IARĂŞI CU NOI

Astăzi este 25 octombrie, dată când, acum 52 de ani, se năştea Dumitru BERBUNSCHI, cel ce, peste ani, avea să devină „Foozie”, unul dintre foarte puţinii piloţi-scriitori pe care i-a dat naţia română.
Pilot de vânătoare pe avioane supersonice, soţ şi tată, mentor pentru studenţii la şcoala vieţii şi instructor de zbor pentru cadeţii şcolii zborului militar, Foozie a ars o rană ce nu se va închide niciodată în inimile noastre când a plecat prea devreme dintre noi, fără a-şi fi terminat misiunea-i pământească, răpus de o cruntă boală ce i-a tăiat aripile şi l-a secerat înainte de a-şi putea lua rămas bun.
Azi este ziua lui Foozie, iar în flacăra din candelă arde şi o tulpină din sufletul lui, fragment întors din lumea de dincolo de timp pentru a ne lumina încă o dată, ca pentru un rămas bun ce nu a mai avut vreme să fie rostit.

Aprinde-ţi candela, om bun, azi, Foozie este iarăşi cu noi…

***

Uneori, îl descopăr pe Foozie când m-aştept mai puţin.
Cu ceva vreme în urmă i-am identificat trăsăturile ascunse într-un Om din metrou cu care mă intersectez din când în când, şi mi-e din ce în ce mai greu să-mi camuflez interesul cu care-i observ trăsăturile ce-mi par atât de familiare, chiar dacă l-am văzut de atât de multe ori.
De fiecare dată îl privesc în timp ce stă liniştit pe scaun şi se lasă legănat de viteza şi mişcările trenului subteran, uneori moţăind în drum spre locul lui de muncă sau privind absent în timp ce-şi mângâie mustaţa. De fiecare dată îl analizez şi senzaţia de familiarism, de deja-vu, mă izbeşte în plin, ameţindu-mă şi făcându-mi ochii mari.
Poate că nici nu seamănă la fizionomie prea mult cu el, pentru că Omul acela nu are mustaţa de haiduc a lui Foozie, cea pe care el o purta cu mândrie ca pe un adevărat blazon, ci are o mustaţă tunsă scurt, pe care şi-o mângâie destul de des, privind gânditor un punct numai de el ştiut. Are craniul tuns foarte scurt, cu un pronunţat început de chelie, iar buzele nu-i sunt la fel de groase ca ale lui Foozie. Ştiu asta, ştiu şi observ şi înregistrez diferenţele astea, dar totul este eclipsat de ochii Omului ăsta, de privirea lui, privire pe care-o recunosc şi pe care-aş recunoaşte-o şi după o mie de ani şi dintr-un miliard de alte priviri.
Da, Omul din metrou are ochii verzi, la fel ca ai lui Foozie, iar apele care se revarsă din ei şi toată dantelăria de riduri din jurul lor compun în detaliu acea privire pe care-o avea el în anumite momente, o privire ce mi s-a imprimat pe retină, iar ea, privirea asta, este cea care-l face pe Omul acela să semene demenţial de mult cu Foozie, să fie o copie a lui, un frate neştiut, şi ştiu că, dacă Omul acela ar vorbi cu acea voce puternic graseiată, ca a lui, nu m-aş putea abţine să nu izbucnesc în lacrimi şi să cad în genunchi, sărutându-i dreapta…
În mintea mea, Omul acela este o variantă îmbătrânită a lui Foozie, este un Foozie ieşit la pensie, un Foozie mândru de nepoţii lui, un Foozie încă activ, care nu acceptă să stea şi să lâncezească toată ziua acasă. Este un Foozie aşa cum ar fi trebuit să fie, un Foozie împăcat cu soarta lui şi cu ce a realizat atunci când a purtat uniforma cu albastrul cerului pe epolet, un Foozie în rezervă şi cu drept de port al uniformei, nu acel Foozie ce încă mai poartă uniforma cu albastrul cerului pe epolet şi acum, plecat pe ultimul lui drum de cinci ani, opt luni, două săptămâni şi două zile…
Sunt sigur că acel Omul acela a realizat că-l observ, ştiu sigur asta pentru că verdele privirii lui s-a întâlnit cu căpruiul ochilor mei de câteva ori, iar senzaţia a fost ciudată. M-a privit atunci, şi parcă-i puteam simţi întrebările nerostite, o curiozitate fără pic de iritare, doar un „de ce mă priveşti cu atâta atenţie, străine, ne cunoaştem de undeva…?!”. Dar n-am putut să intru cu el în vorbă, n-am putut, de fiecare dată m-am retras în cochilia mea, de teamă, de teamă să nu fie adevărată bănuiala mea legată de vocea lui şi…
Uneori, îl aud pe Foozie vorbindu-mi de undeva, din interiorul meu, suprapus pentru zumzetul lumii, invocat de vreo întrebare de-a mea pe care i-am mai adresat-o cândva, atunci când era aproape de mine, iar răspunsul îmi este redat cu vocea lui, vocea aia inconfundabilă. În tot acest timp de când a plecat dintre cei vii trupeşte, n-am întâlnit niciodată o voce care să aibă caracteristicile vocii lui, şi nu ştiu dacă asta-i rău sau bine.
Alteori, mi-e dor nu numai de vorba lui atât de plăcută auzului, dar şi de înţelesurile lui pline de tâlc, de cimiliturile şi ironiile graseiate pe care mi le servea voios şi cu care mă făcea să râd. Uneori, mi-e dor să vorbim, pur şi implu, să-i pun tot felul de întrebări şi să-i pândesc răspunsurile ca o pasăre de pradă, sau doar să vorbim banalităţi. Cu el, nimic nu era plictisitor, în toate exista câte ceva de învăţat, un înţeles ascuns la prima vedere, dar foarte profund atunci când îl descopereai. Nu-ţi servea totul pe tavă, mură-n gură, aşa că trebuia să cauţi de fiecare dată cu atenţie, să sapi uneori adânc şi să scoţi la lumină, să spargi învelişuri uneori tari şi să dezveleşti un miez uneori dulce, dar întotdeauna adevărat. Foozie era plin de surprize, un învăţător atipic, dar ale cărui lecţii îţi rămâneau în minte şi în suflet, chiar dacă-ţi mai luai şi castane, aşa, să nu ţi se urce stima de sine la cap şi să crezi că le ştii tu pe toate…!
Mi-e dor de lecţiile lui, de felul în care te privea atunci când îţi explica lucruri pe care le scotea din colţuri de suflet, de privirea poznaşă şi zâmbetul din colţul mustăţii, de tot acel spectacol pe care ţi-l oferea omul Foozie, spectacol întregit de vocea lui inimitabilă şi de gesticulaţia cu palmele lui mari, cu degete puternice şi brăzdate de micile cicatrici albe, căpătate în războaie necunoscute mie şi pe veci rămase nepovestite-mi.
Îi simt lipsa atât de mult, şi doare de fiecare dată când înţeleg că el ar fi făcut lumină atunci când m-am zbătut de atâtea ori în întuneric, că braţul şi ascuţimea sabiei minţii lui m-ar fi scutit de atâta suferinţă şi mi-ar fi fost aliaţi de nădejde, camarazi adevăraţi, pentru că Foozie nu te lăsa la greu, cum fac atât de mulţi în ziua de azi. Foozie ar fi luptat împreună cu tine, pentru tine şi chiar împotriva ta, dacă asta ţi-ar fi fost de folos, dacă asta te-ar fi adus pe traiectoria optimă vieţii tale, iar atunci când i-ai fi mulţumit pentru binele făcut, el ar fi lăsat privirea în jos, zâmbind stingher cu ochii şi cu colţurile mustăţii.
Rareori a cerut Foozie ceva de la cei din jur, iar dacă a făcut-o, a fost pentru că a fost nevoit s-o facă şi pentru că cei din jur nu au înţeles că trebuiau să-i ofere ei ceea ce el a cerut. El aşa a făcut, a oferit fără ca cineva să ceară, consumându-se puţin câte puţin, dând din lumina din el până când l-a cuprins întunericul, iar lumina din partea celorlalţi a venit mult prea târziu pentru a mai fi salvat.
Acum, Foozie trăieşte în razele de lumină pe care le-a lăsat în urmă, în lumina din noi, în lumina din fiecare dintre cei al căror destin l-a influenţat benefic, iar de vrem să-i mulţumim, trebuie să ne întoarcem ochiul interior şi să-l căutăm acolo, în colţul cu amintiri dragi, în locul unde praful uitării nu are ce să caute.

KONICA MINOLTA DIGITAL CAMERAComandor Dumitru “Foozie” BERBUNSCHI (1962 – 2009)

***

Aprinde-ţi candela, om bun, azi, Foozie este iarăşi cu noi…

Posted in Evocări | Tagged , , , , , , , , | Un comentariu

Gândul săptămânii (LII)

SINGURA CONSTANTĂ DIN VIAŢA MEA

Privesc cerul.
Sunt doar un copil în ochii căruia se oglindeşte nemărginirea oceanului aerian, şi numai sufletul meu fraged are atâta loc pentru a-l cuprinde.
Este atât de mult loc în mine, cu toate că sunt mic, atât de mic în neputinţa mea, încerc să îl cuprind şi mă intrigă măreţia lui, imensitatea-i mă atrage ca un magnet, irezistibilul său mister, magia pe care-o poartă în faldurile lui invizibile ochilor mei tineri.
Îmi întind mânuţele către el, ca pentru o îmbrăţişare, sau ca pe o cerere de-a mă lua în braţe, de.a mă ajuta, de-a mă ridica pentru a vedea lumea de sus, de la înălţimea lui. El n-o face, niciodată nu mă ia în braţe, şi, încet, printre lacrimile amarei mele neputinţe, înţeleg că va trebui să-mi construiesc singur propriile mele aripi pentru a ajunge acolo, la înălţimea lui, cu el, pentru a vedea lumea de sus.
Privesc cerul.
Sunt un adolescent în care fierbe dorinţa de a-mi explora limitele, de a ajunge acolo unde puţini reuşesc, de a urca mult deasupra majorităţii.
Cerul îmi este provocare, este barieră pe care trebuie s-o dobor, este culme pe care trebuie s-o cuceresc, pentru că ştiu că numai de acolo pot vedea lumea în adevărata ei splendoare. Inspir adânc în timp ce-mi hrănesc ochii cu albastrul lui profund, şi-mi simt aripile agitând aerul din jurul meu, începând să bată cu din ce în ce mai multă putere, pregătindu-se pentru ziua când nu îmi va mai fi teamă, ziua când dorinţa de libertate va fi mai mare decât ezitarea caracteristică minţii mele crude.
Privesc cerul.
Sunt un tânăr viguros, cu mintea oţelită şi trupul sculptat în rocă, iar în suflet am fâşii din cerul meu drag, bucăţi de albastru adânc ce mă compun acum, smulse după ani de trudă şi atât de multe urcări în tărâmul inefabil ce se întinde ca un văl deasupra tuturor lucrurilor.
Aripile mele sunt puternice acum, penajul îmi este des, iar zborul stabil. Cred cu tărie în mine şi în puterile mele, aşa că nu ezit să-mi împing limitele, sfidându-le-n urcări îndrăzneţe spre înălţimi nebănuite ieri, căutându-mi locul din vârful atmosferei din care să pot privi până departe, locul meu.
Acum totul are sens când privesc în urmă, iar strădania mea din cei mai fragezi ani, cu toate sacrificiile şi greutăţile unui drum cu totul ieşit din comun, începe să-mi aducă dulceaţa nebănuită a unor roade atât de preţioase, atât de intens visate în atât de multă vreme, atât de mult timp de la acel moment când flacăra s-a aprins în mine, iscată de o scânteie celestă pătrunsă în suflet prin ochi limpezi de copil.
Privesc cerul.
Sunt un bărbat drept ca un stejar, cu rădăcinile-mi puternice adânc înfipte în pământul de unde răsare zborul şi crengile încurcate printre nori.
De multă vreme sunt omul ce poate trăi în două lumi, mesagerul dintre tărâmul oamenilor şi regatul zeilor, cel ce păstrează secretul urcărilor în cerul ce până nu demult fusese al păsărilor, doar al păsărilor. Nici nu mai ştiu numărul ridicărilor de pe faţa pământului, iar timpul petrecut navigând pe apele cerului îl contabilizez în dreptul momentelor acelea, rare într-o viaţă de om, când ştiu sigur că trăiesc, adânc, intens şi cu tot ce presupun eu ca şi fiinţă umană.
Acum, mă asemui păsărilor cu care mă iau, uneori, la întrecere, şi am ochi ageri şi gheare oţelite, iar aripile mele au duritatea hotărârii mele de nestrămutat. Zborul meu este calculat, simţit dincolo de simţuri, şi ştiu că izvorăşte din mine şi tot în mine se întoarce, un cerc perfect în care eu sunt şi centru, şi circumferinţă, şi alfa, şi omega.
Privesc cerul.
Sunt un om ce trăieşte cu ochii la cer de atât de multă vreme, acelaşi cer pe care-l port în suflet, acelaşi cer ce-mi suprasaturează fiecare por, şi ştiu că atomii lui mă compun acum, îmbibat de ei pe timpul lungului şir de traiectorii săpate în inima lui, a cerului meu drag.
Cândva, am fost şi eu un om ca toţi cei din jurul meu, dar mi-am abandonat în timp pielea-mi de fiinţă terestră, îmbrăcând un alt veşmânt, croit din pânză eterică adusă de acolo, de sus, puţin câte puţin, cu fiecare urcare.
Cerul acela limpede, translucid şi îmbibat cu raze ascuţite de soare orbitor este în mine, cerul acela întunecat, mohorât şi înţesat de nori scămoşaţi şi plini de apă. Pot în mine furtuni violente, ce distrug totul în cale şi plantează seminţele unui nou început, sunt plin de întinderi calme de un albastru profund, punctate de nori pufoşi de un alb imaculat ce valsează alene pe unde nevăzute. Mă compun răsărituri glorioase, simfonii angelice de raze lungi şi drepte ce caută ca nişte tentacule colţurile cerului, alungând întunericul din ce în ce mai zdrenţuit, port în mine apusuri paradisiace, cu fantastice explozii de culori ce par a fi pictate cu tuşele atent meşteşugice ale unui maestru îndrăgostit de frumuseţea dementă a culorii eterice.
Mă bat vânturi eterne, vânturile fără de care el, cerul, nu poate fi numit cer, îmi agită atomii fără-ncetare, învolburându-i şi reaşezându-i iar şi iar în construcţii complexe şi incompresibile minţii umane, şi ştiu că mă schimb în fiecare clipă şi că nu mai sunt acum cel ce-am fost ieri, acum o oră, acum un minut, acum o secundă, şi niciodată nu voi mai fi la fel.
Privesc cerul.
Îi simt atingerile cu degete de vânt, uneori le simt cum mă dezmiardă cu săruturi diafane de iubită credincioasă, alteori cum mă biciuieşte cu lovituri nebune de stăpân de sclavi, îi simt iubirea necondiţionată, dar şi ura atroce. Ambele mă înfioară, ambele-mi tulbură oglinda sufletului, dar ştiu că ploaia nu cade tot timpul, iar vreme frumoasă nu poate fi mereu, la fel cum ştiu că el, cerul, niciodată nu te va minţi, de ştii să-i citeşti corect semnele.
Simt grăunţele timpului căzând în clepsidra lumii ăsteia, le simt lovindu-mă din ce în ce mai tare, şi ştiu că va veni momentul când voi fi strivit de ele, clipa când nu voi mai putea mişca, ţintuit precum un Atlas sub loviturile lor necruţătoare.
Privesc în mine şi văd urmele trecerii mele prin lume, văd chipurile celor pe care i-am întâlnit şi văd urmele întâlnirii mele cu ei. Văd temple durate împreună, văd drumuri pe care le-am urmat cu credinţa-n suflet că mersul cu şi lângă ei ne va lega cu legături trainice pentru totdeauna, văd răni şi cicatrici, văd urme de paşi în nisipurile din mine, gata de a fi şterse de furtunile memoriei.
Văd urmele lor în mine şi mă întreb care sunt urmele mele în ei.
Văd urmele lor în mine, dar nu le mai simt prezenţa.
Privesc cerul din mine şi, chiar dacă doare, înţeleg că el, cerul, a fost, este şi va fi singura constantă din viaţa mea.

Posted in Gânduri | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CX)

CITADELA NORILOR…

citadela

…se înfăşoară încet în faldurile unui apus misterios…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , | Un comentariu

1000 de cuvinte (CIX)

PUMA N…

Puma N(click pe foto)

…configuraţii diferite, aceeaşi aeronavă…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CVIII)

OPERAŢIUNI…

Puma Naval(click pe foto)

…aer-mare…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CVII)

COOPERARE…

cooperare

…aeronavală…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CVI)

OGLINDIRE…

retrovizor

…a unei alte lumi, poate mai bună… 

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , | 2 comentarii