Gândul săptămânii (L)

URMELE TRECERII NOASTRE PRIN LUME (II)
PRAFUL AMINTIRILOR

Ce rămâne după trecerea prin lume a fiecăruia dintre noi?
Nu prea multe, dar amintirea şi fotografia fiecăruia compun candela a cărei lumină ocroteşte existenţa şi ghidează paşii urmaşilor prin bezna lungului drum numit viaţă. Amintirea ca mesaj al fotografiei, fotografia ca transpunere în realitate a amintirii, reprezintă esenţa adevăratei moşteniri a fiecărui om, cele mai de preţ posesii pe care un urmaş le poate primi şi cele mai longevive urme ale trecerii prin lume a fiinţelor umane.

***

Omul este suma amintirilor sale.
Astfel glăsuieşte un mare adevăr, ale cărui rădăcini se pierd în negura vremii, de acolo de unde numai ele, amintirile, pot ajunge la noi. Dar ce se ascunde după faţada acestui termen, ce sunt ele, amintirile noastre?
Vieţuirea în vâltoarea lumii are drept efect asupra noastră manifestarea schimbării drept elege imuabilă căreia i se subordonează fiecare fiinţă umană, şi nu numai. Învăţarea din experienţa de zi cu zi, extragerea esenţei revelatoare din tot şi toate la câte suntem martori duce la adaptare, la forjarea omului în scopul acordării sale cu mediul în care există, la ascuţirea simţurilor şi a minţii pentru a fi din ce în ce mai eficient în activitatea zilnică, pentru a supravieţui şi a se dezvolta ca şi fiinţă conştientă.
O bună parte dintre evenimentele la care suntem martori, sau poate chiar toate, lasă urme asupra noastră, unele pe care le considerăm benefice, altele nu. Fiecare urmă este ca un cerc ce se adaugă trunchiului minţii noastre, făcând-o mai puternică, mai adaptată mediului şi mai aptă a se adapta eficient. Fiecare urmă este ca o cărămidă ce se adaugă zidului fiinţei noastre, zid ce creşte continuu odată cu înaintarea noastră în viaţă, devenind şi el mai robust pe măsură ce experinţa noastră devine mai vastă, pe măsură ce noi ne confruntăm cu mai multe şi pe măsură ce învăţăm, demonstrând existenţa prafului de stele concentrat în diamantul cosmic cu care este înzestrată fiinţa umană: scânteia raţiunii.
Mintea umană integrează urmele evenimentelor pe care noi le considerăm importante nouă în propria noastră istorie, le leagă cu fire nevăzute de oameni şi locuri şi lucruri şi vorbe şi câte şi mai câte scântei de memorie ce ajung să ne compună universul interior, depozitându-le sub denumirea de amintiri şi păstrându-le în locuri speciale, unele la vedere, altele ascunse, dar toate la un loc. Toate aceste scântei se adună în focul ce ne încălzeşte fiinţa, flacăra minţii în al cărui creuzet ia formă toată constelaţia gândurilor noastre, acele păsări ce zboară atât de libere pe cât le îngăduim noi să fie şi atât de sus pe cât de îndrăzneţ ne este spiritul, flacără ce ne poate anima spre a atinge orice culmi ce ne sunt omeneşte posibile sau ne poate consuma chinuitor şi cerne cenuşa în cele mai negre genuni ale iadului minţii.
Colţul din noi cu amintiri este un loc unde mergem foarte des şi ne petrecem mult timp, pentru că rar fiinţa umană reuşeşte să trăiască în prezentul rece şi calculat al raţiunii. Aşa suntem alcătuiţi, asta ne este natura, asta simţim inconştient că trebuie să facem şi asta facem, evadând conştient sau nu în acea lume, unde simţim cu simţuri conectate prin fibre-fantomă fragmente de trecut subiectiv, folositoare sau nu activităţii de moment, dar întotdeauna utile noastre în ansamblul nostru.
Se spune că uitarea este una dintre legile firii, dar poate că, de fapt, nu uităm nimic, ci doar permitem anumitor amintiri să alunece sub oglinda lacului conştientului, scufundându-se în adâncuri, mult sub mâlul inconştientului, acolo unde ele nu ne pot atinge în stare de trezie şi pe care nu le putem cuprinde conştient.
Lumea amintirilor noastre este o lume vie, la fel ca şi lumea gândurilor şi cea a senzaţiilor, trăirilor şi emoţiilor noastre, o lume plină de culoare aflată în permanentă mişcare, o mişcare explozivă ce eliberează cantităţi enorme de energie, permiţându-ne să mergem mai departe şi îmboldindu-ne să trăim, să lăsăm acea energie pozitivă să răzbată în exteriorul nostru, contaminându-i şi pe alţii. Contează ce alegem să facem cu acea energie, dacă-i conservăm pozitivismul sau o deturnăm, transformând-o-n mistuitorul incendiu al gândurilor negre, al sentimentelor negative, cele care ne otrăvesc existenţa şi permit întunericului din noi să erupă din prăpastiile în care este exilat.
Omul fără amintiri ar fi precum o coală albă pe care scrisul vieţii n-ar fi decât o înşiruire de semne fără niciun înţeles, uitate din momentul în care au fost aşternute pe hârtie, transformate într-un ceva străin şi rece, probabil chiar ostil. Viaţa fără amintiri, de ar fi posibilă, n-ar decât o lungă zbatere în lumina stranie a unui prezent etern, un marş cadenţat de strictul răspuns la stimulii exteriori, o vieţuire încordată între extremele cauză şi efect, al cărei singur parfum ar fi cel al fricii.
Da, amintirea este un bun de mare preţ pentru om, este însăşi o măsură a vieţii lui, o jalonare care permite o înţelegere mai bună a ei la timpul când privirea trebuie a se întoarce către înapoi. Fiecare sumă a amintirilor înglobează atât amintiri proprii, cât şi amintiri comune, iar la final, mai importante sunt cele comune decât cele proprii, deoarece oamenii pe care-i întâlnim pe parcursul vieţii noastre sunt cele mai importante elemente din ea, sursa tuturor lucrurilor, fie ele pozitive sau negative.
Deci, ce rămâne după trecerea prin viaţă a fiecăruia dintre noi?
Amintirile rămân, pentru că aşa cum eu sunt compus de amintirile mele despre cei şi cele pe care i-am întâlnit în drumul meu, pe unii iubindu-i sau urându-i, aşa şi eu, la rândul meu, sunt parte din alţii, din cei ce m-au iubit, m-au urât sau doar m-au întâlnit la un moment dat în existenţa lor.
Trăim în ceilalţi, iar ceilalţi în noi, mult după ce existenţa noastră fizică încetează, iar tot ce trebuie să facem este ca acea amintire în care ne vom transforma după ce sufletul ne va părăsi vremelnicul trup de carne simţitoare să fie una pozitivă, un motiv de simţiri plăcute.
Fiecare om trăieşte atâta timp cât ultimul om care-şi aduce aminte de el este în viaţă, proverb amerindian născut din mintea şi sufletul unui popor de oameni simpli în aparenţă, dar pentru care lumea spiritelor şi a spiritului conta enorm. Adevărul acestor vorbe este indiscutabil, astfel că trebuie să înţelegem responsabilitatea pe care o avem faţă de ceilalţi, trebuie să înţelegem că este important ce lăsăm în urma noastră, urma noastră în ceilalţi nu trebuie să fie o rană, nu o halcă de întuneric, ci o binefăcătoare rază de lumină.

***

Cum am fi fost noi, fiecare dintre noi, fără tovărăşia amintirilor?
Cu siguranţă mai singuri, cu siguranţă mai înstrăinaţi de evenimentele istoriei, de înaintaşi, de noi înşine. Am fi plutit pe apele învolburate ale vieţii fără ancora amintirilor şi pânzele emoţiilor stârnite de rememorarea vremurilor demult trecute şi a lor, a celor datorită cărora suntem aici, în acest punct, fizic şi spiritual, ale căror imagini ne umplu şi ne completează, făcându-ne ceea ce suntem şi dându-ne puterea de-a continua, până în punctul când şi noi, la rândul nostru, ne vom transforma în imagini şi emoţii imprimate printre particulele fine ale norilor de amintiri.
La trecerea prin viaţă, urmele paşilor noştri sunt presărate cu praful amintirilor.

 

Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s