Gândul săptămânii (XLIX)

URMELE TRECERII NOASTRE PRIN LUME (I)
PULBERI DE ARGINT

Ce rămâne după trecerea prin lume a fiecăruia dintre noi?
Nu prea multe, dar amintirea şi fotografia fiecăruia compun candela a cărei lumină ocroteşte existenţa şi ghidează paşii urmaşilor prin bezna lungului drum numit viaţă. Amintirea ca mesaj al fotografiei, fotografia ca transpunere în realitate a amintirii, reprezintă esenţa adevăratei moşteniri a fiecărui om, cele mai de preţ posesii pe care un urmaş le poate primi şi cele mai longevive urme ale trecerii prin lume a fiinţelor umane.

***

Fotografia, moment de timp încremenit în nemişcare.
Zâmbim stingheri din fotografii, surprinşi în ipostaze care mai de care mai prosteşti, ne scălâmbăim şi ne strâmbăm fără să ne gândim că aceste fragmente imobile de timp şi spaţiu sunt singurele imagini ce mai rămân în urma noastră, în afară de imaginea noastră de după pleopele închise ale celor ce ne poartă în sufletele lor mult după ce noi ne încetăm existenţa. Cândva, peste ani, dintr-o fotografie ridată, privitorul va descoperi chipul nostru, zâmbind fericit sau obosit, privind îngândurat, preocupat sau vesel, captiv al unor fotografii furate, trase la repezeală pentru că nu e voie, sau al unora oficiale, priviri complice şi zâmbete ştrengăreşti amestecate cu mutre serioase şi apretate, toate transpuse pe diferite scene, cu adâncă însemnătate pentru noi, cei de atunci.
E chiar atât de simplu: din astfel de momente este compusă istoria, din elemente de o valoare greu de intuit iniţial, dar devenită inestimabilă după ani şi ani.
Sunt rare situaţiile când acordăm doza potrivită de importanţă scenelor imortalizate pe coala foto. De obicei, tratăm fotograful şi fotografia sa cu o ironie condescendentă, eşuând să înţelegem şansa care ni se dă în acel moment, aceea de imprimare a unei dovezi a existenţei noastre ce, funcţie de circumstanţe, poate supravieţui multă vreme după trecerea noastră în nefiinţă. Felia aceea de timp este o şansă atât pentru fotograf, cât şi pentru subiect, cu toate că, de multe ori, numele fotografului nu supravieţuieşte cât numele subiectului său. Acel moment este istorie condensată, capturată cuantic şi transpusă chimic unui suport inteligibil minţii umane, primind o însemnătate atât de greu de intuit la acea dată.
Sunt şanse foarte mari ca un om să se supere dacă i-ar fi adresată urarea „Să trăieşti matale cât fotografia asta!”, şi rău ar face, pentru că ele, fotografiile, scrisul cu lumină pe o placă suflată cu praf de argint, capătă o valoare din ce în ce mai mare în timp şi cu timpul, ajungând peste ani să fie adevărate dovezi temporale, ambasadori ai unor vremuri demult apuse şi ai unor oameni din care au mai rămas mult prea puţine, dacă nu doar atât. Ambasadori muţi, dar care vorbesc vizual şi transmit atât de multe celui ce le cunoaşte limbajul şi le poate descifra misterul.
Pentru că din fiinţele umane, cele care s-au autoridicat în vârful piramidei speciilor şi în capătul superior al lanţului trofic, declarându-se stăpânii absoluţi ai acestei planete majoritar albastre, nu rămâne fizic nimic recognoscibil, exact la fel ca în cazul tuturor celorlalte fiinţe inferioare lor, ci doar amintiri, unele transpuse pe suport material, altele imprimate pe suport psihic, interior celor ce le-au cunoscut.
Rare au fost şi momentele când s-a intuit şansa relativei imortalităţi şi rari au fost cei care au avut curajul de-a crede că cineva, peste un număr colosal de ani, se va apleca atent şi curios asupra fracţiunii de secundă încremenită vrăjitoreşte şi pictată chimic pe o bucaţă dreptunghiulară de hârtie cu margini dantelate. Poate că însăşi căutarea imortalităţii în sine a dus la apariţia acestui tip de pseudo-imortalitate, alchimiştii începuturilor lui „homo scientificus” intuind corect valoarea procedeului aproape magic de întemniţare a reprezentării fizice a unui moment suspendat în timp, perfecţionând această tehnică de-a lungul anilor. La fel cum scrisul a deschis un adevărat univers de cunoaştere omului, permiţându-i consemnarea evenimentelor exterioare şi interioare lui, a istoriei generale – a speciei umane – şi personale – a fiecărui individ în parte –, la fel şi scrisul cu lumină i-a dat o dovadă incontestabilă, vie, a timpurilor fidel reprezentate.
Vie? Da, vie, pentru că se mai spune că o fotografie adevărată, obţinută prin procedee chimice, încă păstrează vibraţia momentului imortalizat atunci, a atomilor celor reprezentate, poate de aici şi credinţa unor popoare primitive, care considerau că ele, fotografiile, îţi fură sufletul, refuzând cu încăpăţânare să se lase fotografiaţi.
Înaintând în timp, dar rămânând la superstiţii, ajungem la subiectul nostru preferat, fotografia de aerodrom şi superstiţia cum că nu e bine să fotografiezi pilotul înainte de decolare, dacă nu se mai întoarce…?, adevăr-legendă de aerodrom, născut în inima unui univers straniu şi plin de legi nescrise şi reguli izvorâte din observaţie şi întâmplări trăite. Totul are un sâmbure de adevăr, singura diferenţă constând în terenul minţii fiecărui pilot în parte, acest adevăr încolţind acolo unde condiţiile erau propice.
Aerodromul a fost şi întotdeauna va fi un loc în care cuvântul cheie este, la un nivel primar, supravieţuirea, o supravieţuire care nu îi este acordată pilotului, ci ea este smulsă mediului în care el îşi desfăşoară activitatea printr-un complex de acţiuni, pe de-o parte ale sale, pe de-altă parte ale celor care îi susţin zborul prin diverse mijloace şi care-l fac posibil.
Fotografia de aerodrom are un mare impact emoţional şi o mare valoare istorico-sentimentală, datorate atât evenimentelor ieşite din comun ce se întâmplă pe un aerodrom militar, dar, mai ales, datorită celor care nu mai sunt printre cei vii, plecaţi brusc în groaznice catastrofe aviatice, şi nu numai. Sunt destul de rare fotografiile de grup în care nu descoperim camarazi căzuţi, zâmbind stingher sau râzând sub imperiul fericirii momentului, stând băţoşi la poză sau încercând să se ascundă de fotograf. Şuvoiul de emoţii pe care-l stârneşte vederea lor în bucăţica de hârţie fragilă şi roasă de dinţii timpului pare născut în mod magic, emoţiile părând a curge din tabloul acelei alte lumi direct în sufletul privitorului. Dreptunghiul de hârtie foto pare a ne absorbi în vremurile reprezentate, scufundându-ne într-o stare în care le putem reauzi glasurile, le putem revedea zâmbetele şi simţi înseşi strângerile de mână, aducându-i aproape chiar şi pentru o secundă. Efectul este copleşitor şi, nu de puţine ori, lacrimile noastre le udă imaginea din mâinile noastre tremurânde.
Fotografia este un dig ce ţine laolaltă lacul amintirilor, îl împiedică să se reverse şi să curgă în marea de senzaţii acumulate într-o viaţă de om, unde se pot dilua până la punctul manifestării efectelor sfintei uitări. Fotografia este un alt prieten rece şi sigur, unul care nu uită niciodată şi care nu ne lasă nici pe noi să uităm, pentru că el a fost acolo, pentru că el este acolo. Fotografia este momentul trăit, de noi sau de alţii, dovada că cei de acolo au existat şi cele de atunci s-au întâmplat.
La început a fost desenul, apoi pictura, pentru ca realul reprezentat să-şi găsească loc în ochiul unui aparat ciudat, în care magia îşi dă mâna cu produsele minţii omeneşti şi fenomenele naturii acestui colţ banal de univers. Fără această descoperire, fără acest rod al minţii umane, omul ca specie ar fi fost mai sărac, iar memoria universală a lui mult mai imprecisă.

***

Cum am fi fost noi, fiecare dintre noi, fără tovărăşia fotografiilor?
Cu siguranţă mai singuri, cu siguranţă mai înstrăinaţi de evenimentele istoriei, de înaintaşi, de noi înşine. Am fi plutit pe apele învolburate ale vieţii fără ancora fotografiilor şi pânzele emoţiilor stârnite de vederea vremurilor demult trecute şi a lor, a celor datorită cărora suntem aici, în acest punct, fizic şi spiritual, ale căror imagini ne umplu şi ne completează, făcându-ne ceea ce suntem şi dându-ne puterea de-a continua, până în punctul când şi noi, la rândul nostru, ne vom transforma în imagini şi emoţii imprimate printre particulele de argint ale unui film foto.
La trecerea prin viaţă, urmele paşilor noştri sunt presărate cu pulberi de argint.

 

Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Gândul săptămânii (XLIX)

  1. Cristina P. spune:

    …inlcusiv memoria persoanei ar fi mai saraca. Nu reusim sa ne aducem aminte intotdeauna momente din viata noastra. De exemplu copilaria se intampla sa fie o perioada neclara, iar fotografiile ajuta la intelegerea si rememorarea inceputurilor „cand invatam a merge copacel”. Il vad pe fiul meu foarte dornic sa reia albumurile familiei si sa vorbim despre cum era el atunci si ce facea…IAr in nebunia zilnica uitam detalii pe care fotografiile ni le re-aduc in fata ochilor. Deci folosesc si in (re)constructia identitara proprie…Dar e drept ca nu pot rosti toate acestea decat in limbajul psihosocial. Ramane Poetului frumusetea cuvantului trecut prin aurul sufletului…:)

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s