Gândul săptămânii (XLVII)

VETERANUL

 

Toţi mă văd, dar sunt puţini cei ce aleg să-şi aloce timp pentru a mă privi.

Asta e, eu sunt resemnat cu ideea asta, pentru că toţi sunt ocupaţi cu multe altele şi n-au ei timp de pierdut cu un moşuleţ ca mine, ce merge agale prin agitaţia asta nebună, de oraş atins de boala grabei.

Sunt rari cei ce-au răgaz de-a privi şi de-a mă privi, şi le simt privirile întrebătoare căutându-mă curioase, stârnite de un ceva anume legat de persoana mea. Le simt însoţindu-mă în lenta mea plimbare, încercând să decripteze din puţinul aflat la dispoziţie, încercând să mă afle, dar fără efortul de-a întreba.

Dar cum poţi afla ce-i în adâncurile unui lac fără să plonjezi sub oglinda lui?

Câţi ştiu oare cine sunt eu, ce-am fost eu de-a lungul vieţii, când braţul meu era îndeajuns de viguros pentru a putea mânui sabia şi ţine scutul, şi ce se ascunde sub haina mea ponosită şi demodată, dar întotdeauna curată şi mirosind a naftalină, ştiţi voi, mirosul acela ce trezeşte în cei ce-l cunosc acel tip de amintiri cu rădăcini adânc înfipte în memoria afectivă. Cândva, acest miros însemna acel acasă după care toţi tânjim de atât de multe ori în viaţă. Acum, el este pentru mine cel mai frumos parfum, parfumul amintirilor vieţii mele, cel pe care-l port cu mine oriunde mă duc paşii mei şovăielnici, cel pe care-l ţin aproape, îmbibându-mi haina-mi ponosită şi demodată şi umplându-mi nările cu adierile lui temporale, aflat aproape mie, ca o a doua piele.

Câţi ştiu oare câte au văzut ochii mei acum împăienjeniţi, ce-mi joacă mereu în ape tremurânde, oglindind şi ascunzând în acelaşi timp, ferestre ale sufleului prin care poţi privi şi înţelege, de ştii cum să pătrunzi. Şi ochii îmbătrânesc de câte văd, ştirbindu-li-se lumina de negrul încercărilor trăite într-o viaţă de om, de durerea la care eşti martor şi pe care o absorb exact precum o fereastră lasă aerul să intre, umplând interiorul de ce este afară. 

Dar mâinile mele tremurânde, câte lucruri or fi atins în atâta amar de vreme, câte-or fi făcut în viaţa lor de mâini de om, elemente de importanţă crucială pentru fiinţa umană, fără de care existenţa normală nu ar fi posibilă. Ce univers de senzaţii tactile au mijlocit ele minţii, construind lumea fizică şi dându-i greutatea fără de care fiinţa neîncrezătoare numită om n-ar putea exista, incapabilă de a percepe fizic.

Poate cineva să spună câte greutăţi au dus umerii mei, atât de firavi acum, câte au îndurat în lungul meu drum prin viaţă, câte stânci negre de necazuri inevitabile au sprijinit fără să se încovoaie, învinşi în cele din urmă de greutatea colosală a firicelelor de nisip din clepsidra vieţii, adunate fir cu fir, grăunte cu grăunte, ca o picătură chinezească de care râzi, iniţial, dar pe care ajungi să o (re)simţi ca pe o lovitură de tun când vine vremea.

Poate cineva şti ce zace în inima mea ce încă mai bate în pieptul meu ros de dinţii Timpului, poate cineva să vadă cicatricele vieţuirii printre oameni, cu al lor şir nesfârşit de iubiri şi trădări, îngemănate, uneori, până la confuzie, poate cineva să vadă tranşeele săpate în războaiele mele de om duse cu alţii şi cu mine însumi, poate cineva să vadă bucăţile lipsă, craterele lăsate în urma lor de cei care au plecat din viaţa mea smulgând rădăcinile seminţelor sădite acolo cu atâta grijă în zile binecuvântate, oameni pe care eu i-am iubit enorm, cu mult mai mult decât m-am iubit pe mine însumi, oameni după a căror plecare inima mea n-a mai fost nicicând întreagă.

Cu siguranţă că nu poate nimeni să ştie ce zace ascuns sub faldurile veşmântului meu de carne îngenuncheată de Timp, gata pentru a primi lovitura finală. Poate fi orice, poate fi regret, poate fi durere şi amărăciune, poate fi chiar şi resemnare, dar niciodată nu va lipsi un strop de mândrie, iar asta o poţi detecta, de ştii cum să priveşti.

Pentru că atunci când mă vezi pe stradă pentru tine eu nu sunt decât un bătrânel oarecare, dar de m-ai privi mai cu atenţie, ai observa multe. Ai observa cum îmi arunc ochii către cer într-un gest firesc, atât de natural, născut dintr-o obişnuinţă sfântă ce se confundă cu însăşi fiinţa mea. Mă poţi vedea privind cu atenţie norii, încercând să ghicesc direcţia lor de deplasare, adulmecând adânc vântul, de parcă aş vrea să mă umplu de miresmele lui, şi încordându-mă pe cât îmi permite trupul meu bătrân, de parcă aş vrea să-l percep cu toate simţurile la pândă, iar atunci, poate că in mintea ta s-ar închega un fir de gând, cum că relaţia mea cu cerul nu este una obişnuită, ci ne cunoaştem foarte bine, aşa cum nu îi este dat majorităţii să-l cunoască.

Doar la parăzile militare ai putea bănui cine sunt şi ce-am fost cândva, cu atât de multă vreme-n urmă. Pentru că atunci ai vedea bucăţile de metal strălucitor prinse de haina mea ponosită şi demodată, atunci ai vedea poziţia de drepţi pe care-o iau instinctiv atunci când aud intonându-se Imnul Naţional, atunci ai vedea lacrimile din ochii mei bătrâni cum se strâng la vederea lupilor tineri de azi, atunci m-ai vedea tresărind şi inspirând adânc la auzul aviaţiei militare ce survolează la joasă înălţime, electrizat şi străbătut de un val mareic interior de energie misterioasă.

În acele momente, de te-ai apropia de mine şi m-ai privi şi mai atent, ai vedea vulturul de argint strălucind mândru acolo, pe pieptul meu firav, în dreptul inimii, întotdeauna în dreptul inimii. Abia atunci ai înţelege, abia atunci ai înţelege cine-a fost umbra asta tremurândă de om, firava trestie încovoiată de greutatea Timpului şi apăsarea vremurilor.

Ai înţelege că mâinile astea cu degete subţiri şi tremurătoare, străbătute de vene vineţii şi proeminente, au strunit cândva ireproşabil maşinării de dural, păsări de foc cu care-am străbătut cărările cerului în lung şi-n lat, stăpân peste zare.

Ai înţelege că ochii ăştia de un albastru spălăcit cândva au oglindit tăios în apele lor întreaga înălţime, privind cu încordare prin aparatul de ochire şi parbrizul blindat, cuprinzând cu uşurinţa exerciţiului zeci de indicaţii şi urmărind semne greu de desluşit, vânând la mii de metri înălţime semnul ţintei aeriene.

Ai înţelege că trupul ăsta atât de slab şi încovoiat cândva a stat drept şi încordat, strâns ferm în dantelăria muşchilor şi în chingile unui scaun de catapultare, legat ombilicat de pasărea de foc ce m-a purtat la toate înălţimile şi vitezele în zbor nebun, dar oricând perfect controlat, trup pe care l-am supus unui regim draconic şi sălbaticei torturi a forţelor zborului, dar care nu m-a trădat niciodată, întotdeauna în cadenţă de metronom.

Ai înţelege de unde provin reflexele mele, rămăşiţele de viaţă militară imprimate atât de adânc în mine, încât nimeni şi nimic nu le mai poate smulge de acolo, nici chiar ghearele atotputernicului Timp.

Ai înţelege că eu sunt tot ce-a mai rămas din omul cu albastru pe epolet de atunci, eu, cel de sub haina asta ponosită şi demodată, cel din inima trupului ăstuia veştejit de vreme, eu, depozitarul atâtor poveşti, atâtor urme de viaţă trăită intens, atât de intens, uneori la viteză supersonică.

Priveşte-mă cu atenţie, tu, tinere om ascuns sub comoda haină civilă, ascultă-mă şi nu mă uita, pentru că şi eu sunt unul dintre cei ce-au vegheat cerul tău albastru, cel pe care ţi-ai scris tu visurile şi pe care-şi scriu acum copiii tăi visurile vieţii lor atât de fragede.

Fără mine şi cei ca mine, lumea ta de-acum, ce-mi vine mie atât de greu s-o înţeleg şi care ţie-ţi vine atât de naturală, n-ar fi existat, iar de-ar fi existat, cu siguranţă că n-ar fi fost aşa.

Aşa că priveşte-mă cu atenţie şi dă-mi lumina caldă a ochilor tăi tineri, lasă-mă să-ţi strâng mâna, sorbindu-ţi din tinereţe, lasă-mă să-mi odihnesc trupul istovit lângă tine şi ascultă-mă cum îmi deschid inima-mi rănită de trecerea prin lume în faţa ta, dăruindu-ţi file din cartea vieţii mele.

Acum, eu sunt unul dintre acei oameni demodaţi şi ponosiţi, dar mândru de ce-am fost, iar de-ar fi s-o iau de la-nceput, aş alege să fiu tot ce-am fost, pentru că n-am nimic de care să-mi fie ruşine.

Să nu mă uiţi, la fel cum să uiţi niciodată că eu sunt un veteran, iar casa mea mi-e Patria, sfânta mea icoană.

 

 

 

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în 1000 de cuvinte și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s