Ilie

Era a doua zi de când ploua fără oprire.

Eram în staţie, aşteptând autobuzul, deja ud bine şi privind rafalele de stropi ascuns sub acoperişul micului refugiu cu găuri în tavan.

Mă gândeam la ale mele şi aproape că nici n-am observat când s-a apropiat perechea, venind din dreapta mea, din afara câmpului meu vizual. Am întors capul mai mult dintr-un automatism şi am înregistrat cele două siluete înfofolite în plasticul de un galben ţipător al unor pelerine de ploaie, culoare ce contrasta strident cu majoritatea peisajului inundat de ploaia ce cădea fără oprire.

Cele două siluete, una mare şi una foarte mică, s-au apropiat şi au pătruns în fragilul sanctuar al refugiului. Am privit absent, cu un zâmbet uşor în colţul gurii, mogâldeaţa ce se mişca precum un titirez, săltând peste băltoace sau, mai degrabă, încercând să sară peste ele cu cizmuliţele ei mici şi roşii. Cred că asta mi-a atras atenţia, roşul ud al cizmuliţelor de dimensiuni liliputane, culoare ce, probabil, a trezit în mine vreo amintire din copilărie, declanşând o senzaţie de familiaritate în legătură cu cizmuliţele mici şi roşii.

Silueta mare şi-a dat pe spate gluga pelerinei, descoperind un păr blond prins în coadă ce încadra o figură plăcută, cu trăsături fine şi buze de un roşu natural pe care flutura un zâmbet ce-i forma gropiţe în obraji.

Nu, mami, lasă-mă, pot să mă descurc singur!, a exclamat o voce limpede şi clară de sub gluga galben-canar a siluetei mici.

Mama mogâldeţei s-a oprit şi şi-a pus mâinile în şolduri, privind piticul cu o figură amuzată. Spre surprinderea mea, degeţele mici şi subţiri ca nişte beţe de chibrit s-au mişcat cu dibăcie, dezlegând şnurul pelerinei şi trăgând în jos fermoarul. De sub glugă a apărut un cap bălai, tuns scurt şi rotund ca o lună, care a emis un chiot de fericire ascuţit.

Vezi, mami, că am putut singur?

Da, puiule, eşti băiat mare!, l-a învăluit mama cu privirea.

Puiul era chiar pui, părea a fi foarte mic, poate doi ani, dar se mişca foarte stăpân pe sine, iar ceea ce m-a atrat a fost dicţia lui, care era impecabilă. Tonul vocii îi era controlat, fără multe din inflexiunile tipice ale copilăriei şi fără erori de pronunţie a cuvintelor. Piciul era ceva special, aşa că am revenit în prezent fără să vreau, captivat de piticelul ce de-abia de-mi trecea ca înălţime de genunchi.

După un strânga-mprejur executat perfect, boţul de om cu păr bălai a aţintit spre mine o pereche de ochi mari şi de un albastru intens, cu care mă privea atent, afişând o mină senină şi concentrată. Mă privea de parcă nu mai exista nimic în universul lui de om mic decât silueta mea, pe care o picta minuţios cu albastrul crud al ochilor lui. Eram îmbrăcat în blugi şi cu o geacă de zbor, aşa că am intuit că vulturul de pe braţul meu drept i-a atras atenţia.

Brusc, pe figura lui a răsărit soarele, trăsăturile-i angelice compunându-se într-un surâs larg şi frumos ca o faptă bună.

Salut, eu sînt Ilie!, a exclamat tare şi clar puiul de om, apropiindu-se de mine cu mâna întinsă, fără să-i pese de bălţile pe care le traversa.

Am fulgerat cu privirea pe mama lui, care privea scena zâmbind, şi, observându-i aprobarea tacită, i-am întins şi eu, la rândul meu, mâna.

Salut şi ţie, camarade! Eu sînt Aurel!

Mi-a strâns ferm degetul arătător, privindu-mă cu ochii lui mari şi limpezi cu capul dat pe spate.

Aurel! Aurel este un nume frumos!, a decretat el fără drept de apel, şi a continuat să mă privească zâmbind, cu gropiţe în obrăjori.

Am râs potolit, privind în jos la gâgâlicea ascunsă sub galbenul palerinei şi roşul cizmuliţelor de plastic.

Da? Ei, să ştii că şi Ilie este un nume foarte frumos!, am replicat eu privindu-l în ochi.

Încântat de vorbele mele, a emis un alt chiot de bucurie, bătând din palme şi privindu-şi mama. Apoi şi-a întors privirea la mine, calmându-se brusc şi devenind rezervat. 

Tatăl meu mi l-a ales, să ştii!, a exclamat el zâmbind potolit. Tatăl meu a fost aviator militar! Nu-i aşa că şi tu eşti aviator militar?

Privirea mi-a alunecat instinctiv către mama lui, pe figura căreia zâmbetul a clipit scurt de câteva ori şi s-a stins. Ochii vorbeau, însă, înotând în ape triste. Am realizat brusc, şi un fior rece mi-a defilat pe şira spinării.

Da, Ilie, aşa este, şi eu sînt aviator militar!, i-am răspuns eu, scăldându-mă în albastrul ochişorilor mici ca două mărgele. Dar tu ştii că numele tău, Ilie, este numele unui sfînt, ocrotitorul aviatorilor?

Piciul a făcut ochii mari, pe mutrişoara lui dulce instalându-se uimirea.

Daaa?

Da!

Adică ce face, mai precis, acest sfînt?

Pronunţa „r” foarte apăsat, iar acel „mai pRecis” m-a cutremurat şi mi-a compus impresia cum să nu stăteam de vorbă cu un pici, cu cu cineva care se ascundea în pielea unui pici.

Sfîntul Ilie îi apără pe aviatori, le veghează zborurile şi are grijă ca ei să revină teferi acasă!, am încercat eu să-l lămuresc, însoţindu-mi vorbele cu o aprobare lentă din cap.

Guriţa piciului a schiţat un „o” neauzit, imitându-mi gestul de aprobare. Mărgelele lui albastre alergau între figura mea şi vulturul de pe mânecă.

Cîndva, şi eu mă voi face aviator militar, să ştii!, a exclamat el zâmbind larg. Voi fi aviator militar, la fel ca tati al meu!

I-am întors şi eu zâmbetul, complet dezarmat de acel „cândva”, atât de insolit vârstei lui şi posibilităţilor mici de înţelegere a conceptului de timp, dar rostit atât de clar şi ferm, de parcă ar fi ştiut exact că acea zi este departe, dar va sosi cu siguranţă.

Ştii, tati al meu nu mai este cu mine şi cu mami…, a redevenit el serios. El a zburat cu avionul lui militar şi nu s-a mai întors la noi!, au exclamat pe un ton sensibil coborât mărgelele albastre, privind intens vulturul de pe mâneca gecii de zbor, în timp ce degeţelele se alergau unele pe altele, trădând subiectul delicat pentru sufleţelul mic de la doi paşi din faţa mea.

Aurel!, continuă el, ridicându-şi albastrul către ochii mei, Tu poţi să-mi spui de ce Sfîntul Ilie nu l-a adus şi pe tati al meu teafăr acasă?

Am îngheţat la auzul vorbelor lui, şi parcă simţeam picăturile reci de ploaie şiroindu-mi şerpeşte pe trup. Preţ de o secundă lungă cât o eterminate şi ceva, am scormonit în mine după vreun răspuns.

Păi… vezi tu, am coborât într-un genunchi la nivelul feţişoarei lui, Sfîntul Ilie este bătrîn, foarte bătrîn, şi, uneori, se mai întîmplă să adoarmă, iar atunci, aviatorii sînt singuri acolo sus, în cer, şi nu mai este nimeni care să-i ferească de pericole…

Piciul cu păr bălai mă privea concentrat, fără să zâmbească, potolindu-şi fuga degeţelelor.

Sînt multe pericole acolo sus, în cer!, concluzionă el, dând din cap de parcă ar fi vrut să mă convingă şi pe mine.

Da, Ilie, sînt multe pericole acolo sus…, i-am răspuns fără ezitare.

Atunci, asta înseamnă că tati al meu a fost foarte curajos, nu-i aşa?

Am zâmbit şi am aprobat din cap, îmbăindu-mă în albastrul cerului din ochii lui.

Da, Ilie, tati al tău a fost un om foarte curajos! Să nu uiţi asta niciodată!

Norii negri de pe mutrişoara lui s-au dus în pustie, iar zâmbetul lui larg a înflorit. A privit spre mama lui, care i-a întors zâmbetul, chiar dacă ochii ei spuneau altceva.

Hai, vino la mine, puiule! Uite, vine autobuzul!, l-a chemat ea cu voce domoală.

M-am ridicat în picioare, respectându-i dorinţa. În stânga noastră, autobuzul se distingea înaintând lent, pufăind morocănos prin valurile de apă a cerului. Nu era cel pe care-l aşteptam, aşa că m-am pregătit psihologic pentru încă vreo câteva zeci de minute de aşteptare.

Puiul de om a privit spre mine şi s-a îndreptat încet spre ea. După câţiva paşi, s-a întors iarăşi spre mine.

Ştii de ce vreau să mă fac aviator militar?, a întrebat el cu voce zglobie.

Pentru că ai ochii de albastrul cerului?, l-am întrebat eu zâmbind şi făcându-i cu ochiul.

Piciul a emis un alt chiot de bucurie, bătând iarăşi din palme şi privind spre mama lui.

Uite, mami, şi nenea Aurel spune că am ochi de aviator militar!, a exclamat el încântat.

Da, puiule, ai ochii lui tati…, i-a şoptit ea, aplecându-se şi sărutându-l pe creştet.

I-a potrivit gluga pe căpşorul bălai şi i-a închis fermoarul pelerinei de ploaie, apoi l-a luat de mânuţă, pregătindu-se pentru a urca în autobuzul ce se apropia gâfâind.

Aurel!, s-a întors el cu faţa spre mine, agăţat de mâna mamei lui, Eu vreau să mă fac aviator militar pentru ca tati al meu să fie iar cu mine! Eu ştiu că el a rămas acolo sus, şi de aceea nu mai poate reveni la mine şi la mami! Dar am să merg eu la el, cînd voi deveni aviator militar!, a pus el punct celei mai ferme declaraţii de planificare a viitorului, pe care am avut şansa s-o văd şi s-o aud de la un copil, printr-o aprobare hotărâtă din cap.

Cînd voi ajunge acolo sus, cu avionul meu militar, şi îl voi reîntîlni, îi voi spune că mami încă mai plînge noaptea după el, şi că el întotdeauna va fi tati al meu, chiar dacă a plecat cu avionul lui militar şi nu s-a mai reîntors la noi!

***

Zâmbetul larg al lui Ilie, piciul întâlnit pentru câteva minute într-o zi ploioasă pe când aşteptam autobuzul, mi-a rămas imprimat pe retină, iar albastrul intens al mărgelelor mici ce-i ţineau loc de ochi l-am revăzut doar la o singură persoană în decursul întregii mele vieţi, la un aviator ce şi el a plecat cu avionul lui militar şi nu s-a mai întors la cei ce-l aşteptau acasă.

 

Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Ilie

  1. Gheorgala Corina spune:

    M-am cutremurat toata citind articolul. Nu stiu daca Ilie e real, daca avea doar 2 ani, dar a spus ce cred ca toti ca noi, care si-au pierdut tatal asfel, simt. Si durere, si dor, si respect…

  2. Poetu' spune:

    Toţi cei care facem parte din mica – din ce în ce mai mică – familie a Aviaţiei Militare Româneşti simţim la fel de fiecare dată când piere un aviator într-o catastrofă aviatică: durere, dor, respect…
    Cât despre Ilie, poate că este întruchiparea copilului orfan de tată crescut în colonia din margine de aerodrom militar, sau poate că este un pici cu păr bălai şi ochi albaştri foarte real. Oricum, vorbele lui sunt rupte dintr-un adânc de suflet.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s