Sub voalură alb-roşie – fragment

[…]

Pe Pitic nu-l mai aveam la vedere şi-l bănuiam a fi undeva sub mine, mult mai jos, aproape de limita plafonului. Probabil că el era zguduit serios acolo, în timp ce aici părea a fi suportabil. Gândurile mi s-au amestecat brusc, când un curent ascendent mi-a lovit aripa stângă şi m-a dezechilibrat, băgându-mă într-un picaj ce mă ducea fix în interiorul balaurului din dreapta. Manşa smucea de parcă avea propria ei viaţă, bracând suprafeţele de comandă după reguli cunoscute, în aparenţă, numai de ea. Strângând cu ambele mâini, am reuşit să evit intrarea în nor executând un semitonou şi trăgând de manşă, dar n-am mai putut evita intrarea în plafon. Ştiam că nici acolo nu eram în siguranţă, deoarece apropierea celor doi monştri învolbura plafonul şi-l „infecta”, fiind necesar să scap din zona aceea, şi asta cât mai repede.

Tocmai când apăsasem butonul radio şi vroiam să-l întreb pe Piti unde este, am simţit o puternică lovitură în spate, venită din lateral…

Avionul s-a smucit lateral stânga, dându-mă cu capul de cupolă şi intrând într-o mişcare dezordonată pe toate cele trei axe.

Suprasarcina la care eram supus era copleşitoare, sensul ei de acţiune modificându-se continuu. Am scăpat manşa din mâini, iar acum ele mi se bălăngăneau aiurea prin cabină, încercând din răsputeri să le adun şi să apuc ceva pentru a le stopa mişcarea haotică. Casca grea îmi rotea corpul în toate părţile, ducându-l până la limita de mişcare dată de chingi, în timp ce supapa anti-G trimitea cu intermitenţă aer în costum, umflându-l dureros în reprize scurte şi repetitive, după sensul de acţiune a acceleraţiei gravitaţionale. Creierul îmi urla după oxigen, în timp ce vederea îmi era o cacofonie de puncte colorate ce copia luminile bordului, bord ce ardea acum cu intensitatea de rău augur a lămpilor panoului de avertizare.

M-am încordat cu disperare, încercând să recapăt controlul asupra propriului meu trup sau măcar o fărâmă din el, în timp ce în minte o vocea rostea din ce în ce mai tare şi răspicat: ai pierdut controlul după o coliziune aeriană, avionul este cu siguranţă avariat, CATAPULTEAZĂ!

Mi-am rigidizat toţi muşchii corpului, paralizat de ideea ce-mi ardea creierul sleit de lipsa oxigenului, conform căreia nu eram nici măcar în stare să găsesc manetele de catapultare pentru a trage de ele… Cu un efort supraomenesc am reuşit să mă agăţ de manşă, inspirând sacadat, cu muşchii torsului încordaţi şi gata să plesnească. Cu bruma de oxigen ce a ajuns la creier, am reuşit să cuprind într-o privire tabloul de bord şi indicaţiile lui. Aveam două mii de metri la altimetru, cu acul mare rotindu-se disperat în sens trigonometric şi mâncând dureros înălţime ce pentru mine însemna viaţă. În dreapta bordului, am putut percepe cu claritate lampa INCENDIU, arzând ameninţător şi convingându-mă, dacă mai aveam nevoie, că soarta lui 8104 era pecetluită…

Cu mâna stângă dusă dureros pe maneta de gaze, am pus motorul în STOP, în timp ce dreapta a împins cu disperare manşa în bord. Cu ochii la giroorizont, am aşteptat, ducând stânga pe unul dintre cele două mânere de catapultare, pregătindu-mi ieşirea din scenă. Simţurile mi-au revenit încet, detectând picarea botului şi înşurubarea începută. După o ultimă privire la altimetru, m-am adunat mai bine în scaun, mi-am îndreptat spatele şi mi-am lipit casca de tetieră. Cu ochii lipiţi de cadranul altimetrului, am tras cu putere de mânere: când am dat comanda eram la aproape două mii de metri altitudine…

scaunschiţă de Mircea CRISTEA

Ca în orice situaţie limită, timpul s-a diluat, căpătând alte coordonate, coodonate acordate de sistemul meu de percepţie. Singurul simţ ce mi-a funcţionat corect pe întreaga desfăşurare a secvenţei de catapultare a fost auzul, în timp că văzut „a picat” destul de repede, pentru ca să-mi revină destul de greu. Ultima imagine cu bordul lui 8104, de altfel foarte clară în mintea mea, este una stranie, foarte colorată, colorată într-un portocaliu aprins, aproape incandescent. Bordul nu mai avea culoarea dată de micuţele lămpi de iluminare, ci era acum invadat de lumină complet şi fără umbre, lumină provenită de la o sursă ce venea de undeva de jos, din lateralele bordului. Pe moment n-am ştiut că era lumina flăcărilor provenind de la cartuşul scaunului, dar ştiu că mi s-a părut ceva superb, ceva ce m-a fascinat şi m-a liniştit în acelaşi timp, privind ca hipnotizat bordul sclipind în acea lumină ireală.

Desigur, totul a durat o fracţiune de secundă, dar îndeajuns pentru ca acel tablou să fie înregistrat complet de senzorii mei hiperexcitaţi, pentru ca, apoi, odată cu începutul deplasării scaunului pe şina de ghidaj, vederea să dispară sub acţiunea enormelor forţe la care era supus corpul meu. Auzul, în schimb, mi-a rămas credincios, anunţându-mă de fiecare dată când se termina o etapă a catapultării şi începea alta. El mi-a comunicat tot, începând cu iniţierea bolţurilor explozive ce au facilitat largarea cupolei şi năvălirea teribilă a atmosferei în interior, continuând cu zgomotul asurzitor al motorului rachetă ce m-a aruncat brutal din cabină, propulsându-mă vreo optzeci de metri pe verticală până când un echipament barometric a iniţiat separarea mea de scaun. Am fost luat în primire de paraşuta de salvare, care m-am zgâlţâit bine, dar pe care am perceput-o somatic foarte distant, de parcă nu mi s-ar fi întâmplat mie, de parcă trupul meu nu era al meu…

Totul părea a fi filtrat, trimis către grăuntele de minte conştientă rămas în urma catapultării de nişte simţuri amorţite, defecte, impulsuri electrice slabe ce păreau a-şi pierde intensitatea şi mai mult în drumul lor de la captatori la creier. Formidabila lovitură de baros a catapultării mă năucise, astfel că pur şi simplu nu am perceput absolut deloc coborârea, acest episod însemnând, din punct de vedere senzorial, pentru mine doar o perioadă anume de timp, imposibil de spus cât, trăită într-o stare de semi-somn, în care singurul lucru viu din mine părea a fi ţiuitul ascuţit din urechi.

După un timp, brusc şi fără avertisment, mi-am simţit picioarele lovindu-se de nişte obiecte, apoi o lovitură puternică la coapsa piciorului stâng a avut drept efect scăderea temporară a ţiuitului din urechi, pentru ca imediat după un alt şoc, similar unei deschideri de paraşută, totul să se oprească din mişcare, pe toate cele trei axe fiind acum linişte. Ţiuitul din urechi s-a amplificat brusc, pentru ca apoi să pară a-mi cuprinde întreg capul. Sunetul a părut a deveni vizibil, pentru ca el să explodeze într-o multitudine de fulgere colorate difuz şi apoi… nimic.

[…]

***

Fragment din „Sub voalură alb-roşie”, „PDA2”, Editura RBA Media, 2013. În pregătire, pe finală, promit să raportez la contactul cu pista…!

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Sub voalură alb-roşie – fragment

  1. Cargo zice:

    Hai pune rotile mai repede, ruleaza pe bretea, ca te asteptam la analiza post-actiune.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s