Minutul de poezie (XIII)

ATLAS

de Sever A. DUMITRESCU

Ce mână rea pictat-a negru cerul meu
cu norii grei, cei de furtună?
Ce minte-ntunecată adunat-a duhurile cerului şi le-a-nvrăjbit,
asmuţindu-le cu furie într-un dans nebun şi distructiv?
Ce inamic nevăzut m-a osândit aici,
unde se termină Pământul şi începe Cerul,
unde se sfârşeşte Cerul şi începe Pământul,
prizonier al unui chin greu de-nchipuit?
Cine-mi poartă o aşa ură, de nu mă poate privi
şi nu mă poate lovi scurt şi mişeleşte,
dar eliberator?
De ce-mi oferă o moarte atât de lentă, o viaţă atât de crudă,
o viaţă ce nu-i viaţă, o moarte ce nu-i moarte?
De ce-mi aruncă pe umeri povara unui cer atât de-nvolburat?
Greutatea lui m-apasă greu, mă zdrobeşte lent, tăindu-mi răsuflarea,
şi fiecare gură de aer este o luptă
şi un chin.
Umerii mă dor şi braţele-mi sunt obosite
de apăsarea dansului diavolesc şi mut.
Trăsnete mă caută des, degete arzânde,
bice incandescente-mi crestează pielea,
săpând şanţuri
mii
în trupul meu gol.
Apa stihiilor mă-nvăluie, ostoindu-mi setea,
potolindu-mi jarul rănilor,
îmbrăţişându-mă-n liane subţiri ce-mi şerpuiesc pe trup,
permiţându-mi să m-agăţ c-o disperare ce n-o vreau de viaţă,
chiar dacă ea nu vrea decât să scape,
să fugă din trupul meu chinuit.
Păsări născute din haosul furtunii,
păsările neputinţei şi regretului,
vin,
bătând ameninţător norii cu aripi lungi şi negre.
Mă-mpresoară şi ţipă ascuţit,
croncănind lacome în timp ce-mi dau roată.
Îmi sfâşie trupul fără milă,
fără regret,
fără-ncetare.
Îmi smulg carnea cu ciocuri lacome şi gheare oţelite,
şi oasele mele obosite cedează asaltului sălbatic.
Îmi sfâşie trupul
lăsându-mi sufletul expus, gol, vulnerabil,
iar asta doare, doare cel mai mult.
Mă sfărâm sub asaltul înaripatelor,
mă prăvălesc în mine însumi în timp ce zac răstignit,
legat cu lanţuri invizibile de un cer greu, atât de greu,
ce mă ţintuieşte locului şi nu-mi îngăduie să fug sau să mă apăr.
Vocea m-a părăsit demult, la fel şi lacrimile.
Doar sufletul meu plânge şi urlă neauzit.
Timpul se târăşte anevoie,
parcă şi el zăbovind să-mi privească atent
coşmarul.
Eternitatea mea de chin curge
lent,
lent,
în tactul inimii agonizante,
în ritmul răsuflării dureroase,
în cadenţa gândurilor vitrificate ce mi se descompun zgomotos,
izbindu-se de munţii de gheaţă din sufletul meu chircit.
Totul se sfârşeşte brusc,
halucinaţie atât de reală,
durere atât de mistuitoare,
pentru ca totul să reînceapă,
iar şi iar,
identic
şi, totuşi, diferit.
Samsara a chinului,
coşmar trăit intens,
acelaşi,
dar de fiecare dată
altul…

***

În inima haosului din mine,
flacăra speranţei pâlpâie stins,
speranţa firavă a unei dorinţe intense.
Flacăra ei luminează, cheamă mut,
stârnind energii ascunse şi risipind întunericul:
cândva,
într-o clipită,
totul se va sfârşi, fără a reîncepe.
Atunci, nu va mai fi nimic,
nici eu,
nici durerea,
nici cerul negru şi greu.
Poate că momentul final vine
acum…
acum…
ACUM…

Acest articol a fost publicat în Minutul de poezie (I) și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s