Pe mâinile cui este sângele Eroilor Aerului?

Este foarte uşor să spui, atunci când auzi că a căzut un avion: „Piloţii români, ca vai de ei…”, sau „Fierotaniile dracului, cât or să mai zboare băieţii noştri cu coşciugele astea zburătoare?!”. Este foarte uşor să cazi în patima aflatului în treabă atunci când nu ai toate datele problemei şi să-ţi dai cu presupusul despre lucruri care te depăşesc cu kilometri buni…
De fiecare dată când se întâmplă o astfel de nenorocire, asistăm la o polarizare pe aceste două laturi ale problemei. Nimic mai mult, doar aceste litanii aruncate fără pic de discernământ în stânga şi-n dreapta de către toţi, formatori de opinie şi simpli comentaci. Toţi împroaşcă vinovăţii într-un delir logoreic, dar nimeni nu încearcă să caute adevărul, nimeni nu merge pe fir până la rădăcină, până la sursa problemei. Totul este atât de efemer, încât o tragedie precum cea de vineri, 21.11.2014, este uitată repede, înlocuită de vreun scandal printre vedetele de carton şi reportaje despre vreun alt tun tras de vreunul dintre baronii noştri locali cei de toate zilele. Nimeni din mass-media nu se oboseşte să urmeze un subiect până la capăt, să pună întrebări şi să aştepte răspunsuri şi chiar să le forţeze pentru că au dreptul la ele, să încerce să-şi folosească influenţa pentru a afla adevărul şi a ridica alte întrebări care să impună producerea anumitor efecte, a unor schimbări legate de respectivul subiect.
Aproape totul în mass-media autohtonă este făcut în grabă, prost şi superficial, tratând audienţa drept o masă de imbecili şi dezinformând în loc să informeze. Aviaţia nu este un subiect uşor, dar trăim vremuri în care posibilităţile de informare sunt diversificate, iar sursele uşor de găsit, trebuind doar să fii adeptul lucrului bine făcut şi să respingi jumătăţile de măsură. Rezultatele ar fi altele, dacă s-ar aplica aceste precepte.
La nivel individual, nu trebuie să fii savant să înţelegi cât de uşor se poate muri în aviaţie. Nu trebuie să înţelegi principiile care guvernează aviaţia pentru a realiza cât de uşor se poate muri în aviaţie. Trebuie doar să-ţi pese pentru a face conexiunile necesare.
Din păcate, trăim vremuri în care nu ne mai pasă de nimic şi nimeni în afară de propria noastră persoană. În dragoste suntem egoişti, în relaţiile cu ceilalţi reci şi destul de des ostili, iar în relaţiile de afaceri avari şi hrăpăreţi, călcând peste cadavre aproape din reflex. Prezenţa omului de lângă noi a început de ceva vreme să ne irite, astfel că devenim pe zi ce trece mai răi unii cu alţii. Omul de lângă noi nu mai este decât un pion, o statistică, un alt obstacol între noi şi autorealizarea după care alergăm o viaţă-ntreagă. Încet, ne dezumanizăm, iar tragediile omului de lângă noi nu ne mai ating şi nu ne mai mişcă.
Ăsta să fie omul modern, un expert în arta insensibilităţii…?!
Am ajuns în stadiul în care singura revoltă de care suntem capabili este cea din faţa tastaturii, singurele proteste pe care le ridicăm sunt petiţiile online pe care le semnăm uneori mecanic, plini de autoimportanţă. Am ajuns în stadiul în care agora virtuală este singurul loc de întâlnire în care suntem dispuşi să ne ducem, iar cuvintele – tastate de multe ori prost – singura voce pe care ne strigăm lozincile izvorâte dintr-o frustrare ce pare a creşte cu fiecare zi a iritantelor noastre vieţi.
Da, furia mocneşte în omul modern, dar omul modern a devenit prea leneş pentru a întreprinde ceea ce conştiinţa-i ordonă să facă, prea comod pentru a aprinde flacăra adevăratei revoluţii, revoluţia schimbării, a evoluţiei reale, a ruperii de lâncezeala în care progresul tehnologic a aruncat omul. Falsul interes către orice fel de probleme îşi are originea în acel tip de pseudo-cultură ce se înrădăcinează cu fiecare zi ce trece şi în societatea românească, pseudo-cultura comentatorului de evenimente, omul care-şi trăieşte viaţa pe reţelele de socializare şi care-şi creşte stima de sine cu fiecare comentariu postat şi fiecare „like” primit. O viaţă artificială, de un fals îngrozitor, o existenţă-plagiat a unui om la fel de artificial.
Pe mâinile cui este sângele Eroilor Aerului?” întreb eu acum, şi tot eu dau răspunsul, singurul răspuns adevărat: „Sângele Eroilor Aerului este pe mâinile noastre, ale tuturor românilor”.
De ce afirm asta?
Câţi dintre noi, cei de partea cealaltă a gardului unităţilor militare, am făcut cu adevărat ceva pentru Armata Română?
Câte demonstraţii aţi auzit că s-au organizat pentru mărirea numărului de ore de zbor pentru piloţii militari care apără cerul Patriei?
Căţi dintre noi am ieşit în stradă ca să urlăm cu furie împotriva tăierii bugetului Armatei de fiecare dată când asta s-a întâmplat?
Câţi dintre noi am ieşit în stradă pentru a proteja drepturile salariale şi pensiile personalului militar atunci când politrucii au dat ordin de tăiere, înjosind o castă întreagă?
Câţi dintre noi am făcut ceva pentru ei?!
Nu am ştiut că se poate ajunge aici?
Nu am ştiut că militari cu albastrul cerului pe epolet pot muri datorită sărăciei în care este menţinută de un amar de ani Armata?
Adevărul este că ne aducem aminte de Armată doar la inundaţii, ninsori abundente şi alte calamităţi, iar atunci aşteptăm ca ei să vină şi să ne salveze, să ne încălzească, să ne cureţe casele de noroi şi să ne deszăpezească gospodăriile, în timp ce noi stăm cu mâinile-n sân, privind inerţi şi impasibili la eforturile lor.
Mai nou, ne-am adus aminte de Armată când spectrul războiului a juns să ne bată la uşă. Cu ceva vreme în urmă, pe cei care plecau la ordinul Ţării să moară pe meleaguri străine îi numeam mercenari şi n-a lipsit mult să nu-i scuipăm de-a binelea, pentru că în mediul virtual i-am târât prin mocirla ce ni s-a revărsat din guri, minţi şi suflete… Acum îi căutăm cu înfrigurare, îi numărăm cu frica în oase şi ne întrebăm cum va face faţă Armata Română unui eventual război. Asta e, istoria are prostul obicei să se repete, în cazul în care am uitat…
Această stare de fapt, doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, nu ajută situaţia în care ne aflăm.
Moartea acelor opt oameni, tragismul unui astfel de eveniment nu trebuie tratat triumfalist de către oficialităţi, cu declaraţii sforăitoare şi promisiuni găunoase, şi nici demonetizat de către cei mulţi, care tună şi fulgeră pentru ca a doua zi să uite, ci trebuie întâmpinat cu decenţă, pe de-o parte, şi, mai ales, cu luarea de măsuri pentru ca acel eveniment să nu se mai repete niciodată. Aici este marea noastră problemă: măsurile ce ar trebui luate lipsesc cu desăvârşire.
Se pare că acolo, sus, în vârful lanţului trofic militar, nimeni nu pare a învăţa nimic din ceea ce se întâmplă, din aceste lecţii scrise cu sângele unor oameni la fel ca noi, mai mult sau mai puţin, lecţii care tot vin, iar şi iar, an de an, şi nimic nu se schimbă.
De alegem să ne informăm, istoria ne învaţă multe, iar despre catastrofa aviatică din 21 noiembrie a.c. se pot afirma următoarele:
- este cea mai sângeroasă catastrofă aviatică în care a fost pierdut un elicopter de după anul 1955, adică de la venirea primului elicopter în ţara noastră,
- este catastrofa aviatica în care a fost pierdut cel mai mare număr de militari ai Forţelor Aeriene din istoria modernă,
- elicopterul cu numărul de înmatriculare 49 este al 28-lea elicopter IAR-330 Puma pierdut în 39 de ani de la intrarea acestuia în serviciul operativ (anul 1975),
- cei opt decedaţi ridică la 46 numărul total de victime ale catastrofelor aviatice în care a fost implicat elicopterul Puma.
Aceste statistici sunt extrase din cartea „EROII EREI REACTIVE”, o carte fenomenală, crudă, dar foarte necesară multora, în special celor care zboară. Este ca o găleată de apă rece ca gheaţa turnată în cap după o beţie cruntă – te trezeşte din beţie, dar nu te poate opri să n-o iei iarăşi de la capăt. Trebuie să înţelegi situaţia în care te afli şi să VREI tu să te opreşti…
Ideea este că trebuie înţeles o dată pentru totdeauna faptul că aviaţia nu este periculoasă, ci mortală, şi că se moare prosteşte în Aviaţia Militară Română.
Cât timp vom mai continua astfel?
Cât timp vom mai lăsa ca sângele celor mai buni dintre cei mai buni reprezentanţi ai speciei umane să ne păteze mâinile?
Câţi aviatori militari mai trebuie să moară până să înceapă să se ia măsuri? Câţi copii trebuie să rămână orfani de tată pentru ca, în sfârşit, lucrurile să înceapă să se mişte în direcţia cea bună?
Câţi oameni mai este nevoie să moară pentru a se înţelege diferenţa dintre arma Aviaţie Militară şi arma Infanterie sau Tancuri? Să mă ierte camarazii de la Forţele Terestre, dar cred că este foarte clar ce vreau să exprim aici…
Chiar trebuie să batem recorduri de mortalitate pentru ca în coridoarele puterii din Ministerul Apărării Naţionale să se înţeleagă riscul enorm la care este supus echipajul unei aeronave care zboară câteva zeci de ore pe an, şi alea în condiţii meteo bune?
Dacă nu sunt bani pentru aparate de zbor noi, măcar numărul de ore de zbor să crească, regulamenele să fie adapatate condiţiilor actuale REALE, nu cele din capul unor şefi puţin cam rupţi de realitate, şi litera lor respectată întocmai. Spune la regulament că nu se zboară dacă plafonul este sub 200 de metri, păi să nu se zboare. Să nu se accepte forţarea inutilă a regulamentelor, pentru că lucrurile pot avea urmări grave, iar istoria ne dă o groază de exemple, dar noi, ca proştii, tot refuzăm să le vedem. Istoria are prostul obicei de-a se repeta, iar tot ce se întâmplă acum ne arată că suntem prinşi în vârtejul ei şi nu facem nimic pentru a ne redresa.
Vrem ca să nu se mai moară în Aviaţia Militară Română? Perfect! Atunci cei care au pâinea şi cuţitul trebuie să se asigure că nu va mai exista niciun pilot în anul de instrucţie 2015–2016 care să aibă mai puţin de 100 de ore de zbor la avionul de vânătoare, vânătoare-bombardament şi şcoală şi 150 de ore de zbor la elicoptere şi transport. Sună prea mult pentru o ţară ca noi? Eu zic că sună REALIST pentru ceea ce vrem noi să facem, adică să asigurăm supravieţuirea echipajelor şi un nivel bun de antrenament în zbor.
Vrem ca să nu se mai moară în Aviaţia Militară Română? Perfect! Atunci cei care au pâinea şi cuţitul trebuie să se asigure că toate regulamentele militare vor corespunde realităţii din teren şi că vor fi respectate întocmai de către tot personalul aeronavigant şi tehnico-ingineresc de sol, că noţiunea de SIGURANŢĂ A ZBORULUI va prima oricând şi oriunde, iar jumătăţile de măsură nu vor mai fi acceptate. Indisciplina, heirupismul şi improvizaţia trebuiesc trimise în pustie, iar PROFESIONALISMUL 100% acceptat drept a doua religie, atât în aer, cât şi la sol. Ştiu că sună deranjant pentru unii, dar cei ce calcă zilnic betonul pistei ştiu foarte bine la ce mă refer aici…
Vrem ca să nu se mai moară în Aviaţia Militară Română? Perfect! Atunci cei care au pâinea şi cuţitul trebuie să se asigure că tot personalul tehnico-ingineresc de sol are asigurate condiţii de lucru pentru a pregăti aeronavele de zbor, că există seturi de piese de schimb de calitate şi că oamenilor nu li se cer termene nerealiste de scoatere a aeronavei de la hangar, mai precis că nu sunt supuşi unor presiuni prea mari, presiuni care pot duce la muncă peste program, extenuare şi lucrări de o calitate îndoielnică. Trebuie să se asigure că oamenilor nu le mai îngheaţă mâinile pe cheie, că nu mai pleacă acasă când cântă cocoşii, că nu mai fac din rahat bici pentru a menţine vreun agregat în stare de funcţionare pentru că nu au ce le trebuie.
Pentru asta, cei care au pâinea şi cuţitul trebuie să coboare din turnul lor de sticlă şi oţel printre muritorii de rând, să respire acelaşi aer cu ei şi să mănânce la popotele unităţilor cu ei mult mai des decât la ora actuală, să calce în bălţi de lichid hidraulic şi să se murdărească de vaselină strângând mâinile asprite de muncă şi variaţiile mari de temperatură ale tehnicilor, să asculte mai mult şi să vorbească mai puţin. Să petreacă mai puţin timp prin birouri şi mai mult cu subordonaţii lor, cei din unităţi, nu cei din comandamente, discutând realităţi şi mai puţin „deziderate cincinale”. Să lase „retorica de Maxwell–AFB–Alabama” şi să utilizeze mai mult limbajul „tare şi clar” al omului de la pistă, cel care nu dă doi bani pe modelul american de rezolvare a lucrurilor atâta vreme cât el se zbate în realitatea dură a „modelului românesc”.
Celor care au pâinea şi cuţitul le trebuie o doză bună de realitate românească necosmetizată, iar ăsta-i adevărul.
Nu-i adevărul meu, credeţi-mă, ci este adevărul din teren, adevăr pe care-i invit să-l afle.
Cândva, modelul american de rezolvare a problemelor va putea fi implementat complet şi la noi, dar acum este prematur să încerci forţarea lui într-un sistem hibrid, debusolat şi slăbit, nu acum, când este imperativ necesară stabilizarea lui şi redefinirea legilor după care funcţionează şi de care este guvernat.
În ceea ce priveşte factorul politic, cu tot respectul pentru opinia fiecăruia, dar Armata trebuie să fie a militarilor, şi tot de unul răsărit dintre ei trebuie să fie condusă, şi nu mă refer aici la izmenari fără coloană vertebrală, moluşte slinoase făcute la apelul bocancilor, afacerişti corupţi fără mamă şi fără tată, puşcăriabili până-n măduva oaselor. Nu ştiu dacă în alte ţări conducerea politică a sistemului militar a dat roade, dar la noi este un eşec total. În aceşti 20 de ani de când au preluat frâiele Ministerului Apărării Naţionale, aproape toţi miniştrii civili – cu mici excepţii – n-au reuşit decât să facă afaceri ilegale şi contrare interesului naţional în care au târât instituţia – motiv pentru care unii dintre ei beneficiază de o vacanţă binemeritată după gratiile închisorilor… – şi să se bălăcească în sângele celor căzuţi la datorie, al celor subordonaţi conjunctural lor, acestor marionete politice lipsite de cele mai elementare valori morale, prin deciziile unora care n-au ţinut cont de părerilor militarilor, ale celor care apără cu adevărat Ţara. Da, sângele Eroilor Aerului este şi pe mâinile tuturor miniştrilor apărării care s-au perindat la conducere şi care i-au băgat pe aceşti camarazi în pământ datorită subfinanţării cronice în care au menţinut Armata şi a deciziilor criminale pe care le-au luat fără să le pese de nimeni şi de nimic.
Să sperăm că nemuritoarea istorie îi va judeca pe toţi, pentru că judecata noastră, a muritorilor de rând, este prea blândă pentru răul pe care ei l-au comis Ţării şi Armatei.

***

Sunt foarte conştient că acest manifest dur, născut din durerea pierderii unor oameni ai cerului ce nu trebuiau să plece aşa dintre noi, conţine lucruri pe care unii le pot considera grele, injuste, jignitoare chiar.
Este treaba lor.
Treaba mea este să spun ceea simt şi ceea ce gândesc, să scot în evidenţă ceea ce mă doare şi ceea ce mă deranjează în speranţa că cineva de acolo, de sus, din inima sistemului, va vedea dincolo de cuvinte, va verifica şi va descoperi adevărul spuselor mele şi – mai important – va încerca să se asigure că nu vor mai muri oameni cu albastrul cerului pe epolet în timpul mandatului său. Poată aşa, istoria îl va aminti drept un om care s-a luptat din răsputeri şi a îmbunătăţit sistemul, lăsând în urma-i ceva demn de un adevărat lider, fie el civil sau militar, nu drept unul care doar i-a tolerat şi perpetuat tarele-i ucigaşe.

Cu durere şi revoltă în suflet,
Poetu’

Posted in Realitate | Tagged , , | 15 comentarii

1000 de cuvinte (CXII)

ADIO, 49…

49IAR-330 Puma M MEDEVAC (23.11.1981 – 21.11.2014)

… CĂLUŢ CABRAT ÎN SALT SPRE NEMURIRE…

ADIO ŢIE ŞI CELOR OPT CAMARAZI PE CARE I-AI DUS DEPARTE DE NOI, PREA DEPARTE ŞI PREA DEVREME…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , , , , | Un comentariu

Anunţ XIII

coperta Eroii erei reactiveCamaradul Alin Ionescu de la situl www.aripi-argintii.ro “recidivează” cu încă o carte, de data aceasta o carte cu un subiect “greu” şi evitat până la ora actuală, şi anume problematica accidentelor şi a catastrofelor aviatice în care au fost implicate aeronave militare.

Cartea se numeşte “Eroii erei reactive – Pierderile de personal şi aeronave militare cu motor reactiv din România în perioada 1952 – 2012” şi puteţi afla mai multe detalii despre ea accesând adresa http://www.aripi-argintii.ro/carte.php?p=12.

Cred că este o carte ce nu trebuie să lipsească din biblioteca niciunui iubitor al aviaţiei militare, deoarece să-ţi cunoşti eroii este o datorie!

Posted in Anunţuri | Tagged , , , , , , , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CXI)

RUPT DIN SOARE…

rupt din soare

…bolid celest purtător de foc în coadă, învelit în mantie de tunet…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , | Scrie un comentariu

Gândul săptămânii (LIII)

SECUNDA CÂT O VIAŢĂ

Te-ai aflat vreodată într-o situaţie limită?
Ai privit vreodată moartea în ochi?
Ai simţit vreodată cum apele timpului îşi îngheaţă curgerea, iar fluviul gândurilor tale începe a curge către înapoi, către rădăcinile fiinţei tale?
Ţi-ai perceput vreodată întreaga ta viaţă condensată între baierele unei clipite, etalată simţurilor tale într-un eveniment de o stranietate şocantă, pe care nu-l vei putea uita nici dacă vei dori cu ardoare acest lucru?
Dacă ai simţit răceala fierului de coasă arzându-ţi tâmpla, atunci te numeri printre cei care cunosc senzaţia pe care încerc s-o descriu.
Ai perceput şi tu cum toată încordarea cruntă a momentului a pus în mişcare un mecanism psihic cu origini necunoscute, despre care ai auzit vorbindu-se cum se vorbeşte despre legende, dar pe care n-ai crezut vreodată că vei ajunge să-l cunoşti atât de bine, trăindu-i desfăşurarea.
Ai simţit şi tu cum totul îngheaţă în faţa ochilor tăi larg deschişi, lumină, sunet şi mişcări, timp şi spaţiu încremenite-ntr-o imobilitate pe care mintea ta conştientă nu-i poate înţelege originea. Pentru tine, atunci şi acolo, timpul nu mai e timp, iar spaţiul nu mai e spaţiu.
Ai simţit şi tu cum privirea străpunge vălul materiei împietrite din jurul tău şi se întoarce spre propriul tău interior, proiectându-se departe şi iluminând colţuri ascunse din tine printr-un fenomen rar şi necunoscut ţie, pe care-l trăieşti cu o intensitate fantastică şi pe care-l vei înţelege numai atunci când el se va fi încheiat, iar tu vei rămâne cu rămăşiţele senzaţiilor trăite şi şuvoiul de întrebări ce nu va conteni să curgă.
Vezi cu atoatevăzătorii ochi ai minţii locuri, oameni şi evenimente din istoria ta, le percepi simultan, dar într-o anumită ordonare ale cărei reguli îţi scapă atunci, când eşti în mijlocul uraganului de senzaţii. Auzi şoapte, vorbe, strigăte şi zgomote, simţi atingeri, mângâieri, îmbrăţişări şi strângeri de mâini, toate acele lucruri pe care le-ai trăit şi care te-au marcat, rămânând cu tine păstrate undeva, în zone accesibile sau inaccesibile eului tău conştient. Toate curg, defilează peste tine şi prin tine, microexplozii de informaţie stocată chimico-energetic ce se succed cu viteze fantastice, ca un magnific foc de artificii ce pictează cerul interiorului tău cu tablourile din care este alcătuită istoria trecerii tale prin lume.
Eşti redus la nivelul de simplu spectator al elementelor vieţii tale de până la acel moment, spectator fără drept de veto, simplă păpuşă de carne supusă, prizonieră a efectelor mareei de excitaţii ale terminaţiunilor nervoase declanşată de un contactor ascuns, a cărei producere te-a luat complet pe nepregătite.
Şuvoiul de imagini, sunete şi simţiri cu care este suprasaturat ghemul de simţuri este însoţit de un altul, de întrebări, de frământări, cascadă ce se revarsă asupra conştiinţei, asupra eului gânditor, şi el închis în temniţa secundei cât o viaţă şi incapabil a se elibera volitiv. Cele două planuri se suprapun, îngemănate cu precizie demiurgică şi dirijate atoatecunoscător pentru a acţiona coerent şi a atinge punctual în scopul obţinerii unor efecte maxime, efecte pe care tu le percepi compunându-se total într-un mod fără-ndoială unic, menit strict ţie.
Ce-ai făcut cu scânteia vieţii ce ţi-a fost dăruită?
Ce-ai lăsat în urma ta?
Ai fost lumină sau întuneric pentru cei din viaţa ta?
Întrebările îţi ard filamentele conştiinţei, iar amalgamul coerent de senzaţii asociat lor îţi compun tablouri ce sunt tot atâtea răspunsuri, răspunsuri ce izvorăsc din tine, iar acum, aici şi acum, în acest moment-viaţă, nu este loc pentru minciuni sau jumătăţi de adevăruri.
Percepi şi bune, dar şi rele, îţi dai răspunsuri pozitive, dar şi negative, vezi situaţii de care eşti mândru, dar şi multe altele de care te ruşinezi. Vezi oameni cărora le-ai fost lumină călăuzitoare, înger ocrotitor şi mentor grijuliu, dar vezi şi pe cei ce te-au iubit şi cărora tu le-ai cauzat suferinţă, trădându-i şi aruncându-i în întunericul umbrei tale. Bucuriile-ţi defilează ca fulgerul, doar regretele-ţi rămân pentru a te umple, depunându-se în straturi groase de plumb zdrobitor. Vinovăţiile ţi se sparg în faţă, toate momentele când ai rănit îţi urlă-n cor, iar feţele celor abandonaţi te pironesc cu ochii lor reci şi goi, plini de acuze.
În tine, acum este multă durere, iar lacrimi amare îţi ard ochii imobili, şi-ţi simţi interiorul scorojit de focul unui regret ce te sufocă. Realizezi ce puţin ai înfăptuit până la acest moment, cât timp ai pierdut nefăcând nimic din ceea ce eşti dator să faci ca om, câte mai erau de spus şi de făcut ca şi fiinţă umană, cât mai aveai de şlefuit la omul ce-ţi doreşti să fii, cât de puţin ai trăit.
Înţelegi abia acum, în acest moment de bilanţ supranatural, înţelegi privind acum în urma ta, în tine, fără mijlocirea conştiinţei şi a eului filtrant şi adept al jumătăţilor de adevăr, înţelegi abia acum cine eşti cu adevărat şi ce lung drum mai ai de făcut până să ajungi la omul care vrei să fii.
Îţi înţelegi abia acum greşelile şi ţi le accepţi, complet şi fără rezerve.
Înţelegerea te umple cu lumină, acceptarea că trebuie să mergi mai departe şi că poţi deveni mai bun îţi topeşte plumbul regretului şi-ţi ia de pe umeri povara, eliberându-te din strânsoarea clipei.
Revii la fel de brusc pe cât te-ai scufundat în starea de dincolo de conştientul simţurilor şi reînveţi să respiri, trăgând cu nesaţ aer în piept, ca un înotător după un lung drum pe sub apă.
Timpul redevine timp, iar spaţiul redevine spaţiu.
Revii în prezent şi cazi în tine, recăpătând controlul total al corpului şi minţii tale. Reflexele-ţi intră în acţiune, redevii o maşină umană perfect antrenată şi rezolvi eficient problema, readucând totul sub aripa normalului şi permiţându-ţi să redevii cel ce ai fost.
O bună bucată de vreme te vei gândi intens la acea întâmplare, la acel moment când nimic n-a mai fost la fel, iar tu n-ai mai fost tu, ci un simplu spectator al spectacolului reprezentat de propria ta viaţă.
Inconştient, te vei schimba, pentru că nu mai eşti acelaşi om de dinainte de eveniment, pentru că adevărul multor dintre fragmentele de viaţă ce ţi-au fost servite va rămâne în mintea ta, iar tulpinile de răspunsuri vor încolţi în pământul udat de ploaia acceptării şi vor creşte în tine, transformându-te într-un altfel de om, diferit în modul bun faţă de cel de dinainte.
Nu vei putea uita niciodată acea străfulgerare, acea secundă cât o viaţă în care ai învăţat că nu poţi merge mai departe cărând în spinare bolovanii regretului, iar pentru a te uşura de groaznica lor povară trebuie să-ţi accepţi greşelile şi să eviţi în ruptul capului să le mai comiţi.
Nu ştii cine sau ce ţi-a fost învăţător în acea clipă atât de stranie, şi te vei întreba mereu cu un colţ de minte ce s-a întâmplat cu adevărat, cum de s-a produs acel fenomen, dar nu-ţi vei putea da un răspuns satisfăcător ţie oricât vei încerca.
Doar într-o bună zi te vei surprinde zâmbind în sinea ta la gândul că, poate, totul n-a fost decât o manifestare a prafului de stele din care se spune că suntem alcătuiţi, poate totul n-a fost decât un strop de magie din magia marelui univers al cărei celule este galaxia noastră, un fenomen cosmic experimentat la nivel individual, straniu ca toate fenomenele cosmice, dar purtător de scop în stranietatea lui şi, cu siguranţă, necesar nu doar ţie, cât şi celor din jurul tău. Cândva, poate, ţi se va revela şi mecanismul lui, dar, pân-atunci, trebuie doar să-i înţelegi esenţa şi să mergi înainte, cu paşii călăuziţi de lumina fragmentelor de constelaţii din interiorul tău.

Posted in Gânduri | Tagged , , , | Scrie un comentariu

IARĂŞI CU NOI

Astăzi este 25 octombrie, dată când, acum 52 de ani, se năştea Dumitru BERBUNSCHI, cel ce, peste ani, avea să devină „Foozie”, unul dintre foarte puţinii piloţi-scriitori pe care i-a dat naţia română.
Pilot de vânătoare pe avioane supersonice, soţ şi tată, mentor pentru studenţii la şcoala vieţii şi instructor de zbor pentru cadeţii şcolii zborului militar, Foozie a ars o rană ce nu se va închide niciodată în inimile noastre când a plecat prea devreme dintre noi, fără a-şi fi terminat misiunea-i pământească, răpus de o cruntă boală ce i-a tăiat aripile şi l-a secerat înainte de a-şi putea lua rămas bun.
Azi este ziua lui Foozie, iar în flacăra din candelă arde şi o tulpină din sufletul lui, fragment întors din lumea de dincolo de timp pentru a ne lumina încă o dată, ca pentru un rămas bun ce nu a mai avut vreme să fie rostit.

Aprinde-ţi candela, om bun, azi, Foozie este iarăşi cu noi…

***

Uneori, îl descopăr pe Foozie când m-aştept mai puţin.
Cu ceva vreme în urmă i-am identificat trăsăturile ascunse într-un Om din metrou cu care mă intersectez din când în când, şi mi-e din ce în ce mai greu să-mi camuflez interesul cu care-i observ trăsăturile ce-mi par atât de familiare, chiar dacă l-am văzut de atât de multe ori.
De fiecare dată îl privesc în timp ce stă liniştit pe scaun şi se lasă legănat de viteza şi mişcările trenului subteran, uneori moţăind în drum spre locul lui de muncă sau privind absent în timp ce-şi mângâie mustaţa. De fiecare dată îl analizez şi senzaţia de familiarism, de deja-vu, mă izbeşte în plin, ameţindu-mă şi făcându-mi ochii mari.
Poate că nici nu seamănă la fizionomie prea mult cu el, pentru că Omul acela nu are mustaţa de haiduc a lui Foozie, cea pe care el o purta cu mândrie ca pe un adevărat blazon, ci are o mustaţă tunsă scurt, pe care şi-o mângâie destul de des, privind gânditor un punct numai de el ştiut. Are craniul tuns foarte scurt, cu un pronunţat început de chelie, iar buzele nu-i sunt la fel de groase ca ale lui Foozie. Ştiu asta, ştiu şi observ şi înregistrez diferenţele astea, dar totul este eclipsat de ochii Omului ăsta, de privirea lui, privire pe care-o recunosc şi pe care-aş recunoaşte-o şi după o mie de ani şi dintr-un miliard de alte priviri.
Da, Omul din metrou are ochii verzi, la fel ca ai lui Foozie, iar apele care se revarsă din ei şi toată dantelăria de riduri din jurul lor compun în detaliu acea privire pe care-o avea el în anumite momente, o privire ce mi s-a imprimat pe retină, iar ea, privirea asta, este cea care-l face pe Omul acela să semene demenţial de mult cu Foozie, să fie o copie a lui, un frate neştiut, şi ştiu că, dacă Omul acela ar vorbi cu acea voce puternic graseiată, ca a lui, nu m-aş putea abţine să nu izbucnesc în lacrimi şi să cad în genunchi, sărutându-i dreapta…
În mintea mea, Omul acela este o variantă îmbătrânită a lui Foozie, este un Foozie ieşit la pensie, un Foozie mândru de nepoţii lui, un Foozie încă activ, care nu acceptă să stea şi să lâncezească toată ziua acasă. Este un Foozie aşa cum ar fi trebuit să fie, un Foozie împăcat cu soarta lui şi cu ce a realizat atunci când a purtat uniforma cu albastrul cerului pe epolet, un Foozie în rezervă şi cu drept de port al uniformei, nu acel Foozie ce încă mai poartă uniforma cu albastrul cerului pe epolet şi acum, plecat pe ultimul lui drum de cinci ani, opt luni, două săptămâni şi două zile…
Sunt sigur că acel Omul acela a realizat că-l observ, ştiu sigur asta pentru că verdele privirii lui s-a întâlnit cu căpruiul ochilor mei de câteva ori, iar senzaţia a fost ciudată. M-a privit atunci, şi parcă-i puteam simţi întrebările nerostite, o curiozitate fără pic de iritare, doar un „de ce mă priveşti cu atâta atenţie, străine, ne cunoaştem de undeva…?!”. Dar n-am putut să intru cu el în vorbă, n-am putut, de fiecare dată m-am retras în cochilia mea, de teamă, de teamă să nu fie adevărată bănuiala mea legată de vocea lui şi…
Uneori, îl aud pe Foozie vorbindu-mi de undeva, din interiorul meu, suprapus pentru zumzetul lumii, invocat de vreo întrebare de-a mea pe care i-am mai adresat-o cândva, atunci când era aproape de mine, iar răspunsul îmi este redat cu vocea lui, vocea aia inconfundabilă. În tot acest timp de când a plecat dintre cei vii trupeşte, n-am întâlnit niciodată o voce care să aibă caracteristicile vocii lui, şi nu ştiu dacă asta-i rău sau bine.
Alteori, mi-e dor nu numai de vorba lui atât de plăcută auzului, dar şi de înţelesurile lui pline de tâlc, de cimiliturile şi ironiile graseiate pe care mi le servea voios şi cu care mă făcea să râd. Uneori, mi-e dor să vorbim, pur şi implu, să-i pun tot felul de întrebări şi să-i pândesc răspunsurile ca o pasăre de pradă, sau doar să vorbim banalităţi. Cu el, nimic nu era plictisitor, în toate exista câte ceva de învăţat, un înţeles ascuns la prima vedere, dar foarte profund atunci când îl descopereai. Nu-ţi servea totul pe tavă, mură-n gură, aşa că trebuia să cauţi de fiecare dată cu atenţie, să sapi uneori adânc şi să scoţi la lumină, să spargi învelişuri uneori tari şi să dezveleşti un miez uneori dulce, dar întotdeauna adevărat. Foozie era plin de surprize, un învăţător atipic, dar ale cărui lecţii îţi rămâneau în minte şi în suflet, chiar dacă-ţi mai luai şi castane, aşa, să nu ţi se urce stima de sine la cap şi să crezi că le ştii tu pe toate…!
Mi-e dor de lecţiile lui, de felul în care te privea atunci când îţi explica lucruri pe care le scotea din colţuri de suflet, de privirea poznaşă şi zâmbetul din colţul mustăţii, de tot acel spectacol pe care ţi-l oferea omul Foozie, spectacol întregit de vocea lui inimitabilă şi de gesticulaţia cu palmele lui mari, cu degete puternice şi brăzdate de micile cicatrici albe, căpătate în războaie necunoscute mie şi pe veci rămase nepovestite-mi.
Îi simt lipsa atât de mult, şi doare de fiecare dată când înţeleg că el ar fi făcut lumină atunci când m-am zbătut de atâtea ori în întuneric, că braţul şi ascuţimea sabiei minţii lui m-ar fi scutit de atâta suferinţă şi mi-ar fi fost aliaţi de nădejde, camarazi adevăraţi, pentru că Foozie nu te lăsa la greu, cum fac atât de mulţi în ziua de azi. Foozie ar fi luptat împreună cu tine, pentru tine şi chiar împotriva ta, dacă asta ţi-ar fi fost de folos, dacă asta te-ar fi adus pe traiectoria optimă vieţii tale, iar atunci când i-ai fi mulţumit pentru binele făcut, el ar fi lăsat privirea în jos, zâmbind stingher cu ochii şi cu colţurile mustăţii.
Rareori a cerut Foozie ceva de la cei din jur, iar dacă a făcut-o, a fost pentru că a fost nevoit s-o facă şi pentru că cei din jur nu au înţeles că trebuiau să-i ofere ei ceea ce el a cerut. El aşa a făcut, a oferit fără ca cineva să ceară, consumându-se puţin câte puţin, dând din lumina din el până când l-a cuprins întunericul, iar lumina din partea celorlalţi a venit mult prea târziu pentru a mai fi salvat.
Acum, Foozie trăieşte în razele de lumină pe care le-a lăsat în urmă, în lumina din noi, în lumina din fiecare dintre cei al căror destin l-a influenţat benefic, iar de vrem să-i mulţumim, trebuie să ne întoarcem ochiul interior şi să-l căutăm acolo, în colţul cu amintiri dragi, în locul unde praful uitării nu are ce să caute.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAComandor Dumitru “Foozie” BERBUNSCHI (1962 – 2009)

***

Aprinde-ţi candela, om bun, azi, Foozie este iarăşi cu noi…

Posted in Evocări | Tagged , , , , , , , , | 6 comentarii

Gândul săptămânii (LII)

SINGURA CONSTANTĂ DIN VIAŢA MEA

Privesc cerul.
Sunt doar un copil în ochii căruia se oglindeşte nemărginirea oceanului aerian, şi numai sufletul meu fraged are atâta loc pentru a-l cuprinde.
Este atât de mult loc în mine, cu toate că sunt mic, atât de mic în neputinţa mea, încerc să îl cuprind şi mă intrigă măreţia lui, imensitatea-i mă atrage ca un magnet, irezistibilul său mister, magia pe care-o poartă în faldurile lui invizibile ochilor mei tineri.
Îmi întind mânuţele către el, ca pentru o îmbrăţişare, sau ca pe o cerere de-a mă lua în braţe, de.a mă ajuta, de-a mă ridica pentru a vedea lumea de sus, de la înălţimea lui. El n-o face, niciodată nu mă ia în braţe, şi, încet, printre lacrimile amarei mele neputinţe, înţeleg că va trebui să-mi construiesc singur propriile mele aripi pentru a ajunge acolo, la înălţimea lui, cu el, pentru a vedea lumea de sus.
Privesc cerul.
Sunt un adolescent în care fierbe dorinţa de a-mi explora limitele, de a ajunge acolo unde puţini reuşesc, de a urca mult deasupra majorităţii.
Cerul îmi este provocare, este barieră pe care trebuie s-o dobor, este culme pe care trebuie s-o cuceresc, pentru că ştiu că numai de acolo pot vedea lumea în adevărata ei splendoare. Inspir adânc în timp ce-mi hrănesc ochii cu albastrul lui profund, şi-mi simt aripile agitând aerul din jurul meu, începând să bată cu din ce în ce mai multă putere, pregătindu-se pentru ziua când nu îmi va mai fi teamă, ziua când dorinţa de libertate va fi mai mare decât ezitarea caracteristică minţii mele crude.
Privesc cerul.
Sunt un tânăr viguros, cu mintea oţelită şi trupul sculptat în rocă, iar în suflet am fâşii din cerul meu drag, bucăţi de albastru adânc ce mă compun acum, smulse după ani de trudă şi atât de multe urcări în tărâmul inefabil ce se întinde ca un văl deasupra tuturor lucrurilor.
Aripile mele sunt puternice acum, penajul îmi este des, iar zborul stabil. Cred cu tărie în mine şi în puterile mele, aşa că nu ezit să-mi împing limitele, sfidându-le-n urcări îndrăzneţe spre înălţimi nebănuite ieri, căutându-mi locul din vârful atmosferei din care să pot privi până departe, locul meu.
Acum totul are sens când privesc în urmă, iar strădania mea din cei mai fragezi ani, cu toate sacrificiile şi greutăţile unui drum cu totul ieşit din comun, începe să-mi aducă dulceaţa nebănuită a unor roade atât de preţioase, atât de intens visate în atât de multă vreme, atât de mult timp de la acel moment când flacăra s-a aprins în mine, iscată de o scânteie celestă pătrunsă în suflet prin ochi limpezi de copil.
Privesc cerul.
Sunt un bărbat drept ca un stejar, cu rădăcinile-mi puternice adânc înfipte în pământul de unde răsare zborul şi crengile încurcate printre nori.
De multă vreme sunt omul ce poate trăi în două lumi, mesagerul dintre tărâmul oamenilor şi regatul zeilor, cel ce păstrează secretul urcărilor în cerul ce până nu demult fusese al păsărilor, doar al păsărilor. Nici nu mai ştiu numărul ridicărilor de pe faţa pământului, iar timpul petrecut navigând pe apele cerului îl contabilizez în dreptul momentelor acelea, rare într-o viaţă de om, când ştiu sigur că trăiesc, adânc, intens şi cu tot ce presupun eu ca şi fiinţă umană.
Acum, mă asemui păsărilor cu care mă iau, uneori, la întrecere, şi am ochi ageri şi gheare oţelite, iar aripile mele au duritatea hotărârii mele de nestrămutat. Zborul meu este calculat, simţit dincolo de simţuri, şi ştiu că izvorăşte din mine şi tot în mine se întoarce, un cerc perfect în care eu sunt şi centru, şi circumferinţă, şi alfa, şi omega.
Privesc cerul.
Sunt un om ce trăieşte cu ochii la cer de atât de multă vreme, acelaşi cer pe care-l port în suflet, acelaşi cer ce-mi suprasaturează fiecare por, şi ştiu că atomii lui mă compun acum, îmbibat de ei pe timpul lungului şir de traiectorii săpate în inima lui, a cerului meu drag.
Cândva, am fost şi eu un om ca toţi cei din jurul meu, dar mi-am abandonat în timp pielea-mi de fiinţă terestră, îmbrăcând un alt veşmânt, croit din pânză eterică adusă de acolo, de sus, puţin câte puţin, cu fiecare urcare.
Cerul acela limpede, translucid şi îmbibat cu raze ascuţite de soare orbitor este în mine, cerul acela întunecat, mohorât şi înţesat de nori scămoşaţi şi plini de apă. Pot în mine furtuni violente, ce distrug totul în cale şi plantează seminţele unui nou început, sunt plin de întinderi calme de un albastru profund, punctate de nori pufoşi de un alb imaculat ce valsează alene pe unde nevăzute. Mă compun răsărituri glorioase, simfonii angelice de raze lungi şi drepte ce caută ca nişte tentacule colţurile cerului, alungând întunericul din ce în ce mai zdrenţuit, port în mine apusuri paradisiace, cu fantastice explozii de culori ce par a fi pictate cu tuşele atent meşteşugice ale unui maestru îndrăgostit de frumuseţea dementă a culorii eterice.
Mă bat vânturi eterne, vânturile fără de care el, cerul, nu poate fi numit cer, îmi agită atomii fără-ncetare, învolburându-i şi reaşezându-i iar şi iar în construcţii complexe şi incompresibile minţii umane, şi ştiu că mă schimb în fiecare clipă şi că nu mai sunt acum cel ce-am fost ieri, acum o oră, acum un minut, acum o secundă, şi niciodată nu voi mai fi la fel.
Privesc cerul.
Îi simt atingerile cu degete de vânt, uneori le simt cum mă dezmiardă cu săruturi diafane de iubită credincioasă, alteori cum mă biciuieşte cu lovituri nebune de stăpân de sclavi, îi simt iubirea necondiţionată, dar şi ura atroce. Ambele mă înfioară, ambele-mi tulbură oglinda sufletului, dar ştiu că ploaia nu cade tot timpul, iar vreme frumoasă nu poate fi mereu, la fel cum ştiu că el, cerul, niciodată nu te va minţi, de ştii să-i citeşti corect semnele.
Simt grăunţele timpului căzând în clepsidra lumii ăsteia, le simt lovindu-mă din ce în ce mai tare, şi ştiu că va veni momentul când voi fi strivit de ele, clipa când nu voi mai putea mişca, ţintuit precum un Atlas sub loviturile lor necruţătoare.
Privesc în mine şi văd urmele trecerii mele prin lume, văd chipurile celor pe care i-am întâlnit şi văd urmele întâlnirii mele cu ei. Văd temple durate împreună, văd drumuri pe care le-am urmat cu credinţa-n suflet că mersul cu şi lângă ei ne va lega cu legături trainice pentru totdeauna, văd răni şi cicatrici, văd urme de paşi în nisipurile din mine, gata de a fi şterse de furtunile memoriei.
Văd urmele lor în mine şi mă întreb care sunt urmele mele în ei.
Văd urmele lor în mine, dar nu le mai simt prezenţa.
Privesc cerul din mine şi, chiar dacă doare, înţeleg că el, cerul, a fost, este şi va fi singura constantă din viaţa mea.

Posted in Gânduri | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu