CÂMPUL CU GRÂU TÂNĂR – 20 APRILIE

Lumea a cărei parte componentă suntem ne pare a fi alcătuită din lucruri schimbătoare şi lucruri neschimbătoare, chiar dacă ştim că totul este în mişcare, fie ea văzută, fie nevăzută. Simţurile noastre atât de imperfecte nu pot percepe subtilităţile schimbării ca şi fenomen etern, aducând-o la nivelul nostru, de fiinţe atât de materiale, şi reducând-o la un nivel grosier, de suprafaţă, negându-i curgerea de la izvorul facerii lumii către oceanul inexistenţei în care toate ajung să se verse, când toţi grăunţii timpului lor vor fi căzut în nemişcare.

***

Vântul îşi şuiera eterna-i melodie, cântul lui de zeu uitat, scoborât din înaltul regatului ceresc în genunile uitării, redus la o simplă prezenţă, cu care toate fiinţele ce mişună pe faţa pământului s-au obişnuit, de trecerea în nefiinţă a tuturor celor ce-i ştiau povestea şi gloria începutului de atunci, de dinainte de eternitatea-uitare.
Câmpul binecunoscut simţurilor era tot acolo, o părticică de Bărăgan încremenită în calmul existenţei imersate într-un alt timp, incompatibil cu timpul fragilului om, acea vremelnică fiinţă ce îndrăzneşte a măsura totul după propriile-i insignifiante dimensiuni. Tăcerea lui izbea, amestecându-se cu glasul şerpuitor al vântului, arătând ceea ce vântul descria, povestind tuturor celor ce au simţurile necesare pentru a percepe toate cele ce i s-au întâmplat în lunga-i existenţă.
Da, nici vântul şi nici câmpul n-au uitat nimic din ziua aceea, încă mai păstrează amintirea tragediei umane, iar dacă-ţi laşi simţurile şi mintea în voia glasurilor lor, abandonându-ţi chiar şi pentru o clipită plictisitoarea-ţi raţiune, poţi simţi cu simţurile lor, tot.
Pentru asta eşti aici, în colţul de câmp de Bărăgan, aşa că taci şi te scufunzi în tine, te retragi dincolo de simţuri pentru a te conecta la altele.
Închizi ochii pentru a deschide alţii, imaginile vin nechemate, suprapuse tăios peste câmpul calm, năvălesc cu oroarea lor mută, umplând locurile de contururi haotic construite, şi vezi un loc sterp, o siluetă chiuretată groaznic de dureros în carnea verde a holdelor, o umbră a unei forme ce, cândva, a fost un avion de vânătoare, o culme a tehnicii, o victorie smulsă cerului de către geniul uman. Bătrânul vânt duce pe aripile lui fumul vâscos, aproape material şi zdrobitor de greu, ce se naşte din mormanul de membre metalice contorsionate şi calcinate, emanat de limbile diavoleşti ale unui foc demonic ce arde mocnit, dansând cu salturi bruşte între zone diferite ale groaznicei răni căscate în carnea câmpului.
Unghiuri nefireşti cresc din mijlocul rănii sfârtecate în verdele crud de grâu tânăr, membre informe ce se termină abrupt într-o cacofonie geometrică, izvorând brusc din mijlocul unor mase calcinate, topite, curse, solidificate într-un mister geometric ce-ţi naşte în toată fiinţa întrebarea dacă ăsta-i avionul, atunci unde sunt piloţii???
Zguduit, închizi ochii tăi ce nu sunt ai tăi, strângi din ploapele străine de parcă ai vrea să alungi oroarea imprimată sub ele, dar dintr-un colţ de minte se ridică un nor negru, o furtună violentă ce, fără voia ta, te smulge din tine şi te aruncă înapoi, atunci, acolo, în acele ultime momente ale unor vieţi de oameni.
Într-o secundă nesfârşită vezi, cu neochii zgâriaţi de ghearele vijeliei ce te-a purtat atâta amar de vreme în timp, vezi locul neatins şi pur, cerul netulburat şi limpede, vântul mai tânăr şi mai inocent, ziua calmă şi pânza zborului ţesută din traiectorii normale.
Vezi plin până la refuz de urletul furtunii silueta argintie şi zveltă binecunoscută, înţepenită într-o poziţie nefirească, braţele atmosferei neputincioase, degetele imateriale alunecând pe suprafaţa ei lustruită, sclipirea scurtă, parcă de rămas bun, a Soarelui reflectat în cupolele gemene de sticlă groasă şi grea. Simţi cu simţuri supranaturale tensiunea, încordarea aerului, ca înaintea unei teribile furtuni, încordarea câmpului, ca înainte de traznet, ca un boxer înainte de-a primi o lovitură pe care-o vede, dar n-o poate para. Simţi încordarea dublei, ca înainte de decolare, încordarea trupurilor, înclestate cu eforturi supraomeneşti pe comenzi ce nu mai puteau comanda, şi te cutremuri de oroarea conţinută în atât de puţin timp, de cât de mult poate să doara clipa, clipa cât o viaţă de om, secunda cât o veşnicie, ultima secundă.
Vezi silueta împiedicându-se şi căzând de pe scara zborului, alunecând de pe aripile vântului, căzând şi scrijelind pe sticla cerului o ultimă traiectorie cu o agonizantă încetineală, şi vrei să urli cu mii de voci, dar nu de groază, ci la ei, vrei să-i faci să sară, să scape, să lase avionul condamnat, să nu facă aceeaşi greşeală făcută de atât de mulţi altii înaintea lor, să nu mai aştepte acel fatidic ultim moment, în care încrederii că acum iese nu-i mai rămâne decât să se transforme în regretul dacă săream
Fâşii de viziuni te izbesc şi ţi se zbat în minte precum nişte şerpi furioşi, vezi pământul umplând până la refuz parbrizul blindat, verdele grâului tânăr amestecat cu doliul ideii de pământ ce nu trebuie să nască aterizări, şi te clatini sub lovituri când simţi puritatea groazei născută din inima sentimentului de neputinţă, când dreapta de pilot de vânătoare cu tot ce presupune noţiunea nu poate para răul clipei în care zborul se transformă brusc în prăbuşire, iar normalul zborului în inevitabilul nefiinţei.
Auzi dincolo de propriul tău urlet sunetul neomenesc al impactului, metalul contorsionat şi sfărâmat în aşchii profilate de o geometrie a haosului, plexiglasul crăpat şi transformat în cioburi tăioase şi strălucitoare, o mână enormă transformată într-un pumn ce înaintează ca un sfredel în carnea moale a câmpului, greutate şi viteză, masă şi acceleraţie, forţele universului fizic compuse demonic pentru a crea o simfonie a distrugerii, un marş al anihilării totale în care lumile organice şi anorganice se contopesc într-o ultimă îmbrăţişare.
Simţi unda de şoc, geamătul câmpului cutremurat brutal, izbit cu o forţă fantastică, vezi trupurile fragile ale grâului tânăr culcate la pământ de valul mareic nevăzut ce aleargă radial, mesager cernit al unui eveniment ce nu trebuia să se întâmple. Eşti martor terifiat la extincţia unor lumi, universuri consumate de haosul ce le-a plăsmuit, nimic structurat demiurgic reîntors în nimic, totul tradus fizic în elemente total diferite, organice şi anorganice, amalgamate brutal şi transformate într-o operă de arta a distrugerii, o frescă tridimensională ce se situează dincolo de înţelegerea umană, rămasă drept mărturie a momentului când omului i se reaminteşte amar că nu s-a născut cu aripi.
Unda de şoc trece prin tine spulberând vălul viziunii, şi revii dureros în prezentul tău din eternul prezent al câmpului, cazi greu în tine şi te prăbuşeşti sub lovitură, înfigându-ţi mâinile în pământul negru şi răcoros ca pentru a opri o cădere ce-ţi pare a fi nesfârşită. Eşti iar la graniţa dintre lumi, graniţa dintre viaţă şi moarte, dintre zbor şi prăbuşire, eşti iar în prezentul tău dominat de amintiri imateriale care bucură, dar care şi dor.
Ridici ochii şi priveşti departe, în lungul câmpului cu grâu tânăr, şi laşi crivăţul din tine să se stingă, reabsorbindu-se în genunile fiinţei tale, înlocuit de un calm ce creşte cu fiecare gură de aer ce-ţi umflă pieptul. Dai involuntar apa ochilor tăi celor doi piloţi de vânătoare ce şi-au îngropat vieţile în inima supersonicului lor drag şi în câmpul pe care l-au survolat de atât de multe ori, reîmprospătându-le amintirea cu plânsul tău mut ce-ţi izvorăşte din colţul de suflet unde ţi-ai rânduit vitrina cu icoane.
Strângând din dinţi, te ridici încet, îţi aranjezi ţinuta şi saluţi, închizând ochii şi capturând sub ploape imaginea câmpului de aprilie, lăsând degetele fine ale vântului să-ţi şteargă lacrimile ce ard ca nişte lumânări, întotdeauna menite să împrăştie bezna timpului ce ne cuprinde mintea şi, uneori, sufletul.

***

Acum, după 25 de ani, câmpul zace în aparenta-i perenă nemişcare, agitat doar de braţele nevăzute ale vântului, cel care-i tulbură amintirile, nelăsându-l să uite. Rana din carnea lui s-a vindecat, dar el, câmpul, nu mai este acelaşi, purtând în el firimituri din ei, ascunzând în el fragmente de pasăre celestă şi fiinţe umane plămădite din tină şi praf de stele, purtându-i în el pe ei, fiii lui, cei ce s-au numit Doru DAVIDOVICI (1945 – 1989) şi Dumitru PETRA (1962 – 1989), cei ce din el s-au ridicat şi în el s-au întors, chiar dacă ochii şi sufletele lor au avut curajul să caute către promisiunea îmbătătoare a stelelor reci de deasupra, ridicându-se cu mult peste majoritatea semenilor lor.

Cu adânc respect,
Poetu’
Bucureşti, 20 aprilie 2014

Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

4 răspunsuri la CÂMPUL CU GRÂU TÂNĂR – 20 APRILIE

  1. tuteasca spune:

    E trist ca o zi devine un simbol aul unui anumit tip de literatura pentru ca principalul ei reprezentant in limba romana … a tacut in acea zi. Doru Davidovici a fost si ramane, alaturi de Dumitru Berbunschi, cel care a transformat avionul in personaj si erou literar al literaturii romane, care, desi neintrodus in manualele de Literatura de liceu a fost si inca mai este citit de tinerii care cauta un model in viata, si care, in fiecare aprilie, revine in discutiile aviatorilor, dintre care unii au ajuns sa ia mansa in mana exact pentru ca l-au citit pe el, pe Doru Daviodovici, sau pe el, pe Dumitru Berbunschi sau, iarta-ma, Poetu’le, pe tine, pentru ca te citesc pe tine, pe ei, aici si in carti.
    In fata voastra, eu, noi, astia care nu stiu sa zboare dar stiu sa respecte, ne plecam capul si ne ridicam inima.
    Daca imi dai drumul din lesa, mai spun multe, dar cuvintele mele, vorba lui Arghezi, n-au stralucire pe langa ale celor care STIU.
    Sper ca, asa cum se cuvine, Doru Davidovici va avea parte zilele astea de o comemorare. Sigur va fi pomenit si citit la Mileniul 3, joia viitoare.

  2. Imi gasesc cu greutate cuvintele, cat de cat potrivite…
    Da, mie de la „Celula de Alarma” a lui Doru mi s-a tras, am citit-o cand eram in clasa a 8-a de scoala generala, de atunci am stiut foarte clar ce o sa fac in viata… Si am avut sansa sa mi se implineasca visul…
    Si da, eram acolo, la Borcea… o zi de zbor superba, la fel ca cea de astazi, in inima Baraganului, cu acoperire de 4-5/10 de cumulusi, cam la 200 metri inferioara… Totul a fost OK,pana cand, dupa cca 10-15 minute de la terminarea zborului, asteptand in autobuz sa plecam catre popota, cineva intreaba: „Ce facem, ce mai asteptam?”
    „Cum ce, sa vina toti!”, am raspuns, firesc… Abia dupa alte cateva minute am inteles ca S-A INTAMPLAT… CEVA, ce avea sa ne marcheze pentru tot restul vietil…

  3. VioPetra spune:

    foarte frumos scris! felicitari Poetule!

  4. Poetu' spune:

    Îţi mulţumesc, Vio! Măcar atât pot să fac pentru tatăl tău, un om al cerurilor, aşa cum frumos a spus mama ta despre el…

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s