusă din automatisme îndelung exersate şi tentative hedoniste de relaxare ce, de multe ori, eşuează lamentabil în excese bahice (drogul cel mai la-ndemână al maselor…), dacă am reuşi să punem cap la cap bucăţile din puzzle şi am face un pas în spate să privim ce a ieşit, poate că o sonerie de alarmă ar începe să ţârâie în minţile noastre obosite şi am înţelege că nu ne îndreptăm spre ceva bun.

Au spus-o mulţi pân-acum şi o voi repeta şi eu: România este de 22 de ani supusă unui jaf de proporţii fantastice, fiind demontată şi vândută hoitarilor din Europa sau de aiurea bucată cu bucată pentru profit personal, fără pic de remuşcări sau jenă, fără niciun fel de procese de conştiinţă, de parcă ar fi fost doar o moşie personală ce trebuia valorificată. România este ţinta unui război invizibil, crud şi lipsit de reguli, a cărui miză este o reaşezare teritorial-administrativă care se doreşte a servi tuturor intereselor celor interesaţi, mai puţin cele ale românilor. România este demolată controlat încăpere cu încăpere, clădire cu clădire, încet, dar sigur, iar oroarea vine din faptul că agonia aceasta este cauzată şi, mai ales, întreţinută de oameni care s-au născut pe aceste meleaguri, oameni care vorbesc limba străbunilor care au ridicat această ţară ce a dăinuit atâta amar de vreme, dar care acum pare că începe să cadă, lovită de moarte.

Sub pretextul despărţirii de trecutul de tristă amintire, ţara noastră a fost privată de elementele pe care vechiul regim le-a instaurat, lăsând goluri ce era necesar a fi umplute cu altceva, deschizând poarta spre o reinventare necesară. Doar că, în acei ani umpluţi până la refuz de o degringoladă generală, somnul raţiunii naţiunii scăpate de un lanţ zornăitor a dus la naşterea unor monştri ascunşi sub figuri umane, ce au acaparat puterea prin viclenie şi promisiuni ce se vor dovedi deşarte, în cele din urmă şi, din păcate pentru noi, prea târziu. Nimic nu a fost întâmplător, acei monştri fiind crescuţi în locuri tainice şi controlaţi atent de stăpânii lor, stăpâni care aveau un plan diabolic de inteligent, acela de a testa ultima armă intrată în arsenal – arma care poate distruge o ţară din interior…

Din spatele unor figuri carismatice şi fluturând fraze atent construite, menite a adormi dramul de conştiinţă cu care poporul român pleca la drum, monştrii au pornit asaltul invizibil, urmând planul bine pus la punct şi respectându-l întocmai, întrebuinţând toate armele din asenalul războiului invizibil, în special minciuna. Românii au fost minţiţi continuu, chiar din primele clipe ale „revoluţiei” din 1989, manipulaţi şi dirijaţi ca oile pe drumurile necesar a fi urmate şi în locurile necesar a fi atinse. De fapt, pentru clasa conducătoare, oi şi suntem, noi, masele negânditoare…

Minciuna a devenit drapel, a devenit imn de stat, a devenit etichetă, a devenit chiar aerul pe care-l respiram. A devenit sângele ce ne curgea în vene, deoarece cu ea ne hrăneam, auzind-o şi văzând-o zilnic pretutindeni, în ziare, la televizor şi la radio. Minciuna a fost ridicată pe un postament impunător, poleită cu aur sau poate din aur o fi fost făcută, pusă într-un loc vizibil de către toţi şi luminată cu reflectoare noaptea, ca oile să se obişnuiască la vederea ei şi să n-o respingă. Minciuna a căpătat un alt nume – i s-a spus adevăr, şi toţi s-au repezit s-o întreţină, s-o hrănească, astfel ea crescând şi atingând proporţii fantastice.

Minciuna-adevăr made in Romania a devenit un paravan, un voal ce a fost tras peste ochii oilor pentru ca ele să nu vadă realitatea, ci să vadă realitatea lor, a monştrilor. La adăpostul voalului, monştrii au lucrat nestingheriţi, iar crearea voalului a fost, se pare, cea mai grea misiune a lor, pentru că restul a venit fără prea mari eforturi.

Fără opinie publică – oile nu behăiau în grup pentru că îşi vedeau de ale lor, fiecare cu treaba ei… – şi, deci, în linişte, monştrii au început „marea privatizare”, declarând peste 1000 (una mie) de întreprinderi, combinate, fabrici, uzine, mine, exploatări, etc., etc., nerentabile şi depăşite tehnologic, promiţându-le oilor că noii lor stăpâni vor face să înflorească griul betoanelor unde-şi duceau viaţa şi că ele vor avea mai multă iarbă de rumegat. Oile au aplaudat, behăind pline de speranţă, văzându-şi în continuare de ale lor, în timp ce monştrii şi-au frecat rânjind labele – se pare că va fi mai uşor decât stăpânii lor au crezut…

Şi aşa a şi fost! Cele peste o mie de obiective industriale au fost vântute pe nimic (vezi privatizarea pe un euro), hoitarii le-au falimentat, au aruncat în drum oile şi au eliminat pe cele care au opus rezistenţă (vezi cazul Săhleanu), le-au demontat şi le-au vândut ca fier vechi, câştigând enorm. Oile au început să behăie înspăimântate, temătoare la viitorul mieilor, dar monştrii aveau o groază de fumigene/aşi în mânecă…

Minciuna-adevăr a propovăduit că România nu mai poate sta izolată şi că Occidentul – un prinţ ferchezuit, călare pe un cal frumos, bine hrănit, împarfumat şi… alb – şi-a deschis braţele pentru a o primi în cercul select al castelului numit Europa, un loc de o bogăţie orbitoare unde vom trăi toţi ca în sânul lui Avram. Oile au aclamat la această dovadă de grijă şi de preţuire din partea semizeilor europeni, calmându-se şi văzându-şi în continuare de micile lor vieţi.

A venit momentul întrării în familia NATO, apoi cel al înfrăţirii cu UE, şi iată că oile s-au văzut libere să invadeze şi alte pajişti cu iarbă deasă şi bună de ros, ceea ce au şi făcut. Au uitat de pajiştile lor, de faptul că aveau tot ce le trebuie acolo, în ţara unde s-au născut, aşa că au plecat ascultând cuvintele minciuni-adevăr, lăsându-şi mieii să zburde în voie prin casele pustiile, mulţi sfârşind cu gâturile în gard sau călcaţi de trăsurile mecanice ale monştrilor…

Minciuna-adevăr a tot crescut în acest timp, alimentată de un sobor de adoratori, oi orbite de importanţa muncii lor, de privilegiul de a curăţa de excremente minciuna-adevăr, ignorând duhoarea pestilenţială ce le otrăvea minţile şi sufletele.

Minciuna-adevăr a proclamat că România nu mai este ameninţată de nimeni, că acum, intrată în clubul select de jucători de golf cu crose automate numit NATO, nu mai este singură şi că nu mai are nevoie de sute de mii de dobermani de pază. Minciuna-adevăr a ordonat ca Armata să fie redusă, iar şi iar şi iar, dobermanii împrăştiindu-se în cele patru zări cu coada între picioare. Monştrii îşi frecau mâinile şi se băteau satisfăcuţi pe spinare – încet, dar sigur, grupările mari, baza cetăţii, castele din vechime, erau decimate tacit, la adăpostul propagandei minciunii-adevăr. Totul mergea strună…

România se dilua din ce în ce mai mult, cu tot mai multe terenuri, locuinţe şi proprietăţi vândute unor străini, cu tot mai puţine oi care trudeau în ţară şi tot mai multe care plecau pe alte meleaguri. Castelul european atrăgea ca un magnet, astfel că o bună parte din oile bune la ceva au plecat, întorcând coada către locurile natale, părăsind-o în mâinile monştrilor – planul, în continuare, funcţiona perfect.

Încet, dar sigur, nimic nu mai semăna cu ceea ce era înainte, faţa întregii ţări schimbându-se, apărând locuinţe construite haotic peste tot, oraşele dezvoltându-se ca nişte tumori maligne, înghiţind şi nivelând istorie şi istorii, îngropând trecut şi construind edificiile uitării. Monştrii se bucurau, pentru că ei urau profund istoria şi o doreau moartă, ar fi scos-o în afara legii, dar… încă nu, nu acum. Deocamdată se mulţumeau să momească oile cu promisiuni de mai bine şi, după ce le cumpărau tăcerea, distrugeau liniştiţi vestigiile şi mărşăluiau mai departe.

Puţine oi behăiau ceva, întrevăzând dezastrul şi refuzând vălul tras pe ochi, dar, cu majoritatea ocupată cu fuga după cât mai multă iarbă de rumegat, cât să le ajungă pentru mai multe vieţi de acum înainte, monştrii îşi vedeau de agendă şi de urmărirea scopurilor trasate de stăpânii lor. Behăiturile lor erau în van, primite cu neîncredere şi tratate cu ironie, iar ele, oile neliniştite, izolate şi alungate.

Dar, cum nu există plan perfect, un singur lucru nu au ţinut în frâu monştrii: propria lor lăcomie.

La puţină vreme de la începerea marşului lor de distrugere a României, monştrii au devenit lacomi, mai lacomi decât au intuit săpânii lor, astfel că au început să se certe pe hălcile din trupul ţării noastre, ajungând să se sfâşie reciproc. Dar stăpânii lor nu au disperat, construind alţi monştrii, mult mai feroce şi mai… tineri…

Ei stăpânesc acum rămăşiţa de ţară numită România, ei hotărăsc acum ce prinţ de pe la ce curte străină va primi altă bucată din inima ei, ei controlează minciuna-adevăr şi ei ne rânjesc în faţă, cu figurile lor de oameni normali…

În curând, nu vor mai avea ce să vândă.

În curând, hălcile de ţară se vor termina.

În curând, stăpânii lor le vor da semnalul pe care-l aşteaptă de ceva vreme, semnalul de retragere.

Ce vor face ei?

Vor pleca într-un paradis construit cu banii obţinuţi din vânzarea unei ţări ce s-a numit cândva România, şi-şi vor consuma prada mulţumiţi de sine, înmulţindu-se şi huzurind.

Ce vor face oile?

Ele vor rămâne acolo unde sunt, pentru că noii lor stăpâni vor avea nevoie de sclavi, că doar nu vor face ei toată munca de întreţinere a traiului lor…

***

Adevărul gol-goluţ este acesta: CLASA POLITICĂ NE-A TRĂDAT, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor! Clasa politică ne-a vândut străinilor, pe noi şi ţara noastră, România, pentru propriul lor beneficiu. Răul pe care l-au făcut în aceşti aproape 23 de ani de la momentul 0 nu mai poate fi îndreptat.

Mult-hulitul Ceauşescu lăsase România cu zero datorie externă, iar acum avem zeci de miliarde de euro datorie – la dracu’, nici nu ştiu cât… Unde s-au dus aceşti bani?

Se vede în nivelul nostru de trai acestă sumă absolut colosală??!

Dacă avem electronice pe care le arunci atunci când se strică pentru că asta-i şi ideea după care sunt construite, dacă avem mâncăruri otrăvite cu chimicale pentru a le da gust bun pentru că ele sunt făcute din resturi, dacă bem apă plată de la bidon pentru că ne putem îmbolnăvi dacă bem de la robinetul cu apă potabilă din casă, dacă avem maşini făcute din plastic şi tablă subţire pentru a reduce consumul de carburant care nu ne protejează la impact, dacă avem telefoane mobile care ne iradiază copios, dacă avem case cu două băi şi patru dormitoare în blocuri ce se vor surpa la primul cutremur major pentru că toţi am vrut să spargem pentru a avea mai mult spaţiu, dacă avem calculatoare cu care putem să facem o groază de lucruri mai puţin cele care chiar ne sunt cu adevărat folositoare, dacă totul a devenit mai facil, mai util, mai frumos şi mai strălucitor, asta înseamnă că noi o ducem mai bine?! Asta înseamnă că noi suntem mai apţi a supravieţui?! Cum aşa, când noi creştem fiecare în el câte un tip de cancer ce se va transforma cât de curând în cauză naturală de deces…?!

Cum vom reuşi să plătim dobânzile la împrumuturile pe care politicienii noştri le contractează cu seninătate? Cum, când România aproape că nu mai produce nimic?! Ce vom face, ne vom vinde toate pădurile? Ne vom vinde cursurile de apă dulce? Ne vom vinde bogăţiile subsolului şi munţii noştri milenari? Nu că n-am fi început deja…

Cum vor rezolva copiii noştri această problemă? Pentru că pe umerii lor va cădea toată greutatea deciziilor iresponsabile pe care aceşti nebuni le iau în aceste zile. Noi, de bine de rău, ne-am trăit traiul şi ne-am mâncat mălaiul, dar ei ce vor face?

Crede cineva sincer că vom emigra cu toţii în ţările calde şi vom trăi idilic acolo halind banane din bananierul la umbra căruia dormităm toropiţi de lene?!

Eu nu cred asta. Noi, oile, suntem destinaţi a fi sclavi, mână de lucru, pioni sacrificabili pentru binele clasei superioare, a celor ce se joacă de acolo, de sus, cu destinele a milioane de oameni cum ne jucam noi cu soldăţeii atunci când eram copii…

La ora actuală, România stă cam aşa şi putem enumera pe degete: economia a fost distrusă, Armata a fost distrusă, Poliţia este o glumă bună, agricultura în ansamblul ei horcăie, o bună parte din resursele naturale nu ne mai aparţine, exodul creierelor continuă – ce mai rămâne? Încotro ne îndreptăm, spre ce şi, mai ales, ce se mai poate face…???

…

Titlul acestei scrieri plină de amărăciune şi revoltă este „Soluţia chineză”. Nu, nu se referă la forma lor de guvernare, ci la o altă caracteristică a acestui regim – modul în care se face la ei dreptate.

În China, traficantul de droguri, criminalul, violatorul, etc., este executat cu un glonţ în ceafă, iar contravaloarea glonţului este facturată şi plătită de către familia celui executat.

Pentru ÎNALTĂ TRĂDARE, cred că este cea mai potrivită soluţie, nu…?

…

Lăsând utopia la o parte, cred că există căi şi metode prin care fiecare dintre noi, cei nemulţumiţi de felul în care merg lucrurile la noi în ţară, putem să ne facem auzită vocea. Cum trăim în era informaţiei – nu a informării, desigur… – şi tehnologia informatică este la îndemâna unei mari părţi a populaţiei (nu toată populaţia, pentru că nici acum nu s-a finalizat electrificarea României…), un minim ce se poate face este să trimitem e-mail-uri către instituţiile statului şi şefii lor care ne deranjează cel mai mult şi de care suntem scârbiţi: Preşedinţia, ministerele, Guvernul, etc. Dacă fiecare român cu coloană vertebrală ar trimite câte un e-mail pe zi către toţi cei din clasa politică pe care-i urăşte, poate că ceva s-ar schimba, iar când viermii ăia graşi şi-ar vedea căsuţele invadate şi blocate de zeci de mii, sute de mii de mesaje, poate ar înţelege că românul s-a săturat de ei şi că nu le va mai permite să-şi facă jocurile. Cu siguranţă, nu s-ar opri din ceea ce fac, dar cu siguranţă s-ar gândi de două ori înainte să dea portul Constanţa pe nimic, să bată palma cu Roşia Montană Gold Corporation, să permită începerea exploatării gazelor de şist, să îngroape Oltchim-ul, să trimită militarii români să moară în războaiele altora şi pentru folosul altora, să cumpere 9 avioane F-16 şi să acopere de ruşine Armata Română lăsând-o fără apărarea spaţiului aerian al României, să……………………………………….

DACĂ AM ÎNCEPE SĂ NE IMPLICĂM, MĂCAR ACUM, ÎN CEASUL AL 12-LEA, POATE CĂ AM OPRI JAFUL, FĂRĂDELEGEA ŞI NESIMŢIREA CLASEI POLITICE AUTOHTONE.

LUAŢI INDIVIDUAL, NOI, „OILE”, SUNTEM NIMIC, DAR ÎMPREUNĂ, SUNTEM O FORŢĂ DE O PUTERE COLOSALĂ.

AR TREBUI SĂ ÎNŢELEGEM ŞI NOI ASTA.