Gândul săptămânii (XLIII)

NESPUSELE CUVINTE…

Iubita mea, sunt atâtea stări în mine, atâtea gânduri nemărturisite, atâtea cuvinte nespuse, atâtea şoapte nerostite.

Am simţit că trebuia să fac acest lucru, am simţit că trebuia să aştern pe hârtie vorbele care mi se înnodau în gât şi pe care nu ţi le-am putut rosti niciodată privindu-te în ochi. Sunt lucruri care se transmit prin tăceri, dincolo de cuvinte, lucruri pe care le-ai perceput şi tu, dar niciodată nu ţi-au fost explicate, tabuuri turnate în metal rece şi destinate a jalona cărările ascunse ale lumii pilotului militar.

Aceasta-i lumea în care ai păşit atât de senină, atât de inocentă, cutreierând cu candoare colţurile micului nostru univers, privind şi înregistrând straniile-i coordonate, înăbuşind atât de multe întrebări despre regulile nescrise pe care le-ai aflat pe ocolişuri, niciodată discutate şi dezbătute direct, drept şi fără echivoc, întotdeauna şoptite, abia ghicite, atinse… precum atingi un lepros…

Sunt lucruri imprimate adânc în fibra existenţei noastre, săpate cu durere în roca temeliei pe care-i ridicat edificiul vulturului de argint, lucruri care dor şi de care ne ferim, pentru a nu ne altera echilibrul în care trebuie să ne ducem existenţa şi pe care ne construim supravieţuirea. Totul gravitează în jurul ideii de moarte, de trecere în nefiinţă, de rupere brutală a firului vieţii, de moarte năpraznică, aşa cum i se spune ei în cazul nostru, al celor ce putem să ne frângem aripile oricând suntem în aer. Sunt adevăruri dureroase îngropate adânc şi nelăsate să iasă la lumină, trecute sub tăcere, chiar ignorate cu bună ştiinţă, călcate apăsat cu gheata de zbor în drumul spre linia de avioane, izolate la periferia acestei lumi, anatemizate şi damnate, legate cu lanţuri grele şi condamnate la veşnic întuneric, dar cu efecte simţite din plin atunci când totul se zguduie din temelii la frângerea altui zbor, când ele rup toate zăgazurile atent construite şi se revarsă brutal la suprafaţă, libere să bântuie, să muşte şi să rănească…

Câte decolări, atâtea aterizări!, spune o parte din botezul aviatorilor militari, urare ce ascunde-n înţelesul ei durerea pierderii atâtor camarazi, a tuturor celor care-au decolat şi n-au mai simţit pista sub roţile trenului, a celor care n-au mai aterizat normal, rămânând acolo sus, undeva, prizonieri între cer şi pământ şi dincolo de zbor, veşnic vii numai în amintirile noastre.

Pilotul este antrenat să nu se gândească prea mult la periculozitatea meseriei lui celeste, este condiţionat de regulile nescrise ale lumii zborului militar să nu ajungă cu gândul acolo, să nu deschidă acea uşă. Dacă ar face-o, gândurile negre s-ar transforma într-o obsesie, un lanţ de ancoră legat de picior, o piatră de moară atârnată de gât, iar zborul ar deveni un chin, atât cât ar mai fi el posibil.

Haina de pilot militar este frumoasă, prestigiul ce vine cu ea atrage, ideea de nelimitare şi libertate promisă de zbor şi dată de aripile mecanice cu care-ţi împodobeşti trupul te seduce, iar gândul că faci parte dintr-o elită îţi înflăcărează mintea, dar reversul medaliei rar este scrutat cu atenţia necesară. El este capcana în care cădem toţi cei ce ne construim aripi de dural în numele zborului militar, este diavolul ce ne ţine captive sufletele şi pe care trebuie să-l păcălim iar şi iar, până în momentul când oprim motorul la guri pentru ultima oară într-o viaţă de zbor, de ne este scris aşa.

Dar tu, iubita mea, nu ştii toate astea cu adevărat, ţie nu ţi-a explicat nimeni zbuciumul nostru îngropat adânc şi menţinut acolo cu mari eforturi, pe tine nu te-a pus nimeni în gardă. Eu ştiu că fiecare ridicare de pe sol poate fi şi ultima, eu ştiu că fiecare plecare pe uşa ce se închide-n urma mea se poate să nu se mai repete, eu ştiu că sărutul furat în pragul uşii poate fi cel de pe urmă, dar tu ştii…?

Iubita mea, nu ştii şi nici nu vei putea şti ce-i în sufletul meu atunci când mă dezlipesc de trupul tău cald pentru o nouă zi de zbor, nu ştii ce simt când las în urmă căldura molatecă a aşternuturilor pentru asprimea distantă a costumului de compensare şi cea a braţelor tale pentru îmbrăţişarea indiferentă a chingilor scaunului de catapultare, şi nu ştii ce-i în mine când mă forţez cu disperare să-ţi uit ochii umezi şi să-ţi şterg de pe buze gustul sărutului în drumul meu, mereu prea scurt, până la celulă.

Faptul că m-ai ales şi ai ales să vii cu mine în lumea asta stranie, lumea zborului militar, cu ale ei neobişnuite reguli, îmi dă un alt fel de aripi şi mă motivează să lupt pentru a mă întoarce la tine, mă motivează să fiu atent pentru ca despărţirile noastre să fie mereu temporare, mă motivează să supravieţuiesc pentru a învăţa mai multe şi a reveni la tine.

Da, să supravieţuiesc în aer, pentru că dezgolind ideea de zbor de toate celelalte adevăruri conexe, supravieţuirea într-un mediu advers rămâne ca şi adevăr fundamental. Da, supravieţuim adaptându-ne zborului, învăţându-i lecţiile evidente şi pe cele ascunse, şlefuindu-ne simţurile cu piatra abrazivă a experienţei şi forjându-ne trupul în creuzetul mersului prin aer, revenind din înălţimi mereu mai puternici şi mai apţi cu fiecare aterizare reuşită. Da, fiecare misiune reuşită înseamnă supravieţuire.

De locul pe care zborul îl ocupă în sufletul meu depinde însăşi supravieţuirea mea în aer, deci să nu fii tristă că eu respir aviaţie, pentru că, de-aş fi mai puţin decât atât, n-aş putea să mă ridic atât de sus şi să revin acasă din înălţimi. În ecuaţia curajului meu intră şi multă nebunie, dar coordonatele riscului asumat perfect conştient sunt determinante, iar asta-i foarte important, dar niciodată să nu-ţi chestionezi propria-ţi importantă în lumea mea, pentru că locul tău este numai al tău, iar importanţa ta pentru mine nu poate fi cuantificată în cuvinte sau ierarhii.

Iubita mea, sunt atâtea stări în mine, atâtea gânduri nemărturisite, atâtea cuvinte nespuse, atâtea şoapte nerostite, iar tu trebuie să ştii, trebuie să ştii totul, pentru a înţelege cât mai complet, pentru că înţelegerea diminează suferinţa, iar ultimul lucru pe care eu îl vreau este ca tu să suferi.

De-ar fi ca răul să se-ntâmple, dacă piatra destinului ar fi să cadă, iar eu să nu mai revin în braţele tale, tu trebuie să ştii că eu nu te iubesc precum iubesc zborul, pentru că zborul ar fi onorat să fie iubit precum te iubesc eu pe tine… În rest, ştii, pentru că simţi

Sunt rari oamenii care-şi simt sfârşitul aproape, deci cu siguranţă că voi fi plecat fără a-mi lua rămas bun, dar asta-i viaţa: nu realizăm când începe şi nu ştim când se va sfârşi. Dacă aş fi avut ocazia, nu ţi-aş fi spus cuvinte, ci doar te-aş fi privit lung, ca pentru a-ţi lua imaginea cu mine, şi te-aş fi îmbrăţişat strâns, pentru ca a ta căldură şi ale tale bătăi ale inimii să treacă în mine şi să rămână acolo, păstrate într-un loc special, unde tremurul avionului nu poate ajunge şi nu le poate şterge. Aşa, ai fi fost cu mine până la sfârşit, aproape fizic…

Se spune că în momentele de cumpănă, când existenţa îţi este pusă în pericol, timpul se dilată, iar viaţa îţi defilează prin faţa ochilor. Nu ştiu dacă este adevărat, dar ştiu sigur că unul dintre acele ultime gânduri a zburat spre tine, iar una dintre ultimele imagini suprapuse peste cruda realitate a fost figura ta, ca un înger de lumină, răsărit peste întunecimea pământului crescător în parbrizul blindat al căluţului meu de foc scăpat din frîu sau atins de aripa răului.

De va fi să pier, să ştii că povara-mi este mult uşurată de faptul că am pierit făcând ceva în care am crezut cu toată fiinţa mea, ceva pentru care a meritat orice sacrificiu, iar asta înseamnă mult în micuţa noastră lume de cauză şi efect. Poate că zborul cere sacrificii, poate că-i adevărat sau asta-i doar o vorbă, poate că am greşit sau am trecut graniţa în zona neexplorată a zborului şi m-am rătăcit, nemaigăsind drumul spre casă, dar sper din tot sufletul că vocea mea se va auzi de dincolo de vămile acestei existenţe, iar din căderea mea camarazii mei vor mai învăţa câte ceva.

Iubita mea, după ce toată furtuna se va fi terminat, vreau să realizezi că eu n-am fost decât un episod în viaţa ta, o poveste frumoasă, o stea căzătoare ce a ars cu o lumină puternică, dar care s-a stins prea devreme. Nu-ţi îngropa restul vieţii în amintirea luminii, nu rămâne prizonieră a poveştii, ci mergi mai departe. Eşti o fiinţă care are multe de dat, şi e păcat să le ţii doar pentru tine. Viaţa ne este dată pentru a fi trăită şi trebuie trăită până în ultima clipă a ei, a propriei noastre existenţe, iară nu a altora, oricine ar fi ei, deci continuă-ţi drumul, zboară şi pentru mine, eu, cel pentru care zborul s-a transformat în ancoră de plumb…

Sacrificiul tău în umbra crucii mormântului meu nu-mi va folosi la nimic, deci nu lăsa albastrul palei de la căpătâiul meu să-ţi umple până la refuz existenţa, sufocându-ţi paşii, tăindu-ţi aripile şi otrăvindu-ţi zborul. Lasă vântul speranţelor tale să-ţi sufle în pânza visurilor şi continuă, navighează cu îndrăzneală şi cu zâmbetul pe buze oceanul existenţei şi află-ţi alt port, între ale cărui diguri să fii apărată de furtuni, iarăşi radioasă şi veselă.

Pe mine păstrează-mă undeva în tine, într-un ungher de suflet, într-un colţ de minte, într-un crâmpei de zâmbet, într-o sclipire de ochi, într-o notă de râs zglobiu, într-un gest molatec, într-o bătaie de inimă. Păstrează-mă cu tine… şi atât…

Of, iubita mea, sunt atâtea stări în mine, atâtea gânduri nemărturisite, atâtea cuvinte nespuse, atâtea şoapte nerostite…

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

13 răspunsuri la Gândul săptămânii (XLIII)

  1. As darui aceasta poveste fiecarui barbat.Sa iubeasca si el la timpul prezent.
    As darui aceasta poveste fiecarei femei.Sa traiasca la timpul prezent.
    As darui-o fiecaruia la intamplare…Sa iubeasca aici si acum!
    As darui-o „chinezului meu”ce iubeste zborul si-n vis zburand…
    Poveste de daruit fiecaruia,pe toate meridianele Pamantului.Punct.

  2. Ce m-as bucura daca acela care a scris textul ar veni cand e lansarea cartii mele! Mi-as dori mult sa vorbeasca un pilot autentic!

    Motto:
    “Aşa sunt basmele. Te trezeşti într-o bună dimineaţă. Spui: Nu era decât un basm… Zâmbeşti de tine însuţi. Dar în fond nu prea zâmbeşti. Ştii bine că basmele sunt singurul adevăr al vieţii. “
    Antoine de Saint-Exupéry

    Domniile –Voastre,

    La Fée Blanche, Contesă de Chou-Fleur vă invită vineri, 10 mai 2013, la ora 17:00, să participați la un eveniment inedit , în salonul primitor al librăriei St. O. Iosif din Brașov!
    Volumul „Scrisorile Contesei de Chou-Fleur“ este un omagiu plin de grație și de feminitate adus apariției, acum 70 de ani, în aprilie și mai 1943, a fermecătoarelor scrieri « Micul Prinț » și «Scrisori către o nescunoscută » de Antoine de Saint Exupery.
    La Fée Blanche vă oferă o carte fascinantă, adresată deopotrivă copiilor şi oamenilor mari, care propune o călătorie imaginară într-un spaţiu insolit, o cutie cu scrisori, „Scrisorile Contesei de Chou-Fleur“. Călătoria epistolară este o replică românescă la «Scrisori către o nescunoscută » de Antoine de Saint Exupery.
    Eroina cărții, La Fée Blanche, Contesă de Chou-Fleur va îndeplini ciudatele reguli ale evadării din spaţiul real în spaţiul imaginar, contruit de ea însăși într-o vară îndepărtată, pe când era fericită. Ca într-un joc al copiilor, cu inocenţa specifică, Zâna Albă ne va purta de-a lungul unei mitologii personale, în care iubirea este principalul motiv. Civilizația zânei este Regatul Mărului Pitic, un loc unde sentimentul de iubire dobândește diferitele chipuri ale unor oameni pe care ni i-am putea imagina lângă noi.
    Vă așteptăm cu drag,

  3. Amintiri din podul mâinii mele…
    octombrie 24, 2012 by La Fee Blanche – Contesa de Chou-Fleur

    Domnia Ta,

    În dimineața în care m-ai anunțat că pleci mi-ai prins mâna cu atâta duioșie și mi-ai strecurat în căușul palmei un pumn de jucării mici, mici, mici… Plecai departe… Trebuia să pleci, iar eu știam asta… Te îndemnasem cu tot sufletul meu și cu toată energia mea spre acest drum… Când mi-ai închis degetele căuș ca să-ți primesc darul, m-ai privit. În ochii tăi vedeam ascunse bine lacrimi, deși râdeai spunând că ai să revii… Mă îndemnai să închid pleoapele și să nu le deschid decât după plecarea ta, când cu mine în încăpere nu va mai râmâne decât câtecul bătrânului orologiu.

    Tu ai știut înaintea mea cât de pustiu va fi în sufletele noastre și temător, ai meșterit din vreme cu un briceag, un pumn de jucării-amintiri, să am cu ce să umplu golul acesta rece de octombrie târziu…

    O jucărie are forma vocii tale în cântecelul mic ce mă adoarme serile, cu sonuri tandre despre “nu fi tristă, Fee, sunt aici, ai putea simți adierea răsuflării mele dacă nu ai fi așa de încăpățânată să crezi că e doar un vis…”

    O altă figurină e tâmpla ta stângă unde eram adesea cuminte, ținându-mi respirația… Tâmplele noastre au uneori darul de a se metamorfoza în zboruri de păsări ce plutesc în neștire până se lovesc de refuzurile din noi… Simt reproșul tău… Așa e … mie mi-e frică! Dacă ne-am iubi, ni s-ar face tâmplele țăndări de atâta fericire, a ta și a mea.

    Simt colțurile unei steluțe licurind în podul palmei. Are mecanismul medalioanelor cu arc. O deschid! Drept în mijloc, recunosc scrisul tău caligrafic: “Fee, te rog, iubește-mă, așa plecat, neplecat, uitat, neuitat, venit, nevenit, iubit, neiubit, că n-am nevoie de iubirea tuturor, ci doar de-a ta! “

    Abia termin de citit, când un căluț de lemn își scapără potcoavele aurite, galopând în jurul meu: “Hai, Fee, să delirăm amândoi până aproape de nori! Să simți vântul pe obraji. Sunt toate sărutările mele în adierea zefirului. Dacă le vrei… Dacă nu, ți-am lăsat un șervețel de tul să ți le împachetezi pentru mai târziu… Cine știe? Poate mai târziu ți-ar trebui…”

    Căluțul mă poartă spre locul unde erai până acum un gând și un sfert. Ai plecat și de acolo. Am ratat întâlnirea. Cum tu știi că sunt mototoală, îmi lași agățat de o creangă de nor un fulg de nea, care nu e încă nea, dar va fi îndată ce voi da cu ochii de el. Tocmai la timp! Măcar de data asta! Citesc în acele de cristal de zăpadă: “Crăiasa mea, mă topesc de dorul tău cum se va topi în palma ta fierbinte fulgul ultimei noastre ierni cu vin fiert și mere coapte!”

    Mă mir cum dintr-un singur fulg s-a făcut atâta mare!? Desigur doar marea a fost complicea ta de când o știu! Mă răpește, mă așază pe tărmul pustiu și îmi spune să te aștept și că voi primi un semn.

    Închid pumnul cu jucării! E târziu! Trebuie să plec! Micile jucării sunt toate amintirile tale cu mine. În podul palmei cu amintiri e toată dragostea mea…cântecul care te adoarme, vocea care îți mângâie tristețea, vântul care îți crestează obrazul, căluțul ce te poartă până la nori, fulgul din care se naște marea mea de lacrimi vărsată în pustiu… Tu ești darul meu cel mai de preț. Mă mir că nu ai știut.

    Fee

    […]

    La Fée Blanche, Contesă de Chou-Fleur, « Scrisorile Contesei de Chou-Fleur », Editura Pastel, 2013

  4. Poetu' zice:

    Sper din tot sufletul că acest mesaj va ajunge la un pilot care va putea să participe la frumosul eveniment stârnit de către dumneavoastră!
    Vă felicit pentru reuşită şi vă doresc multă sănătate, inspiraţie şi curaj, pentru a duce zborul mai departe, pentru că, nu-i aşa?, noi toţi „suntem în zbor, chiar dacă zborul nu se vede”…! 🙂

  5. Poetu' zice:

    Acum se pare că este rândul meu să exclam „SUPERB!”… 🙂

  6. Din pacate, nu am gasit inca pe nimeni. Asta e! Multumesc mult!
    Zborul… Eh, fiecare zboara cum poate! Cling!

  7. Acum ca ne-am complimentat, poate ma ajutati sa gasesc un mic print, devenit pilot! :))

  8. Poetu' zice:

    Atunci să căutăm împreună! 🙂

  9. Avem nevoie de un pilot vorbaret! Cling!

  10. Nelu Enache zice:

    Sa vorbesti atat de frumos si in acelasi timp sa fii atat de pesimist,cu gandul ca urci in avion dar nu stii daca te intorci,teama pluteste in aer,in trup,eu am cunoscut altfel de piloti: temerari,curajosi,siguri pe ei,plini de optimism si de viata.

  11. …………. abia acum il citesc si evident ca plang… atat! stii ca o lacrima e dincolo de orice cuvant!!!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s