1000 de cuvinte (CX)

CITADELA NORILOR…

citadela

…se înfăşoară încet în faldurile unui apus misterios…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CIX)

PUMA N…

Puma N(click pe foto)

…configuraţii diferite, aceeaşi aeronavă…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CVIII)

OPERAŢIUNI…

Puma Naval(click pe foto)

…aer-mare…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CVII)

COOPERARE…

cooperare

…aeronavală…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , | Scrie un comentariu

1000 de cuvinte (CVI)

OGLINDIRE…

retrovizor

…a unei alte lumi, poate mai bună… 

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , | 2 comentarii

1000 de cuvinte (CV)

ZBOR AGRESIV…

agresivfoto de Alin IONESCU – www.aripi-argintii.ro

…aşa cum îi stă bine unei Pume cu ghearele ascuţite…

Posted in 1000 de cuvinte | Tagged , , , , , , , , | Un comentariu

Gândul săptămânii (LI)

ŢESARUL DE CLIPE

Glasul bitonal al ceasului de bord punctează liniştea bordului de pasăre de dural adormită.
Rămas în funcţiune după zborul de ieri, mica dantelărie de fier şi sticlă fin migălite îşi continuă cântul neobosit, reflectându-şi vocea-i metalică de sticla organică a cupolei, de pereţii cabinei, de trupul tău, tact imperturbabil ce pare a avea asupra ta o putere aproape hipnotică.
Scufundat în liniştea nezborului, doar tactul lui îţi zgândără simţurile, şi abia acum poţi percepe ticăitul rapid şi precis al micii maşinării atât de fidele, cea de a cărei atât de fine alcătuiri atârnă o atât de mare însemnătate, graniţă abia vizibilă dintre un zbor reuşit, corect executat, şi un zbor anormal, ce se poate finaliza printr-o catastrofă. Metronom cu o singură cadenţă, cel al cărui marş măsoară totul imediat ce zborul începe a se naşte, marş al vieţii şi al zborului, al zborului şi al vieţii, născător de trepte mărunte pe care se construieşte precizia zborului, fără de care normalul lui nu poate exista, iar executarea misiunii şi revenirea acasă capătă o greutate ce încovoaie aripi şi toarnă plumb în membre, întinzând odgoanele minţii până la încordări greu de închipuit.
Acum, în liniştea de sub cupola bombată pictată cu cer albastru şi nori alb-lăptoşi, ochiul de sticlă pe a cărui retină baleiază neobosit o linie fosforescentă îţi pare a fi o inimă mecanică bătând fără-ncetare în virtutea unei inerţii cosmice, pulsând calm şi egal şi pompând o energie invizibilă ce pare a pune atomii camaradul tău de dural în mişcare atunci când este rost de zbor, de parcă firava alcătuire mecanică este mult mai mult decât atât, mai degrabă un angrenaj conectat direct la constelaţia de componente ce alcătuiesc fiinţa mecano-electică.
Acolo, în universul strâmt al cabinei, micul generator de tact îţi pare a fi un stăpân absolut al succesiunii evenimentelor, un dirijor inflexibil ale cărui porunci trebuiesc executate întocmai şi la timp, un comandant atoatecunoscător ce-ţi vorbeşte într-o limbă pe care-o înţelegi vizual şi căreia tu îi dai elementele de importanţă, funcţie de necesităţile situaţiei în care te afli. Simbioza vizual-mintală dintre tine şi ochiul de sticlă este totală acolo sus, iar tu te descoperi de multe ori redus la stadiul de simplu executant al ordinelor stricte ce izvorăsc din însemnătăţile criptice ale poziţiilor acelor-indicatoare de pe figura acestui vrăjitor animat de o viaţă abiotică.
Priveşti bordul stins, lipsit de licărul cald al vieţii sale electrice, şi realizezi că zbaterea calmă a secundarului fosforescent este singura dovadă că animaţia suspendată în care camaradul tău de dural se află în aceste momente este reală, iar el poate fi readus la viaţă prin câteva gesturi-ritual. Vocea pe care micul metronom de bord ţi-o trimite urechilor şi rezoluţiile acelor parcă te asigură că totul este în regulă, că totul este pregătit pentru a fi reanimat, iar imboldul pe care-l simţi se concretizează prin furnicături în tot corpul.
Pentru că asta ai face, oh!, pe toţi sfinţii, asta ai face…!
Ţi-ai readuce la viaţă camaradul înaripat, l-ai trezi chiar acum şi te-ai desfăta cu senzaţia aceea aproape dumnezeiască, senzaţia de putere pură aflată la vârfurile degetelor, putere asupra unei maşinării ce simte şi reacţionează la stimuli şi-ţi vorbeşte într-un limbaj pe care doar tu şi cei la fel ca tine îl cunosc. Ai vrea acum atât de mult să-i simţi zumzetul, vibraţia trezirii la viaţă, sunetul ce creşte, încordarea cu care adulmecă înălţimile, şi ştii că te-ai îmbăta şi tu cu energia ce-l electrizează, energie ce va curge şi în tine, prin el, energie ce vă va umple până când amândoi veţi fi gata, gata de zbor.
Dar tot ce poţi face acum este să respiri adânc şi te relaxezi în scaunul de catapultare pictat de roşul siguranţelor de sol, să te aşezi mai bine în îmbrăţişarea lui fermă şi să-ţi laşi capul să se odihnească în căuşul tetierei, stingând văpaia din ochi şi ştergându-ţi zâmbetul de pe figură. Ştii că va veni şi vremea redeşteptării, aşa că tot ce trebuie să faci acum este să ai, şi tu, la rândul tău, răbdarea ta, aşa cum şi el, camaradul tău cu aripi de dural lustruit, are răbdarea lui.
Sunetele monosilabice ale cronometrului de bord sunt singurele care te bombardează cu tactul lor mecanic, implacabil, şi parcă simţi cum inima vrea să-şi sincronizeze cadenţa cu marşul îndrăcit al secundarului. Închizi ochii şi realizezi că, poate, acolo sus, în anumite misiuni când demonstrezi tuturor din ce aluat eşti alcătuit, cine ştie?, poate că aşa se şi întâmplă. Poate că, în acele momente, în braţele nopţii şi cu ţinta încadrată, totul, şi om, şi avion, omul-avion, are un singur ritm, o singură vibraţie, o singură inimă ce bate pentru amândoi, în amândoi. Poate că atunci se naşte o sincronicitate între om şi maşină ce permite executarea aproape miraculoasă a unor misiuni cu un grad enorm de mare de complexitate, ecuaţii în care elementul „noroc” n-are ce să caute. Poate că, atunci, când simţurile cărnii calde se confundă cu simţurile metalului rece, barierele firescului sunt doborâte, iar omul din mijlocul maşinăriei ce-i conferă aripi transcende, ridicându-se mult deasupra capabilităţilor lui conştiente şi ajungând în zone despre care auzim doar poveşti.
Probabil că totul poate fi camuflat sub mantia experienţei, sub explicaţia antrenamentului, acele sute de ore de zbor şi multe mii de alte ore, necronometrate şi necontabilizate, acele ore în care pilotul se pregăteşte la sol, în care-şi contruieşte zborul mental şi îl repetă iar şi iar, pentru ca, apoi, să-l transpună în realitatea cerului şi să-l testeze împotriva legilor lui. Poate că anumite răspunsuri nu vor fi niciodată revelate sau poate că rândul lor va veni cândva, dar cert este că secundele zborului nu pot fi adunate în ore de experienţă decât de către cei care-şi tratează camaradul de dural cu respectul acordat unei fiinţe vii, din carne şi din oase.

***

Tânjind deja după zbor, laşi mirosul familiar al cabinei să te învăluie, îl simţi când inspiri oftând adânc, cuprins de senzaţia aia ciudată, de acel straniu acasă, atât de greu de explicat, senzaţie cimentată de glasul imperturbabil al ceasului de bord, glas ce răsună în tine precum vocea cuiva drag, absorbită în momente plăcute, întipărită adânc în sufletul tău şi lăsată să reverbereze la vremea când dorul îţi dă târcoale şi cauţi în colţuri ascunse alinturi şi balsam din praf de amintiri.

 

Posted in Gânduri | Tagged , , , , , , , , , | Scrie un comentariu