CÂMPUL CU GRÂU TÂNĂR – 20 APRILIE

Lumea a cărei parte componentă suntem ne pare a fi alcătuită din lucruri schimbătoare şi lucruri neschimbătoare, chiar dacă ştim că totul este în mişcare, fie ea văzută, fie nevăzută. Simţurile noastre atât de imperfecte nu pot percepe subtilităţile schimbării ca şi fenomen etern, aducând-o la nivelul nostru, de fiinţe atât de materiale, şi reducând-o la un nivel grosier, de suprafaţă, negându-i curgerea de la izvorul facerii lumii către oceanul inexistenţei în care toate ajung să se verse, când toţi grăunţii timpului lor vor fi căzut în nemişcare.

***

Vântul îşi şuiera eterna-i melodie, cântul lui de zeu uitat, scoborât din înaltul regatului ceresc în genunile uitării, redus la o simplă prezenţă, cu care toate fiinţele ce mişună pe faţa pământului s-au obişnuit, de trecerea în nefiinţă a tuturor celor ce-i ştiau povestea şi gloria începutului de atunci, de dinainte de eternitatea-uitare.
Câmpul binecunoscut simţurilor era tot acolo, o părticică de Bărăgan încremenită în calmul existenţei imersate într-un alt timp, incompatibil cu timpul fragilului om, acea vremelnică fiinţă ce îndrăzneşte a măsura totul după propriile-i insignifiante dimensiuni. Tăcerea lui izbea, amestecându-se cu glasul şerpuitor al vântului, arătând ceea ce vântul descria, povestind tuturor celor ce au simţurile necesare pentru a percepe toate cele ce i s-au întâmplat în lunga-i existenţă.
Da, nici vântul şi nici câmpul n-au uitat nimic din ziua aceea, încă mai păstrează amintirea tragediei umane, iar dacă-ţi laşi simţurile şi mintea în voia glasurilor lor, abandonându-ţi chiar şi pentru o clipită plictisitoarea-ţi raţiune, poţi simţi cu simţurile lor, tot.
Pentru asta eşti aici, în colţul de câmp de Bărăgan, aşa că taci şi te scufunzi în tine, te retragi dincolo de simţuri pentru a te conecta la altele.
Închizi ochii pentru a deschide alţii, imaginile vin nechemate, suprapuse tăios peste câmpul calm, năvălesc cu oroarea lor mută, umplând locurile de contururi haotic construite, şi vezi un loc sterp, o siluetă chiuretată groaznic de dureros în carnea verde a holdelor, o umbră a unei forme ce, cândva, a fost un avion de vânătoare, o culme a tehnicii, o victorie smulsă cerului de către geniul uman. Bătrânul vânt duce pe aripile lui fumul vâscos, aproape material şi zdrobitor de greu, ce se naşte din mormanul de membre metalice contorsionate şi calcinate, emanat de limbile diavoleşti ale unui foc demonic ce arde mocnit, dansând cu salturi bruşte între zone diferite ale groaznicei răni căscate în carnea câmpului.
Unghiuri nefireşti cresc din mijlocul rănii sfârtecate în verdele crud de grâu tânăr, membre informe ce se termină abrupt într-o cacofonie geometrică, izvorând brusc din mijlocul unor mase calcinate, topite, curse, solidificate într-un mister geometric ce-ţi naşte în toată fiinţa întrebarea dacă ăsta-i avionul, atunci unde sunt piloţii???
Zguduit, închizi ochii tăi ce nu sunt ai tăi, strângi din ploapele străine de parcă ai vrea să alungi oroarea imprimată sub ele, dar dintr-un colţ de minte se ridică un nor negru, o furtună violentă ce, fără voia ta, te smulge din tine şi te aruncă înapoi, atunci, acolo, în acele ultime momente ale unor vieţi de oameni.
Într-o secundă nesfârşită vezi, cu neochii zgâriaţi de ghearele vijeliei ce te-a purtat atâta amar de vreme în timp, vezi locul neatins şi pur, cerul netulburat şi limpede, vântul mai tânăr şi mai inocent, ziua calmă şi pânza zborului ţesută din traiectorii normale.
Vezi plin până la refuz de urletul furtunii silueta argintie şi zveltă binecunoscută, înţepenită într-o poziţie nefirească, braţele atmosferei neputincioase, degetele imateriale alunecând pe suprafaţa ei lustruită, sclipirea scurtă, parcă de rămas bun, a Soarelui reflectat în cupolele gemene de sticlă groasă şi grea. Simţi cu simţuri supranaturale tensiunea, încordarea aerului, ca înaintea unei teribile furtuni, încordarea câmpului, ca înainte de traznet, ca un boxer înainte de-a primi o lovitură pe care-o vede, dar n-o poate para. Simţi încordarea dublei, ca înainte de decolare, încordarea trupurilor, înclestate cu eforturi supraomeneşti pe comenzi ce nu mai puteau comanda, şi te cutremuri de oroarea conţinută în atât de puţin timp, de cât de mult poate să doara clipa, clipa cât o viaţă de om, secunda cât o veşnicie, ultima secundă.
Vezi silueta împiedicându-se şi căzând de pe scara zborului, alunecând de pe aripile vântului, căzând şi scrijelind pe sticla cerului o ultimă traiectorie cu o agonizantă încetineală, şi vrei să urli cu mii de voci, dar nu de groază, ci la ei, vrei să-i faci să sară, să scape, să lase avionul condamnat, să nu facă aceeaşi greşeală făcută de atât de mulţi altii înaintea lor, să nu mai aştepte acel fatidic ultim moment, în care încrederii că acum iese nu-i mai rămâne decât să se transforme în regretul dacă săream
Fâşii de viziuni te izbesc şi ţi se zbat în minte precum nişte şerpi furioşi, vezi pământul umplând până la refuz parbrizul blindat, verdele grâului tânăr amestecat cu doliul ideii de pământ ce nu trebuie să nască aterizări, şi te clatini sub lovituri când simţi puritatea groazei născută din inima sentimentului de neputinţă, când dreapta de pilot de vânătoare cu tot ce presupune noţiunea nu poate para răul clipei în care zborul se transformă brusc în prăbuşire, iar normalul zborului în inevitabilul nefiinţei.
Auzi dincolo de propriul tău urlet sunetul neomenesc al impactului, metalul contorsionat şi sfărâmat în aşchii profilate de o geometrie a haosului, plexiglasul crăpat şi transformat în cioburi tăioase şi strălucitoare, o mână enormă transformată într-un pumn ce înaintează ca un sfredel în carnea moale a câmpului, greutate şi viteză, masă şi acceleraţie, forţele universului fizic compuse demonic pentru a crea o simfonie a distrugerii, un marş al anihilării totale în care lumile organice şi anorganice se contopesc într-o ultimă îmbrăţişare.
Simţi unda de şoc, geamătul câmpului cutremurat brutal, izbit cu o forţă fantastică, vezi trupurile fragile ale grâului tânăr culcate la pământ de valul mareic nevăzut ce aleargă radial, mesager cernit al unui eveniment ce nu trebuia să se întâmple. Eşti martor terifiat la extincţia unor lumi, universuri consumate de haosul ce le-a plăsmuit, nimic structurat demiurgic reîntors în nimic, totul tradus fizic în elemente total diferite, organice şi anorganice, amalgamate brutal şi transformate într-o operă de arta a distrugerii, o frescă tridimensională ce se situează dincolo de înţelegerea umană, rămasă drept mărturie a momentului când omului i se reaminteşte amar că nu s-a născut cu aripi.
Unda de şoc trece prin tine spulberând vălul viziunii, şi revii dureros în prezentul tău din eternul prezent al câmpului, cazi greu în tine şi te prăbuşeşti sub lovitură, înfigându-ţi mâinile în pământul negru şi răcoros ca pentru a opri o cădere ce-ţi pare a fi nesfârşită. Eşti iar la graniţa dintre lumi, graniţa dintre viaţă şi moarte, dintre zbor şi prăbuşire, eşti iar în prezentul tău dominat de amintiri imateriale care bucură, dar care şi dor.
Ridici ochii şi priveşti departe, în lungul câmpului cu grâu tânăr, şi laşi crivăţul din tine să se stingă, reabsorbindu-se în genunile fiinţei tale, înlocuit de un calm ce creşte cu fiecare gură de aer ce-ţi umflă pieptul. Dai involuntar apa ochilor tăi celor doi piloţi de vânătoare ce şi-au îngropat vieţile în inima supersonicului lor drag şi în câmpul pe care l-au survolat de atât de multe ori, reîmprospătându-le amintirea cu plânsul tău mut ce-ţi izvorăşte din colţul de suflet unde ţi-ai rânduit vitrina cu icoane.
Strângând din dinţi, te ridici încet, îţi aranjezi ţinuta şi saluţi, închizând ochii şi capturând sub ploape imaginea câmpului de aprilie, lăsând degetele fine ale vântului să-ţi şteargă lacrimile ce ard ca nişte lumânări, întotdeauna menite să împrăştie bezna timpului ce ne cuprinde mintea şi, uneori, sufletul.

***

Acum, după 25 de ani, câmpul zace în aparenta-i perenă nemişcare, agitat doar de braţele nevăzute ale vântului, cel care-i tulbură amintirile, nelăsându-l să uite. Rana din carnea lui s-a vindecat, dar el, câmpul, nu mai este acelaşi, purtând în el firimituri din ei, ascunzând în el fragmente de pasăre celestă şi fiinţe umane plămădite din tină şi praf de stele, purtându-i în el pe ei, fiii lui, cei ce s-au numit Doru DAVIDOVICI (1945 – 1989) şi Dumitru PETRA (1962 – 1989), cei ce din el s-au ridicat şi în el s-au întors, chiar dacă ochii şi sufletele lor au avut curajul să caute către promisiunea îmbătătoare a stelelor reci de deasupra, ridicându-se cu mult peste majoritatea semenilor lor.

Cu adânc respect,
Poetu’
Bucureşti, 20 aprilie 2014

Posted in Evocări | Tagged , , , , , , , , , , , , , , | 4 comentarii

1000 de cuvinte (XCII)

ÎN AŞTEPTARE…

asteptarefoto de Alin IONESCU – http://www.aripi-argintii.ro

… căci arşiţa verilor de aerodrom va reveni, cu mirosul ei de kerosen ars…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (XCI)

ACUM 19 ANI…

Nea BiguComandor (r.) Vasile DAVID (1954 – 2014)

…ziua de 30 martie îl găsea pe căpitan-comandorul Vasile DAVID şi fericit, pe lângă altele, fericit că a scăpat cu viaţă dintr-o mare cumpănă a vieţii sale de om, şi dintr-o mare încercare a vieţii sale de pilot de vânătoare. Pentru că atunci, pe 30 martie 1995, căpitan-comandorul Vasile “Bigu” DAVID şi locotenent-comandorul Vasile “Bobiţă” TROFIN catapultau în ultimele secunde, salvându-şi cu greu vieţile în timp ce avionul IAR-99 Şoim cu numărul de înmatriculare 714 se zdrobea de sol într-o mare de flăcări. Nea Bigu avea să scape fără să fie rănit şi va continua să zboare, dar Bobiţă nu va fi atât de norocos, suferind grave contuzii la coloana vertebrală şi rămânând în cârje pentru tot restul vieţii…

Azi, ziua de 30 martie 2014 ar fi trebuit să fie o zi de sărbătoare, o a doua zi de naştere, în care telefoanele şi urările de viaţă lungă şi sănătate să curgă, dar, în loc de râsete şi lacrimi de aducere aminte, azi nu avem parte decât de lacrimi şi regrete, pentru că nea Bigu nu mai este să-şi serbeze al 19-lea an de când s-a născut pentru a doua oară, smuls brutal dintre noi de o boală necruţătoare… A mai rămas doar Bobiţă, camaradul lui, să-l plângă şi să-şi reamintească cele întâmplate atunci, cu atât de multă vreme în urmă.

Astăzi, 30 martie 2014, trebuie să-i dorim sănătate şi putere de-a merge înainte lui Bobiţă, şi să ne aducem aminte de nea Bigu, primul pilot român catapultat cu scaunul construit la noi în ţară, rememorându-l precum era şi precum îl vedem în poza de mai sus, glumeţ şi plin de viaţă.

Zbor lin, nea Bigule! Sper că ştii cât de mult ne lipseşti şi că întotdeauna vei trăi în inimile noastre!

Posted in 1000 de cuvinte, Evocări | Tagged , , , , | 2 comentarii

Gândul săptămânii (XLIX)

URMELE TRECERII NOASTRE PRIN LUME (I)
PULBERI DE ARGINT

Ce rămâne după trecerea prin lume a fiecăruia dintre noi?
Nu prea multe, dar amintirea şi fotografia fiecăruia compun candela a cărei lumină ocroteşte existenţa şi ghidează paşii urmaşilor prin bezna lungului drum numit viaţă. Amintirea ca mesaj al fotografiei, fotografia ca transpunere în realitate a amintirii, reprezintă esenţa adevăratei moşteniri a fiecărui om, cele mai de preţ posesii pe care un urmaş le poate primi şi cele mai longevive urme ale trecerii prin lume a fiinţelor umane.

***

Fotografia, moment de timp încremenit în nemişcare.
Zâmbim stingheri din fotografii, surprinşi în ipostaze care mai de care mai prosteşti, ne scălâmbăim şi ne strâmbăm fără să ne gândim că aceste fragmente imobile de timp şi spaţiu sunt singurele imagini ce mai rămân în urma noastră, în afară de imaginea noastră de după pleopele închise ale celor ce ne poartă în sufletele lor mult după ce noi ne încetăm existenţa. Cândva, peste ani, dintr-o fotografie ridată, privitorul va descoperi chipul nostru, zâmbind fericit sau obosit, privind îngândurat, preocupat sau vesel, captiv al unor fotografii furate, trase la repezeală pentru că nu e voie, sau al unora oficiale, priviri complice şi zâmbete ştrengăreşti amestecate cu mutre serioase şi apretate, toate transpuse pe diferite scene, cu adâncă însemnătate pentru noi, cei de atunci.
E chiar atât de simplu: din astfel de momente este compusă istoria, din elemente de o valoare greu de intuit iniţial, dar devenită inestimabilă după ani şi ani.
Sunt rare situaţiile când acordăm doza potrivită de importanţă scenelor imortalizate pe coala foto. De obicei, tratăm fotograful şi fotografia sa cu o ironie condescendentă, eşuând să înţelegem şansa care ni se dă în acel moment, aceea de imprimare a unei dovezi a existenţei noastre ce, funcţie de circumstanţe, poate supravieţui multă vreme după trecerea noastră în nefiinţă. Felia aceea de timp este o şansă atât pentru fotograf, cât şi pentru subiect, cu toate că, de multe ori, numele fotografului nu supravieţuieşte cât numele subiectului său. Acel moment este istorie condensată, capturată cuantic şi transpusă chimic unui suport inteligibil minţii umane, primind o însemnătate atât de greu de intuit la acea dată.
Sunt şanse foarte mari ca un om să se supere dacă i-ar fi adresată urarea „Să trăieşti matale cât fotografia asta!”, şi rău ar face, pentru că ele, fotografiile, scrisul cu lumină pe o placă suflată cu praf de argint, capătă o valoare din ce în ce mai mare în timp şi cu timpul, ajungând peste ani să fie adevărate dovezi temporale, ambasadori ai unor vremuri demult apuse şi ai unor oameni din care au mai rămas mult prea puţine, dacă nu doar atât. Ambasadori muţi, dar care vorbesc vizual şi transmit atât de multe celui ce le cunoaşte limbajul şi le poate descifra misterul.
Pentru că din fiinţele umane, cele care s-au autoridicat în vârful piramidei speciilor şi în capătul superior al lanţului trofic, declarându-se stăpânii absoluţi ai acestei planete majoritar albastre, nu rămâne fizic nimic recognoscibil, exact la fel ca în cazul tuturor celorlalte fiinţe inferioare lor, ci doar amintiri, unele transpuse pe suport material, altele imprimate pe suport psihic, interior celor ce le-au cunoscut.
Rare au fost şi momentele când s-a intuit şansa relativei imortalităţi şi rari au fost cei care au avut curajul de-a crede că cineva, peste un număr colosal de ani, se va apleca atent şi curios asupra fracţiunii de secundă încremenită vrăjitoreşte şi pictată chimic pe o bucaţă dreptunghiulară de hârtie cu margini dantelate. Poate că însăşi căutarea imortalităţii în sine a dus la apariţia acestui tip de pseudo-imortalitate, alchimiştii începuturilor lui „homo scientificus” intuind corect valoarea procedeului aproape magic de întemniţare a reprezentării fizice a unui moment suspendat în timp, perfecţionând această tehnică de-a lungul anilor. La fel cum scrisul a deschis un adevărat univers de cunoaştere omului, permiţându-i consemnarea evenimentelor exterioare şi interioare lui, a istoriei generale – a speciei umane – şi personale – a fiecărui individ în parte –, la fel şi scrisul cu lumină i-a dat o dovadă incontestabilă, vie, a timpurilor fidel reprezentate.
Vie? Da, vie, pentru că se mai spune că o fotografie adevărată, obţinută prin procedee chimice, încă păstrează vibraţia momentului imortalizat atunci, a atomilor celor reprezentate, poate de aici şi credinţa unor popoare primitive, care considerau că ele, fotografiile, îţi fură sufletul, refuzând cu încăpăţânare să se lase fotografiaţi.
Înaintând în timp, dar rămânând la superstiţii, ajungem la subiectul nostru preferat, fotografia de aerodrom şi superstiţia cum că nu e bine să fotografiezi pilotul înainte de decolare, dacă nu se mai întoarce…?, adevăr-legendă de aerodrom, născut în inima unui univers straniu şi plin de legi nescrise şi reguli izvorâte din observaţie şi întâmplări trăite. Totul are un sâmbure de adevăr, singura diferenţă constând în terenul minţii fiecărui pilot în parte, acest adevăr încolţind acolo unde condiţiile erau propice.
Aerodromul a fost şi întotdeauna va fi un loc în care cuvântul cheie este, la un nivel primar, supravieţuirea, o supravieţuire care nu îi este acordată pilotului, ci ea este smulsă mediului în care el îşi desfăşoară activitatea printr-un complex de acţiuni, pe de-o parte ale sale, pe de-altă parte ale celor care îi susţin zborul prin diverse mijloace şi care-l fac posibil.
Fotografia de aerodrom are un mare impact emoţional şi o mare valoare istorico-sentimentală, datorate atât evenimentelor ieşite din comun ce se întâmplă pe un aerodrom militar, dar, mai ales, datorită celor care nu mai sunt printre cei vii, plecaţi brusc în groaznice catastrofe aviatice, şi nu numai. Sunt destul de rare fotografiile de grup în care nu descoperim camarazi căzuţi, zâmbind stingher sau râzând sub imperiul fericirii momentului, stând băţoşi la poză sau încercând să se ascundă de fotograf. Şuvoiul de emoţii pe care-l stârneşte vederea lor în bucăţica de hârţie fragilă şi roasă de dinţii timpului pare născut în mod magic, emoţiile părând a curge din tabloul acelei alte lumi direct în sufletul privitorului. Dreptunghiul de hârtie foto pare a ne absorbi în vremurile reprezentate, scufundându-ne într-o stare în care le putem reauzi glasurile, le putem revedea zâmbetele şi simţi înseşi strângerile de mână, aducându-i aproape chiar şi pentru o secundă. Efectul este copleşitor şi, nu de puţine ori, lacrimile noastre le udă imaginea din mâinile noastre tremurânde.
Fotografia este un dig ce ţine laolaltă lacul amintirilor, îl împiedică să se reverse şi să curgă în marea de senzaţii acumulate într-o viaţă de om, unde se pot dilua până la punctul manifestării efectelor sfintei uitări. Fotografia este un alt prieten rece şi sigur, unul care nu uită niciodată şi care nu ne lasă nici pe noi să uităm, pentru că el a fost acolo, pentru că el este acolo. Fotografia este momentul trăit, de noi sau de alţii, dovada că cei de acolo au existat şi cele de atunci s-au întâmplat.
La început a fost desenul, apoi pictura, pentru ca realul reprezentat să-şi găsească loc în ochiul unui aparat ciudat, în care magia îşi dă mâna cu produsele minţii omeneşti şi fenomenele naturii acestui colţ banal de univers. Fără această descoperire, fără acest rod al minţii umane, omul ca specie ar fi fost mai sărac, iar memoria universală a lui mult mai imprecisă.

***

Cum am fi fost noi, fiecare dintre noi, fără tovărăşia fotografiilor?
Cu siguranţă mai singuri, cu siguranţă mai înstrăinaţi de evenimentele istoriei, de înaintaşi, de noi înşine. Am fi plutit pe apele învolburate ale vieţii fără ancora fotografiilor şi pânzele emoţiilor stârnite de vederea vremurilor demult trecute şi a lor, a celor datorită cărora suntem aici, în acest punct, fizic şi spiritual, ale căror imagini ne umplu şi ne completează, făcându-ne ceea ce suntem şi dându-ne puterea de-a continua, până în punctul când şi noi, la rândul nostru, ne vom transforma în imagini şi emoţii imprimate printre particulele de argint ale unui film foto.
La trecerea prin viaţă, urmele paşilor noştri sunt presărate cu pulberi de argint.

 

Posted in Gânduri | Tagged , , , , , , | Un comentariu

1000 de cuvinte (XC)

MAKE…

Make si GicaMake şi Gică – Borcea, celula de alarmă, 19.08.2005

… ne-a părăsit azi, de dimineaţă. A plecat să facă razmuturi nebune la firul ierbii aerodromului Escadrilei din Ceruri. Cum ar putea fi uitat omul mic de statură şi aparent firav, cu figură blândă, de copil poznaş, şi cu zâmbet sfios, sub care se ascundea un virtuos al manşei, un pilot de vânătoare oţelit de zbor, care şi-a încrucişat spada tubului Pitot cu adversari cu mult peste posibilităţile bătrânului MiG-21? Cum am putea uita ce făcea cu MiG-ul 21, cum îl strunea atât de precis, iar el cum i se supunea docil, lui, omuleţul care şi-a păstrat figura de copil până în ultimul moment?

Nu, nu-l vom uita niciodată pe căpitan-comandor Eugen MATACHE, Make pe numele lui de aerodrom, pilot de vânătoare supersonist ce a băut, cândva, apă din Borcea.

Make, Cetatea te plânge şi nu te va uita niciodată!

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , , , , | 6 comentarii

Ilie

Era a doua zi de când ploua fără oprire.

Eram în staţie, aşteptând autobuzul, deja ud bine şi privind rafalele de stropi ascuns sub acoperişul micului refugiu cu găuri în tavan.

Mă gândeam la ale mele şi aproape că nici n-am observat când s-a apropiat perechea, venind din dreapta mea, din afara câmpului meu vizual. Am întors capul mai mult dintr-un automatism şi am înregistrat cele două siluete înfofolite în plasticul de un galben ţipător al unor pelerine de ploaie, culoare ce contrasta strident cu majoritatea peisajului inundat de ploaia ce cădea fără oprire.

Cele două siluete, una mare şi una foarte mică, s-au apropiat şi au pătruns în fragilul sanctuar al refugiului. Am privit absent, cu un zâmbet uşor în colţul gurii, mogâldeaţa ce se mişca precum un titirez, săltând peste băltoace sau, mai degrabă, încercând să sară peste ele cu cizmuliţele ei mici şi roşii. Cred că asta mi-a atras atenţia, roşul ud al cizmuliţelor de dimensiuni liliputane, culoare ce, probabil, a trezit în mine vreo amintire din copilărie, declanşând o senzaţie de familiaritate în legătură cu cizmuliţele mici şi roşii.

Silueta mare şi-a dat pe spate gluga pelerinei, descoperind un păr blond prins în coadă ce încadra o figură plăcută, cu trăsături fine şi buze de un roşu natural pe care flutura un zâmbet ce-i forma gropiţe în obraji.

Nu, mami, lasă-mă, pot să mă descurc singur!, a exclamat o voce limpede şi clară de sub gluga galben-canar a siluetei mici.

Mama mogâldeţei s-a oprit şi şi-a pus mâinile în şolduri, privind piticul cu o figură amuzată. Spre surprinderea mea, degeţele mici şi subţiri ca nişte beţe de chibrit s-au mişcat cu dibăcie, dezlegând şnurul pelerinei şi trăgând în jos fermoarul. De sub glugă a apărut un cap bălai, tuns scurt şi rotund ca o lună, care a emis un chiot de fericire ascuţit.

Vezi, mami, că am putut singur?

Da, puiule, eşti băiat mare!, l-a învăluit mama cu privirea.

Puiul era chiar pui, părea a fi foarte mic, poate doi ani, dar se mişca foarte stăpân pe sine, iar ceea ce m-a atrat a fost dicţia lui, care era impecabilă. Tonul vocii îi era controlat, fără multe din inflexiunile tipice ale copilăriei şi fără erori de pronunţie a cuvintelor. Piciul era ceva special, aşa că am revenit în prezent fără să vreau, captivat de piticelul ce de-abia de-mi trecea ca înălţime de genunchi.

După un strânga-mprejur executat perfect, boţul de om cu păr bălai a aţintit spre mine o pereche de ochi mari şi de un albastru intens, cu care mă privea atent, afişând o mină senină şi concentrată. Mă privea de parcă nu mai exista nimic în universul lui de om mic decât silueta mea, pe care o picta minuţios cu albastrul crud al ochilor lui. Eram îmbrăcat în blugi şi cu o geacă de zbor, aşa că am intuit că vulturul de pe braţul meu drept i-a atras atenţia.

Brusc, pe figura lui a răsărit soarele, trăsăturile-i angelice compunându-se într-un surâs larg şi frumos ca o faptă bună.

Salut, eu sînt Ilie!, a exclamat tare şi clar puiul de om, apropiindu-se de mine cu mâna întinsă, fără să-i pese de bălţile pe care le traversa.

Am fulgerat cu privirea pe mama lui, care privea scena zâmbind, şi, observându-i aprobarea tacită, i-am întins şi eu, la rândul meu, mâna.

Salut şi ţie, camarade! Eu sînt Aurel!

Mi-a strâns ferm degetul arătător, privindu-mă cu ochii lui mari şi limpezi cu capul dat pe spate.

Aurel! Aurel este un nume frumos!, a decretat el fără drept de apel, şi a continuat să mă privească zâmbind, cu gropiţe în obrăjori.

Am râs potolit, privind în jos la gâgâlicea ascunsă sub galbenul palerinei şi roşul cizmuliţelor de plastic.

Da? Ei, să ştii că şi Ilie este un nume foarte frumos!, am replicat eu privindu-l în ochi.

Încântat de vorbele mele, a emis un alt chiot de bucurie, bătând din palme şi privindu-şi mama. Apoi şi-a întors privirea la mine, calmându-se brusc şi devenind rezervat. 

Tatăl meu mi l-a ales, să ştii!, a exclamat el zâmbind potolit. Tatăl meu a fost aviator militar! Nu-i aşa că şi tu eşti aviator militar?

Privirea mi-a alunecat instinctiv către mama lui, pe figura căreia zâmbetul a clipit scurt de câteva ori şi s-a stins. Ochii vorbeau, însă, înotând în ape triste. Am realizat brusc, şi un fior rece mi-a defilat pe şira spinării.

Da, Ilie, aşa este, şi eu sînt aviator militar!, i-am răspuns eu, scăldându-mă în albastrul ochişorilor mici ca două mărgele. Dar tu ştii că numele tău, Ilie, este numele unui sfînt, ocrotitorul aviatorilor?

Piciul a făcut ochii mari, pe mutrişoara lui dulce instalându-se uimirea.

Daaa?

Da!

Adică ce face, mai precis, acest sfînt?

Pronunţa „r” foarte apăsat, iar acel „mai pRecis” m-a cutremurat şi mi-a compus impresia cum să nu stăteam de vorbă cu un pici, cu cu cineva care se ascundea în pielea unui pici.

Sfîntul Ilie îi apără pe aviatori, le veghează zborurile şi are grijă ca ei să revină teferi acasă!, am încercat eu să-l lămuresc, însoţindu-mi vorbele cu o aprobare lentă din cap.

Guriţa piciului a schiţat un „o” neauzit, imitându-mi gestul de aprobare. Mărgelele lui albastre alergau între figura mea şi vulturul de pe mânecă.

Cîndva, şi eu mă voi face aviator militar, să ştii!, a exclamat el zâmbind larg. Voi fi aviator militar, la fel ca tati al meu!

I-am întors şi eu zâmbetul, complet dezarmat de acel „cândva”, atât de insolit vârstei lui şi posibilităţilor mici de înţelegere a conceptului de timp, dar rostit atât de clar şi ferm, de parcă ar fi ştiut exact că acea zi este departe, dar va sosi cu siguranţă.

Ştii, tati al meu nu mai este cu mine şi cu mami…, a redevenit el serios. El a zburat cu avionul lui militar şi nu s-a mai întors la noi!, au exclamat pe un ton sensibil coborât mărgelele albastre, privind intens vulturul de pe mâneca gecii de zbor, în timp ce degeţelele se alergau unele pe altele, trădând subiectul delicat pentru sufleţelul mic de la doi paşi din faţa mea.

Aurel!, continuă el, ridicându-şi albastrul către ochii mei, Tu poţi să-mi spui de ce Sfîntul Ilie nu l-a adus şi pe tati al meu teafăr acasă?

Am îngheţat la auzul vorbelor lui, şi parcă simţeam picăturile reci de ploaie şiroindu-mi şerpeşte pe trup. Preţ de o secundă lungă cât o eterminate şi ceva, am scormonit în mine după vreun răspuns.

Păi… vezi tu, am coborât într-un genunchi la nivelul feţişoarei lui, Sfîntul Ilie este bătrîn, foarte bătrîn, şi, uneori, se mai întîmplă să adoarmă, iar atunci, aviatorii sînt singuri acolo sus, în cer, şi nu mai este nimeni care să-i ferească de pericole…

Piciul cu păr bălai mă privea concentrat, fără să zâmbească, potolindu-şi fuga degeţelelor.

Sînt multe pericole acolo sus, în cer!, concluzionă el, dând din cap de parcă ar fi vrut să mă convingă şi pe mine.

Da, Ilie, sînt multe pericole acolo sus…, i-am răspuns fără ezitare.

Atunci, asta înseamnă că tati al meu a fost foarte curajos, nu-i aşa?

Am zâmbit şi am aprobat din cap, îmbăindu-mă în albastrul cerului din ochii lui.

Da, Ilie, tati al tău a fost un om foarte curajos! Să nu uiţi asta niciodată!

Norii negri de pe mutrişoara lui s-au dus în pustie, iar zâmbetul lui larg a înflorit. A privit spre mama lui, care i-a întors zâmbetul, chiar dacă ochii ei spuneau altceva.

Hai, vino la mine, puiule! Uite, vine autobuzul!, l-a chemat ea cu voce domoală.

M-am ridicat în picioare, respectându-i dorinţa. În stânga noastră, autobuzul se distingea înaintând lent, pufăind morocănos prin valurile de apă a cerului. Nu era cel pe care-l aşteptam, aşa că m-am pregătit psihologic pentru încă vreo câteva zeci de minute de aşteptare.

Puiul de om a privit spre mine şi s-a îndreptat încet spre ea. După câţiva paşi, s-a întors iarăşi spre mine.

Ştii de ce vreau să mă fac aviator militar?, a întrebat el cu voce zglobie.

Pentru că ai ochii de albastrul cerului?, l-am întrebat eu zâmbind şi făcându-i cu ochiul.

Piciul a emis un alt chiot de bucurie, bătând iarăşi din palme şi privind spre mama lui.

Uite, mami, şi nenea Aurel spune că am ochi de aviator militar!, a exclamat el încântat.

Da, puiule, ai ochii lui tati…, i-a şoptit ea, aplecându-se şi sărutându-l pe creştet.

I-a potrivit gluga pe căpşorul bălai şi i-a închis fermoarul pelerinei de ploaie, apoi l-a luat de mânuţă, pregătindu-se pentru a urca în autobuzul ce se apropia gâfâind.

Aurel!, s-a întors el cu faţa spre mine, agăţat de mâna mamei lui, Eu vreau să mă fac aviator militar pentru ca tati al meu să fie iar cu mine! Eu ştiu că el a rămas acolo sus, şi de aceea nu mai poate reveni la mine şi la mami! Dar am să merg eu la el, cînd voi deveni aviator militar!, a pus el punct celei mai ferme declaraţii de planificare a viitorului, pe care am avut şansa s-o văd şi s-o aud de la un copil, printr-o aprobare hotărâtă din cap.

Cînd voi ajunge acolo sus, cu avionul meu militar, şi îl voi reîntîlni, îi voi spune că mami încă mai plînge noaptea după el, şi că el întotdeauna va fi tati al meu, chiar dacă a plecat cu avionul lui militar şi nu s-a mai reîntors la noi!

***

Zâmbetul larg al lui Ilie, piciul întâlnit pentru câteva minute într-o zi ploioasă pe când aşteptam autobuzul, mi-a rămas imprimat pe retină, iar albastrul intens al mărgelelor mici ce-i ţineau loc de ochi l-am revăzut doar la o singură persoană în decursul întregii mele vieţi, la un aviator ce şi el a plecat cu avionul lui militar şi nu s-a mai întors la cei ce-l aşteptau acasă.

 

Posted in Viaţă de pilot de vânătoare | Tagged , , , , | 2 comentarii

1000 de cuvinte (LXXXIX)

DUPĂ 20 DE ANI…

160

…evenimentele de atunci – cu siguranţă! – încă mai vibrează în cei ce le-au trăit. Pentru că atunci când te naşti pentru a doua oară nu poţi uita, pentru că atunci când eşti mai rapid decât moartea înţelegi multe despre tine şi despre mediul în care-ţi desfăşori activitatea. În cazul nostru, numai Max şi Moşu ştiu ce-au înţeles, pentru că ei au fost acolo, în cabina avionului ce cădea, şi au trăit ceva ce noi doar putem încerca să înţelegem cognitiv, dar niciodată complet, pentru că trebuie să trăieşti ceva ca să înţelegi pe deplin. Şi moartea se înţelege doar atunci când se trăieşte, iar ei, pe 10 martie 1994, au privit-o în ochi, catapultând în ultima secundă din dubla 160 de MiG-23.

La Mulţi Ani, Moşu, La mulţi Ani, Max, oriunde aţi fi!

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , , , , , | Scrie un comentariu