Gândul săptămânii (LII)

SINGURA CONSTANTĂ DIN VIAŢA MEA

Privesc cerul.
Sunt doar un copil în ochii căruia se oglindeşte nemărginirea oceanului aerian, şi numai sufletul meu fraged are atâta loc pentru a-l cuprinde.
Este atât de mult loc în mine, cu toate că sunt mic, atât de mic în neputinţa mea, încerc să îl cuprind şi mă intrigă măreţia lui, imensitatea-i mă atrage ca un magnet, irezistibilul său mister, magia pe care-o poartă în faldurile lui invizibile ochilor mei tineri.
Îmi întind mânuţele către el, ca pentru o îmbrăţişare, sau ca pe o cerere de-a mă lua în braţe, de.a mă ajuta, de-a mă ridica pentru a vedea lumea de sus, de la înălţimea lui. El n-o face, niciodată nu mă ia în braţe, şi, încet, printre lacrimile amarei mele neputinţe, înţeleg că va trebui să-mi construiesc singur propriile mele aripi pentru a ajunge acolo, la înălţimea lui, cu el, pentru a vedea lumea de sus.
Privesc cerul.
Sunt un adolescent în care fierbe dorinţa de a-mi explora limitele, de a ajunge acolo unde puţini reuşesc, de a urca mult deasupra majorităţii.
Cerul îmi este provocare, este barieră pe care trebuie s-o dobor, este culme pe care trebuie s-o cuceresc, pentru că ştiu că numai de acolo pot vedea lumea în adevărata ei splendoare. Inspir adânc în timp ce-mi hrănesc ochii cu albastrul lui profund, şi-mi simt aripile agitând aerul din jurul meu, începând să bată cu din ce în ce mai multă putere, pregătindu-se pentru ziua când nu îmi va mai fi teamă, ziua când dorinţa de libertate va fi mai mare decât ezitarea caracteristică minţii mele crude.
Privesc cerul.
Sunt un tânăr viguros, cu mintea oţelită şi trupul sculptat în rocă, iar în suflet am fâşii din cerul meu drag, bucăţi de albastru adânc ce mă compun acum, smulse după ani de trudă şi atât de multe urcări în tărâmul inefabil ce se întinde ca un văl deasupra tuturor lucrurilor.
Aripile mele sunt puternice acum, penajul îmi este des, iar zborul stabil. Cred cu tărie în mine şi în puterile mele, aşa că nu ezit să-mi împing limitele, sfidându-le-n urcări îndrăzneţe spre înălţimi nebănuite ieri, căutându-mi locul din vârful atmosferei din care să pot privi până departe, locul meu.
Acum totul are sens când privesc în urmă, iar strădania mea din cei mai fragezi ani, cu toate sacrificiile şi greutăţile unui drum cu totul ieşit din comun, începe să-mi aducă dulceaţa nebănuită a unor roade atât de preţioase, atât de intens visate în atât de multă vreme, atât de mult timp de la acel moment când flacăra s-a aprins în mine, iscată de o scânteie celestă pătrunsă în suflet prin ochi limpezi de copil.
Privesc cerul.
Sunt un bărbat drept ca un stejar, cu rădăcinile-mi puternice adânc înfipte în pământul de unde răsare zborul şi crengile încurcate printre nori.
De multă vreme sunt omul ce poate trăi în două lumi, mesagerul dintre tărâmul oamenilor şi regatul zeilor, cel ce păstrează secretul urcărilor în cerul ce până nu demult fusese al păsărilor, doar al păsărilor. Nici nu mai ştiu numărul ridicărilor de pe faţa pământului, iar timpul petrecut navigând pe apele cerului îl contabilizez în dreptul momentelor acelea, rare într-o viaţă de om, când ştiu sigur că trăiesc, adânc, intens şi cu tot ce presupun eu ca şi fiinţă umană.
Acum, mă asemui păsărilor cu care mă iau, uneori, la întrecere, şi am ochi ageri şi gheare oţelite, iar aripile mele au duritatea hotărârii mele de nestrămutat. Zborul meu este calculat, simţit dincolo de simţuri, şi ştiu că izvorăşte din mine şi tot în mine se întoarce, un cerc perfect în care eu sunt şi centru, şi circumferinţă, şi alfa, şi omega.
Privesc cerul.
Sunt un om ce trăieşte cu ochii la cer de atât de multă vreme, acelaşi cer pe care-l port în suflet, acelaşi cer ce-mi suprasaturează fiecare por, şi ştiu că atomii lui mă compun acum, îmbibat de ei pe timpul lungului şir de traiectorii săpate în inima lui, a cerului meu drag.
Cândva, am fost şi eu un om ca toţi cei din jurul meu, dar mi-am abandonat în timp pielea-mi de fiinţă terestră, îmbrăcând un alt veşmânt, croit din pânză eterică adusă de acolo, de sus, puţin câte puţin, cu fiecare urcare.
Cerul acela limpede, translucid şi îmbibat cu raze ascuţite de soare orbitor este în mine, cerul acela întunecat, mohorât şi înţesat de nori scămoşaţi şi plini de apă. Pot în mine furtuni violente, ce distrug totul în cale şi plantează seminţele unui nou început, sunt plin de întinderi calme de un albastru profund, punctate de nori pufoşi de un alb imaculat ce valsează alene pe unde nevăzute. Mă compun răsărituri glorioase, simfonii angelice de raze lungi şi drepte ce caută ca nişte tentacule colţurile cerului, alungând întunericul din ce în ce mai zdrenţuit, port în mine apusuri paradisiace, cu fantastice explozii de culori ce par a fi pictate cu tuşele atent meşteşugice ale unui maestru îndrăgostit de frumuseţea dementă a culorii eterice.
Mă bat vânturi eterne, vânturile fără de care el, cerul, nu poate fi numit cer, îmi agită atomii fără-ncetare, învolburându-i şi reaşezându-i iar şi iar în construcţii complexe şi incompresibile minţii umane, şi ştiu că mă schimb în fiecare clipă şi că nu mai sunt acum cel ce-am fost ieri, acum o oră, acum un minut, acum o secundă, şi niciodată nu voi mai fi la fel.
Privesc cerul.
Îi simt atingerile cu degete de vânt, uneori le simt cum mă dezmiardă cu săruturi diafane de iubită credincioasă, alteori cum mă biciuieşte cu lovituri nebune de stăpân de sclavi, îi simt iubirea necondiţionată, dar şi ura atroce. Ambele mă înfioară, ambele-mi tulbură oglinda sufletului, dar ştiu că ploaia nu cade tot timpul, iar vreme frumoasă nu poate fi mereu, la fel cum ştiu că el, cerul, niciodată nu te va minţi, de ştii să-i citeşti corect semnele.
Simt grăunţele timpului căzând în clepsidra lumii ăsteia, le simt lovindu-mă din ce în ce mai tare, şi ştiu că va veni momentul când voi fi strivit de ele, clipa când nu voi mai putea mişca, ţintuit precum un Atlas sub loviturile lor necruţătoare.
Privesc în mine şi văd urmele trecerii mele prin lume, văd chipurile celor pe care i-am întâlnit şi văd urmele întâlnirii mele cu ei. Văd temple durate împreună, văd drumuri pe care le-am urmat cu credinţa-n suflet că mersul cu şi lângă ei ne va lega cu legături trainice pentru totdeauna, văd răni şi cicatrici, văd urme de paşi în nisipurile din mine, gata de a fi şterse de furtunile memoriei.
Văd urmele lor în mine şi mă întreb care sunt urmele mele în ei.
Văd urmele lor în mine, dar nu le mai simt prezenţa.
Privesc cerul din mine şi, chiar dacă doare, înţeleg că el, cerul, a fost, este şi va fi singura constantă din viaţa mea.

Posted in Gânduri | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CX)

CITADELA NORILOR…

citadela

…se înfăşoară încet în faldurile unui apus misterios…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , | Un comentariu

1000 de cuvinte (CIX)

PUMA N…

Puma N(click pe foto)

…configuraţii diferite, aceeaşi aeronavă…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CVIII)

OPERAŢIUNI…

Puma Naval(click pe foto)

…aer-mare…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CVII)

COOPERARE…

cooperare

…aeronavală…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CVI)

OGLINDIRE…

retrovizor

…a unei alte lumi, poate mai bună… 

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , | 2 comentarii

1000 de cuvinte (CV)

ZBOR AGRESIV…

agresivfoto de Alin IONESCU – www.aripi-argintii.ro

…aşa cum îi stă bine unei Pume cu ghearele ascuţite…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , , , | Un comentariu