După cinci ani

Roata timpului se-nvârte neîncetat, chiar dacă noi părem a nu avea răgazul necesar pentru a-i conştientiza neobosita-i mişcare. Picăturile vieţii noastre se scurg într-un ritm egal şi necruţător fără să realizăm acest lucru, prinşi în capcana propriei noastre realităţi, cu tot ce presupune ea. Doar prin evenimente cioplite în piatra trecutului şi ancorate ferm în roca lui reuşim să ne regăsim parcursul vieţii prin ceţurile eternului prezent căruia niciodată nu-i acordăm gradul de importanţă pe care ar trebui să i-l recunoaştem.

Cinci ani au trecut de la înfigerea unui important jalon în calea vieţii mele, o baliză de lumină ce, uneori, de multe ori, joacă rol de far cu lumină puternică, ce reuşeşte întotdeauna să mă readucă la ţărm atunci când mlaştinile existenţei ameninţă să-mi înlănţuiască pasul în lumea viscerală şi atât de murdară a celor de prisos.

Cinci ani au trecut ca fulgerul şi iată, cu cinci cicluri pământene consumate din spirala vieţii, am fost iarăşi acolo, în margine de Bărăgan. Am revenit în grădina cu linişti grele, musafir stingher cu suflet zdrenţuit de furtuni de amintiri, am mers iarăşi prin pădurea de piatră rece aflată într-o continuă transformare, crescând în dimensiuni cu fiecare an şi născându-mi în inimă oroarea temerii cum că, poate nu peste multă vreme, aş putea să mă rătăcesc şi să nu mai găsesc locul acela.

În jurul meu, albul zăpezilor căzute nu cu mult timp în urmă domnea absent peste tot şi toate, uniformizând cu camuflajul lui monocolor zone ce trebuiau a fi distincte, pentru că acolo erau morminte de oameni şi nu gropi comune, şi simţeam o revoltă mocnind şi crescând abrupt în mine la vederea crucilor aproape îngropate, a potecilor ce se înfundau brusc şi nu-ţi lăsau altă soluţie decât să urci nămeţii, sperând cu un colţ de suflet chircit că nu vei călca pe locuri unde paşii de om n-ar trebui să calce…

Un cor de nelinişti urla în mine pe măsură ce paşi-mi şerpuiau după legi aparente, încercând să nu cad în greşeală, dar părând a mă îndepărta de ţintă, ghicită ca fiind undeva, într-un colţ ce da înspre ogorul acum alb, separat de un gard de fier care nici măcar nu încercase să apere grădina de piatră udată cu lacrimi de troienele vestitului crivăţ de Bărăgan.

Dar am văzut în depărtare albastrul de pală rupând monotonia cromală, îţindu-se sfios în zona unde durerea amintirii îmi săpase în minte existenţa locului, şi liniştea m-a cuprins, liniştea aceea de capăt de drum, liniştea aceea finală, totală, ce are o greutate aparte ce-ţi spune un singur lucru, că nu va mai exista o furtună după.

Locul acela săpat acolo, în ogor de Bărăgan, creştea pe măsură ce mă apropiam, iar iureşul amintirilor înlocuia neliniştile, şi totul părea a se mişca încet în afară, cu încetinitorul, iar înlăuntru, ochiul interior vedea şi revedea, descoperind răni ce păruseră a se fi vindecat şi expunându-le elementelor trezite de apropierea de marmura rece şi de depărtarea de carnea caldă de om.

Parcă ieri încredinţam pământului, sălaş al aterizărilor bune, pe el, omul cerului, cel ce iubea să străbată cărările cerului zborurilor bune, pelerin deprins a ospăta din desaga-i plină cu înţelepciune pe orice învăţăcel întâlnit în cale, pe orice suflet înveşmântat în albastrul cerului mai mult sau mai puţin ostentativ.

Parcă ieri reveneam acolo, la el, în vizite dureroase, împovărate de regret, regretul acela abraziv pe care-l simţi ca pe-o furtună de nisip ce-ţi sablează feroce interiorul sensibil, regretul tuturor celor ce-au rămas nerostite, nefăcute, nedescoperite şi neconstruite împreună, regret dublat de înţelegerea chinuitoare a faptului că îmbătrânesc fără el, cu greutatea amară a urcuşului vieţii lipsit de tovărăşia lui, de vorba lui sfătoasă, de ideea că el este acolo, undeva aproape, gata de-a oferi acel ajutor pe care numai el ştia cum să-l ofere fără să ceară nimic în schimb, absolut nimic. 

M-am oprit şi am privit: el era tot acolo, ascuns după o pală vopsită într-un albastru adânc de cer de primăvară, cu crucea-i creştinească ce nu încetase să-i crească la creştet, zâmbind stingher pe sub mustaţa-i de haiduc din poza închistată-n inima ei, încremenit în nemurirea momentului în ipostaza lui preferată, cu casca de zbor pe cap. Gata de zbor, un altul, încă unul, dar niciodată ultimul.

Silueta de MiG-21 de pe pala albastră încă mai rezistă asaltului vremii şi vremurilor, crăpată de soarele dogoritor de câmpie şi de vântul aspru de Bărăgan, vânt câinos ce testează continuu materialul din care totul este alcătuit, om sau obiect. O priveam hipnotizat cum zăcea încremenită într-un viraj de luptă, asta cred, că-i un viraj de luptă executat pe cerul albastru profund al palei, o traiectorie definitorie şi caracteristică pentru un pilot de vânătoare. Da, ştiu sigur că şi lui i-ar fi plăcut să creadă că-i tot un viraj de luptă…

Am pătruns în lumea îngustă a locului acela, al lui, loc jalonat de un gărduleţ de fier, a cărui poartă tocmai ce fusese înlocuită. De ce? Pentru că unii dintre semenii noştri, deşi bipezi, încă nu au evoluat îndeajuns pentru a se ridica la înălţimea titlului de homo sapiens, negând multe dintre caracteristicile acestei specii şi comiţând acte de o josnicie atroce, cum ar fi şi acela de-a fura dreptunghiul de sârmă pentru suma derizorie primită la centrul de colectare a fierului vechi…

Mi-am înghiţit furia şi am îngenunchiat. Am aprins lumânarea, săvârşind gestul milenar de-a oferi lumina noastră celor plecaţi acolo unde ochii noştri nu-i pot urmări, ca o palidă ofrandă pentru lumina lor, dăruită nouă de ei, cei plecaţi dintre noi, unii mult prea devreme. Am transferat fitilului învelit în ceară o fărâmă din focul vieţii mele ce mă mistuie în interior, focul acela ce consumă un combustibil tainic, niciodată vizibil, poate secundele de viaţă, poate amintirile bune, poate ambele. El arde acolo, ascuns în interiorul nostru, arde cât timp ardem şi noi în flăcările timpului, şi mă gândesc că, poate, dând din focul nostru lăuntric nu facem decât să oferim dovezi cum că cel sau cea căruia îi este intenţionat gestul nostru trăieşte în noi, este parte a focului viu care arde acolo unde bat vânturile existenţei noastre.

 ***

Cu mulţi ani în urmă, Alfred de Musset scria: Viaţa este un trandafir, la care fiecare petală este o iluzie şi fiecare spin o realitate.

Eu zic că fiecare om este un trandafir, nealcătuit numai din spini sau numai din petale parfumate, ci construit printr-o îngemănare unică şi irepetabilă din ambele extreme. Important este să lăsăm în urma noastră, celor ce vor continua mult după ce noi vom înceta să mai existăm, atât amintirea spinilor, a lecţiilor ce le-au fost servite, cât şi, mai ales, petalele pline de parfumul înţelepciunii, al compasiunii şi al dragostei.

Dacă acum, în sufletul meu, vânturile existenţei împrăştie prin toate colţurile fiinţei mele şi petale parfumate, este pentru că am avut onoarea şi privilegiul de-a întâlni OAMENI care m-au iubit, care mi-au ghidat paşii în viaţă şi care mi-au lăsat din parfumul înţelepciunii lor, oameni care acum fac parte din focul viu ce mă mistuie.

Unul dintre aceşti OAMENI – poate cel mai important pentru mine – a purtat timp de 46 de ani numele de

Foozie

Dumitru BERBUNSCHI (1962 – 2009)

comandor aviator, poet al înălţimilor şi pilot de vânătoare cunoscut drept „Foozie

Cu adânc respect şi recunoştinţă,

Poetu’

12 februarie 2014, la cinci ani de la înmormântare

Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

5 răspunsuri la După cinci ani

  1. tuteasca spune:

    E un prilej de aducere aminte, dar Foozie, ca si maestrul lui, Doru (pe care de asemenea il comemoram in 2014 …) nu au cum sa fie uitati sau neglijati. Pana la urma, oamenii astia fac parte din noi, din mintea noastra, in cazul meu din dragostea mea pentru aviatie si respectul pentru aviatori.

  2. Cargo spune:

    Poetule, nu stiu cum si de ce faci, dar tot timpul reusesti sa rascolesti ceva in adancul nostru.

  3. Poetu' spune:

    Păi… dacă există ceva de răscolit, de ce să nu-i îndeplinesc menirea?!🙂

  4. Anonim spune:

    Nu pot sa cred ca Foozie nu mai este, ce s-a întâmplat? Cind a plecat dintre noi și din ce cauza? Îmi pare sincer rau

  5. Poetu' spune:

    Pe data de 9 februarie 2009, Foozie s-a stins din viață într-un spital. O boală necruțătoare l-a răpit dintre noi. Mâine se împlinesc șapte ani de când l-am pierdut…

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s