Gândul săptămânii (XLVI)

VIA DOLOROSA

Piloţii militari şi-au dus şi-şi duc crucea în tăcere, departe de ochii lumii, condiţionaţi de rigoarea mediului militar şi de jurământul depus pentru apărarea ţării.

Existenţa le este discretă, pentru că ei nu au nevoie de osanale, ci de linişte, doar că, din păcate, ceilalţi îşi amintesc de ei doar atunci când anumite evenimente îi aruncă fără voia lor sub lupă, în lumina reflectoarelor. Atunci, calmul în care vieţuiesc le este alungat brutal, iar ceilalţi li se autoinvită în bătătură, năpustindu-se înarmaţi cu întrebări, căutând, investigând, călcând totul în picioare cu încălţările lor pline de noroi.

Ce găsesc îi surprinde, pentru că toţi cei din afară au o anumită impresie despre pilotul militar, imagine hrănită de filme proaste şi nerealiste, de reportaje de propagandă ce mustesc de impusă falsitate, şi de prejudecăţi născute din necunoaştere, aşa că se apucă să disece, să decupeze, încercând de multe ori NU scoaterea la iveală a adevărului, oglindirea imaginii aşa cum este ea, ci forţarea formei în tiparul preexistent în minţile lor, tăind şi iar tăind.

Exact asta urăşte pilotul militar, etichetarea eronată, însemnarea cu fierul înroşit în focul absurdităţilor născute în minţi obtuze, ce NU POT înţelege, deoarece înţelegerea nu vine niciodată uşor.

Pentru a înţelege trebuie să priveşti cu toată fiinţa ta, nu numai cu ochii.

Pentru a înţelege pilotul militar trebuie să vii pe aerodrom şi să petreci ceva timp cu el, să-l urmăreşti ca o umbră şi să-i pui miile de întrebări necesar a răscoli şi alunga cenuşiul necunoaşterii, iar asta cere timp şi efort, un efort pe care aproape nimeni nu este dispus să-l facă în zilele efemerului în care ne desfăşurăm existenţa. Aşa că nu mai rămâne decât presupunerea, sfânta simplitate a minţilor obişnuite cu propriile tipare, nicidecum cu oglindirea realităţii, marşul lălâu al neadevărului ridicat şi arătat lumii drept idee, formă, rezultat. Indiferenţa este cea care doare cel mai tare, indiferenţa mediocrităţii ce întotdeauna ştie, murdărind realul cu concluziile ei diforme.

Pilotul militar îşi urcă Golgota în tăcere, nu strigă nimănui nimic, nu aruncă în faţa nimănui adevărurile dureroase şi evidente ale existenţei lor pe care ceilalţi nu le observă pentru că nu ştiu ce înseamnă să fii pilot militar, nu cer drepturi la replică şi nu intră în direct pentru a încerca să corecteze percepţii, pentru că nu le stă în caracter şi… nu se poate

Sfâşietor de dureros este că din ceilalţi mai fac parte şi alţii, cei ce se prefac că nu văd ceea ce-ar trebui să vadă şi văd foarte bine, de fapt, cei ce pretind a fi ocupaţi cu altceva, mai important, cei ce gândesc strategic de-acolo de sus, de la înălţimea gradelor şi funcţiilor pe care le deţin cu atât seninătate, uitând că şi ei au răsărit tot din acelaşi sol fertil, din buza betonului de aerodrom militar. Ei, nu ceilalţi, sunt cei ce răsucesc cuţitul în rană, ei bat cuiul ruginit în încheietură, ei sunt cei ce împung cu suliţa coasta expusă, ei sunt cei ce alină setea de zbor cu oţetul ordinelor ce-i condamnă la deprofesionalizare. Mâna lor ţine biciul, la ei este vina, nu la ceilalţi

Cei ce privesc pilotul militar din afara sistemului nu văd la el decât beneficiile, sau văd ceea ce-şi închipuie ei că sunt beneficii: căştile pline cu bani, norma de hrană ghiftuită de mii de calorii, maşinile şi vacanţele la munte şi la mare, veselia în care trăiesc nişte oameni plesnind de sănătate, aproape obscen de sănătoşi şi de voioşi într-o lume plină de griul şi doliul suferinţei, uitând că „obscenitatea” sănătăţii şi a stării de spirit pozitive sunt cerinţe imperios necesar a exista într-un om pentru ca el să fie admis în rândul piloţilor militari. Este atât de uşor să vezi toate acestea şi să rămâi indiferent la preţul plătit de ei pentru a avea acces la ele, este atât de uşor să ignori tot ce nu-ţi convine pentru a-ţi ridica glasul şi a arunca în faţa lor adevărurile tale, judecând fără a avea toate datele problemei.

Pentru că ceilalţi uită voluntar extrema periculozitate a muncii piloţilor militari, nivelul înalt de pregătire la care trebuie să se situeze în orice moment al carierei lor, sănătatea de fier cu care pleacă la drum, pentru a cărei menţinere trebuie să facă tot ce le stă în putinţă, şi regimul strict de viaţă necesar asigurării disponibilităţii pentru executarea misiunilor ordonate, disponibilitate redusă simplu la doar două cuvinte: la ordin.

Şi mai este ceva ce le scapă, ceva ce are o însemnătate crucială, mai este şi erodarea lentă a acelei sănătăţi de fier, erodarea trupului chinuit în multitudinea de ore de zbor, nevoit a rezista într-un mediu advers la care nu se poate adapta total orice-ar face, un mediu plin de pericole sau reprezentând un mare, uriaş pericol, trup torturat de forţe nevăzute şi afectat de radiaţii invizibile, trup în care toate se adună în timp, suprasaturând cu rău celulele-i greu încercate, până într-un moment, când…

Crucea le este grea, ameninţând să le zdrobească umerii, dar ei merg înainte, trăind pentru o nouă zi de zbor şi zburând pentru a simţi iar că trăiesc, în felul lor, o viaţă închinată zborului şi definită de el. Poate pentru că sunt prea mândri să renunţe, poate pentru că drogul ce li se serveşte este prea dulce, prea bun pentru a fi abandonat, poate pentru că ştiu în adâncul sufletului lor că asta şi-au ales să facă în viaţă şi de asta au fost acceptaţi, iar când toate coordonatele se adună, nu (prea) mai poţi să dai înapoi…

Poate că mândria le este păcatul capital, construit în atâţia ani de trudă pentru a accede acolo unde atât de puţin reuşesc să ajungă, mândrie crescută şi transformată dintr-un vlăstar firav într-un copac puternic, şi devenită trăsătură definitorie de caracter. Pentru că pilotul militar ştie ce este, şi chiar dacă nu arată prea mult în exterior, nu mai mult decât elitele din alte domenii, îşi cunoaşte adevărata-i valoare, iar ăsta nu poate să fie decât un motiv de mândrie, nu…?

Poate că zborul este drogul lor, acea indescriptibilă senzaţie ce le-a pătruns cândva, la începutul începutului, în vene şi li s-a răspândit în întreaga fiinţă, găsindu-şi sălaş în colţurile lor cele mai tainice şi cerându-se a fi reîmprospătat iar şi iar, transformat de aripa timpului într-o necesitate aproape fizică. Fără zbor, senzaţia că lipseşte ceva este acută, supărătoare, lipseşte acel bine atât de special ce este simţit după, lipseşte o întreagă paletă de trăiri cu care se îmbibă simţurile pilotului militar înainte, în şi după zbor, fiecare trăire diferită, unică în felul ei, dar toate, absolut toate, fantastice… 

Poate că ştiu că profesia de pilot militar este un bun atât de preţios încât trebuie să facă totul pentru a-l păstra, orice efort devenind posibil şi orice sacrificiu necesar. Nu este o meserie ca toate celelalte, şi alegerea ei de către candidat nu este de ajuns pentru a primi insigna de pilot militar, trebuind a fi ales şi el, la rândul lui, de către ea, trebuind a fi acceptat ca având toate calităţile necesare pentru a se număra printre cei ce, după multă trudă, cuceresc dreptul de-a se înveli cu albastrul cerului.

Drumul devenirii pilotului militar este orice în afară de uşor. Niciodată nu va fi uşor, pentru că tot ce este uşor nu merită, iar în aviaţie, calea cea uşoară nu duce la stagnare, ci la moarte.

Toţi cei ce vor să apuce drumul ce-i poate duce în postul de pilotaj al unei aeronave militare trebuie să mediteze foarte adânc, să analizeze şi să se analizeze, să caute în ei dacă au resursele necesare alegerii acestui drum, dacă acesta este cu adevărat drumul pe care vor să-l numească al lor pentru tot restul vieţii sau o bună bucată a ei, iar dacă răspunsul este pozitiv, abia atunci să cuteze a merge mai departe, îndrăznind să spere că îşi vor atinge visul şi pregătindu-se pentru înfruntarea greutăţilor ce le stau în cale, precum facem fiecare dintre noi în drumul nostru prin viaţă, această via dolorosa pe care toţi, fiecare în felul lui, încercăm să o parcurgem aşa cum ştim mai bine.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Gândul săptămânii (XLVI)

  1. anonim zice:

    „Înainte de a judeca viața mea sau caracterul meu pune-ți încălțările mele, străbate drumul pe care eu l-am străbătut. Trăiește durerea mea, îndoielile mele, hohotele mele. Trăiește anii pe care eu i-am trăit și cazi așa cum am căzut eu și să te ridici așa cum am făcut-o eu.” –Luigi Pirandello–

  2. Cristina P. zice:

    Eu cred cu tot dragul si respectul ca nu au cum sa inteleaga ceea ce scrieti niste persoane care nu au expertiza in domeniul militar. Ca de suflet se vede clar ca nu se pune problema…Larry Watts a scris ca cel putin pentru perioada de pina in 2004 -parca- nici un absolvent al cursurilor UNAp de la inceputul existentei acestei institutii nu a ocupat functii de conducere in domeniul apararii. Apoi cele 8 ore aruncate in batjocura de pregatire pentru civilii cu functii importante in legea cu specific nu poate schimba nimic. Mai toate lucrarile pe care le-am parcurs recent vorbesc despre lipsa expertizei civililor in domeniul militar insa asta nu se reflecta intr-o politica educationala coerenta si se reflecta in crearea unor lideri militari cam dupa chipul si asemanarea lor – a se vedea explozia ex-ministrului din 2012: Lasati in pace armata! Dar stiu si simt ca nu de analize logice aveti nevoie. Ci de oameni care sa iubeasca tara aceasta mai mult decat bunastarea proprie acolo, la „mansa de sus”. Insa ei nu-s. Nu stiu cand fi-vor. Eu am sa va spun ca va port in gand pe toti asa cum va stiu si ca va multumesc pentru fiecare zbor si lacrima in care ma faceti sa ma simt partasa….cu drag.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s