(schiţă de Mircea CRISTEA)
51 de ani ar fi împlinit astăzi cel ce a fost comandor av. (r.) Dumitru BERBUNSCHI, pe numele lui de aerodrom „Foozie„, născut de Ziua Armatei Române, prilej de dublă sărbătorire, acum doar de aducere aminte, a ceea ce-a fost Foozie, a ceea ce-a fost Armata României…
51 de ani este una din vârstele maturităţii intelectuale totale, o vârstă la care toţi cei ce au curajul de-a crea dispun de limpezimea viziunii şi de greutatea experienţei, experienţa de-o viaţă ce atârnă greu şi dă forme speciale creaţiilor de orice fel. Foozie a fost un creator, un dăltuitor în piatra imaterială a vorbelor, un vrăjitor al peniţei, un pictor de cuvinte de o sensibilitate cu totul aparte, ce a lăsat peisaje de o rară frumuseţe pe şevaletul colii albe de hârtie, rămase în urma lui pentru acele momente când amintirile devin grele…
Grele ne sunt amintirile acum, pentru că Foozie a plecat mult prea repede dintre noi, a ars precum un meteor prin aerul dens al atmosferei vieţuirii, dar dâra pe care-a lăsat-o nu s-a şters, estompată de marea schimbătoare a văzduhului, ci s-a solidificat într-un traseu de lumină ce ne risipeşte întunericul în nopţile fără lună ale sufletelor noastre. Imaginea lui ne încălzeşte blând trupurile animate de scânteia vieţii ce s-a stins în trupul lui, precum o făceau vorbele lui rostite pe acea tonalitate inimitabilă, vorbe ce acum rezonează prin cavernele minţii, ca un ecou al vremurilor când nu eram atât de singuri…
Să nu-l uităm pe Foozie – nici el nu ne-ar fi uitat pe noi…
POVEŞTI DE AERODROM 
Doamne tine-l tu, pentru noi a fost mult prea bun!
…„Mergeam tot în stânga lui, puțin mai în urmă, urmărind cadența pașilor săi pe beton. Clocotul căldurii de peste zi înmuiase smoala dintre plăci. Din când în când Doru lovea cu piciorul câte o pietricică sau un rest de smoală, desprinse din trupul bretelei, aruncându-le spre margine. Nu toate părăseau breteaua de rulaj. Cu același gest care mai târziu am înțeles că face parte din suma aceea de deformații profersionale ca uitatul pe cer în fiecare dimineață și scrutarea orizontului pentru a ghici vizibilitatea orizontală, le mânam mai departe până ce se opreau în covorul bătut al ierbii de pe margine. Tăceam și eu iar jocul acela cu trimisul piertelor în iarbă era singura comunicare ce se așeza, într-un anume fel, între îngăduințele lui și necazul meu…”
-Semne de cer senin, Dumitru Berbunschi-Editura Modelism, 2001-
………….
Nu o sa-l uitam pe Foozie.