Gândul săptămânii (XLVIII)

PANGLICA DE DOLIU

Este atât de stranie greutatea însemnătăţii unor lucruri uşoare de felul lor, dar cărora noi, oamenii, le asociem o importanţă covârşitoare, dându-le sensuri ritualice profunde, ce ne copleşesc şi ne sădesc în inimi şi minţi oţelul aducerii aminte, dar ne şi picură în suflete amarul regretului şi al eternelor remuşcări. Pe de-o parte ni se dau aripi, pentru că amintirile celor pe care-i continuăm, într-un fel sau altul, sunt icoane de foc viu ce ne luminează calea, dar pe de-alta ni se toarnă plumb în picioare, înlănţuiţi de povara sisifică a conştientizării lipsei lor, a vacuităţii lăsate în urmă de plecarea lor şi a celei ce va fi să vină, cândva, şi pentru noi, la rândul nostru.

***

Când fierul strălucitor al acului a străpuns carnea moale a pânzei cernite, agăţându-mi-se în partea stângă a pieptului, m-am simţit de parcă el îmi pătrunsese direct în inimă, lăsând o altă rană acolo, un alt semn ce poartă un alt nume, adăugându-se unor alte semne, altor cicatrici mai vechi sau mai noi, dar încă dureroase. Şi din astfel de cicatrici suntem alcătuiţi, cu balsamul timpului incapabil să le vindece complet, unele mai profunde, altele mai dureroase, dar toate acolo, ascunse de căutături întrebătoare, vizibile doar în apele ochilor şi numai celor ce ştiu cu adevărat să privească prin ferestrele sufletului.

Acum, îmi părea de plumb bucata de cer înnegrit ce-mi zăcea agăţată la piept, răstignită în partea stângă a hainei cu un ac cu care contrasta cromatic puternic, de parcă o siluetă fusiformă de dural fusese special asociată cu negrul reavănului pământ, fiind acolo, parte din mine, pentru a-mi aminti brutalul antagonism dintre duralul născător de zboruri şi pământul din care izvorăsc toate începuturile noastre şi în care fiecare sfârşit îşi găseşte fiinţă. 

Fără să o văd, o gândeam ca fiind acolo, la pieptul meu, un simbol al durerii, al pierderii, un semn cu înţeles mistic şi, într-un fel, ascuns privirilor superficiale, dar mult prea vizibil minţii mele, cea care-o proiecta peste toţi şi toate ca o flamură de doliu, ca un stindard cernit, scos la o tristă paradă într-o zi a aducerii aminte.

O simţeam atârnând ca o piatră de moară, parcă absorbindu-mi bătăile inimii mele calde, pulsatile, inimii mele pe care-o uram uneori pentru ritmul ei atât de nepăsător la tot răul ce ni se-ntâmplă atât de des, mult prea des, la toate pierderile inestimabile pe care le suferim şi la toate bucăţile ce se rup din noi, se sfâşie din sufletele noastre, osândiţi să ne continuăm drumul mai incompleţi de fiecare dată, dar mereu în cadenţa trufaşei noastre inimi, metronomul ce se hrăneşte lacom cu secundele-grăunţe de nisip din clepsidra vieţii noastre.

Ceva parcă-mi poruncea să mă încovoi, parcă-mi îngreuna paşii cu o greutate zdrobitoare, de parcă un fragment de minte ar fi ştiut că acolo este o ancoră de plumb, iară nu o panglică de catifea cernită. A merge îmi părea din ce în ce mai greu, era un chin şi parcă m-aş fi oprit, în speranţa că, poate, nu m-am depărtat atât de mult de cei pe care i-am pierdut. Poate că ei mă mai aşteaptă, poate că şi lor le este greu, poate că şi ei se simt singuri fără mine, poate că şi ei mai speră.

Poate că n-ar fi trebuit să le întorc spatele şi să plec atât de repede, purtat în cadenţa tobei de carne pulsatilă ce-şi urma zbaterea-i somatică în pieptul meu plin de viaţă, poate că ar fi trebuit să mai fi stat puţin de vorbă cu calda lor imagine din gerul minţii mele. Poate că am greşit, poate că i-am abandonat mult prea repede, sau poate că au plecat ei mult prea devreme.

Dar sunt doar un om, şi trebuie să merg mai departe, chiar dacă ziua de mâine are gustul buzelor muşcate pân-la sânge.

Când m-am pus în mişcare şi-am mers cu capul plecat, am văzut-o, era tot acolo, ţintuită de pieptul meu şi aproape de inimă, şi o percepeam înnegrindu-mi câmpul vizual, întinzându-şi întunericul ca o caracatiţă şi cuprinzându-mi lumina ochilor.

De ce doliul este atât de negru?

De ce pământul scurmat pentru ultima oprire a fiinţei umane este atât de întunecat?

Când am pierdut pentru prima oară pe cineva eram copil, iar când am văzut negrul gropii căscate în colţ de cimitir am crezut că pământul este aşa pentru că noaptea se scurge printre firele de iarbă, încet, şi coboară în pământ la venirea zilei, ascunzându-se acolo până când vine iarăşi vremea ei. Doar că, ce n-am înţeles eu a fost de ce îi ducem pe cei plecaţi acolo, abandonându-i în braţele nopţii…?

Uneori, simţeam privirile celorlalţi aţintite asupra mea, căutând întrebătoare la chipul meu marcat de suferinţă şi la întunericul panglicii de doliu, căutându-mi lumina ochilor poate pentru a înţelege, poate pentru a se adăpa din suferinţa mea, poate doar din simplă curiozitate. De multe ori îi evitam, dar uneori le susţineam privirile, năpustindu-mi asupră-le urletul din interior, crivăţul ce sufla sălbatic în mine, toată furia neputinţei mele de-a opri, de-a împiedica, de-a schimba ceea ce-i de neoprit, de neîmpiedicat, de neschimbat. Atunci îi vedeam ferindu-şi ochii, eschivându-se şi abandonându-mă în mijlocul furtunii, lăsându-mă să mă înec în apele durerii mele. Ştiam că nu le pasă, ştiam că pentru ei nu eram decât o curiozitate, decât un om stigmatizat.

Aş fi vrut să le fi urlat că le va veni şi lor vremea să sufere, să piardă cum am pierdut eu, să rămână în mijlocul viscolului singuri cum am rămas eu, să se simtă pustii cum mă simt eu, să rămână fără lacrimi cum am rămas eu şi să urle fără voce într-un interior gol şi plin de ecouri ascuţite cum am rămas eu.

Să rămână doar cu o bucată de cer înnegrit, răstignit cu un cui strălucitor de un piept în care bate o inimă vie şi nepăsătoare, aşa cum am rămas eu.

Dar ştiu că nimeni nu este ferit de durere, ştiu că în existenţa fragilei fiinţe umane durerea este la loc de cinste şi va continua să fie, poate până când vor fi rupte barierele înţelegerii mecanismelor vieţii şi ale morţii, poate până când fizicul şi spiritualul vor fi privite ca un tot unitar, iar vălul de pe ochii omului se va fi ridicat, prin propria lui strădanie.

Până atunci, inimile noastre vor mai purta panglici de doliu, bucăţi vor mai fi smulse din noi, iar cicatrici se vor mai aduna sufletelor noastre. Traiectoriile noastre pe cerul vieţii vor mai fi marcate de lipsa celor lăsaţi în urmă, a celor pierduţi în faldurile timpului, a celor al căror zbor s-a frânt abrupt şi iremediabil, iar albastrul cerului nostru va mai fi marcat de negrul nopţii pământului în mijlocul căruia îi abandonăm pe cei dragi nouă.

Da, sunt doar un om, şi trebuie să merg mai departe, chiar dacă ziua de mâine are gustul buzelor muşcate pân-la sânge.

***

Această scriere este dedicată sfintei memorii a tuturor celor pe care i-am pierdut de-a lungul timpului, dar mai ales dragilor mei bunici, Aurel şi Vergilia DUMITRESCU.

Bucureşti, 3 februarie 2014

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s