Gândul săptămânii (XLII)

ANOTIMPURILE ZBORULUI I – PRIMĂVARĂ DE AERODROM

 

Primăvara are miros de fum.

Îl simţi înţepându-ţi nările atunci când inspiri adânc, umplându-ţi plămânii cu aerul de câmp primăvăratic, trezit din amorţeala iernii cu zarvă de oameni veseli şi foşnet de vânt şturlubatic, şi aroma lui inconfundabilă îţi trimite săgeata gândului departe, în zările din ce în ce mai limpezi.

Vezi adânc în depărtări, cu ochii atoatevăzători ai minţii, cum oamenii Câmpiei Bărăganului au întâmpinat anotimpul renaşterii, înviorându-se după izolarea impusă de troienele iernii şi trezind la viaţă pământul cel roditor. Vezi şi simţi voioşia noului început, atenţia cu care oamenii îşi curăţă gospodăriile, strângând în grămezi circulare resturile de vegetaţie rămase amintire din anul precedent şi dându-le foc, parcă îndeplinind un ritual vechi de când lumea, menit a pune punct trecutului şi a porni un alt ciclu, parte din neobosita roată a vieţii.

Peste tot vezi arzând rugurile păgâne, ce-şi ridică braţele şerpeşti şi translucide către cerul cristalin de deasupra, ducând cu ele rugile de mai bine, de sănătate, de ploi liniştite şi recolte bogate, de normalitate, acel deziderat al omului muncitor care vrea să-şi vadă truda răsplătită cum se cuvine. Focul este magic, focul purifică, focul transformă, ştergând formă şi lăsând drept amintire fumul ce îmbibă voalul vântului, amestecându-se cu miriadele-i miresme şi alergând împreună, colorând primăvara cu străveziul lui penel.

Zâmbeşti potolit, ştiind că peste tot este la fel, nu doar aici, în Bărăgan. Toţi oamenii câmpului trăiesc după aceleaşi reguli, regulile naturii de care sunt legaţi ombilical aproape, natură care le asigură hrana, de ştiu să-i respecte legile. Aşa a fost din cele mai vechi timpuri şi aşa va fi cât timp omul câmpului va exista în mijlocul naturii, cât timp va şti să-şi tragă seva vieţii din pământul din care noi toţi se spune că am răsărit, cât timp va şti să ia cât îi trebuie fără să secătuiască, fără să deşertifice, fără să distrugă, fără să risipească, mereu atent la semnele învăţat a fi citite din moşi strămoşi.

***

Primăvara de aerodrom are miros de gaz.

Îl simţi înţepându-ţi nările atunci când inspiri adânc, umplându-ţi plămânii cu aerul de aerodrom primăvăratic, trezit din amorţeala iernii cu zarvă de oameni veseli şi urlet de forţaj, şi aroma lui inconfundabilă îţi trimite săgeata gândului departe, în zările din ce în ce mai limpezi.

Vezi adânc în depărtări, cu ochii atoatevăzători ai minţii, cum oamenii aerodromului din Câmpia Bărăganului au întâmpinat anotimpul renaşterii, înviorându-se după izolarea impusă de troienele iernii şi trezind la viaţă aerodromul cel născător de ridicări către înalt. Vezi şi simţi voioşia noului început, atenţia cu care oamenii îşi verifică sculele şi dispozitivele folositoare muncii lor, casând tot ce-i vechi şi atipic şi reparând tot ce are nevoie şi ce le este necesar în anul de zbor ce se pregăteşte să debuteze în forţă, parcă îndeplinind un ritual vechi de când aviaţia militară, menit a pune punct trecutului şi a porni un alt ciclu, parte din neobosita roată a vieţii de aerodrom.

Peste tot vezi grămezi cu lucruri vechi, cu praful trecutului alungat cu voioşie din cotloanele hangarelor şi clădirilor ridicându-se în trombe şerpeşti şi translucide către cerul cristalin de deasupra, ducând cu ele rugile de mai bine, de sănătate, de cer senin şi zboruri multe, de normalitate, acel deziderat al omului de aerodrom muncitor care vrea să-şi vadă truda răsplătită cum se cuvine. Praful trecutului este magic, lipsa lui purifică, lipsa lui transformă, el separă tot ce-a fost de tot ceea ce este, lăsat fiind drept amintire să îmbibe voalul vântului, amestecându-se cu miriadele-i miresme şi alergând împreună, colorând primăvara de aerodrom militar cu străveziul lui penel.

Zâmbeşti potolit, ştiind că peste tot este la fel, nu doar aici, în Bărăgan. Toţi oamenii aerodromurilor militare trăiesc după aceleaşi reguli, regulile stricte ale Aviaţiei Militare de care sunt legaţi ombilical aproape, instituţie care le asigură continuitatea carierei-viaţă, de ştiu să-i respecte legile. Aşa a fost din cele mai vechi timpuri şi aşa va fi cât timp omul aerodromului va exista în mijlocul activităţii de zbor, cât timp va şti să extragă seva zborului din inima vieţii de aerodrom din care el, zborul, trebuie să răsară, cât timp va şti să facă exact ce trebuie fără să încalce regulamentele, fără să cadă în abatere, fără să se deprofesionalizeze, fără să se rutinizeze, mereu atent la semnele învăţat a fi citite de la înaintaşii lor, cei ce cu atâta trudă le-au aflat.

***

Primăvara de aerodrom are miros de speranţă.

Şi tu şi aerodromul tău sunteţi în mijlocul câmpului, şi tu şi ai tăi trebuie să îndepliniţi ritualul trezirii la viaţă, ritual vechi de când omul şi-a construit aripi pentru prima oară şi a îndrăznit să caute spre cer. Nezborul trebuie alungat din toate ungherele aerodromului, pânza lui ţesută în multele zile cu crivăţ trebuie sfâşiată fără milă, iar toţi şi toate trebuie să îmbrace haina de sărbătoare, haina zborului, iar asta naşte promisiunea zborului pentru toţi, naşte speranţa bătătoririi cărării aeriene de către toţi cei cu albastru pe epolet, şi pui cu caş la gură, şi vulturi cu gheare oţelite.

Ridici privirea şi priveşti cerul, cedând imboldului interior, vestitul reflex de pilot militar. Pe sticla rece a cerului, norii scămoşaţi aleargă cu repeziciune, şi ştii că primăvara de aerodrom are toane, că este temperamentală, cu aerul rece şi cel cald ce se luptă pentru supremaţie, unul nedorind să slăbească strânsoarea cu care se obişnuise, iar celălalt crescând în puteri şi cerându-şi dreptul calendaristic. Simţi vântul ce încă mai păstrează mirosul zăpezilor trecute cum se furişează ca o sălbăticiune hăituită pe lângă clădiri şi hangare, îmbrăcându-le-ntr-o cămaşă de zale reci asemănătoare stratului limită ce incapsulează lichid pielea de dural neted a căluţului tău de foc, îl auzi şuierându-şi dezacordul în izbucniri furioase ce te fac să-ţi ridici gulerul şi să-ţi înfigi adânc mâinile în buzunare. Da, primăvara de aerodrom este capricioasă şi înşelătoare, dând dureri de cap meteorologilor şi cerându-le o atenţie ascuţită, dar focul speranţei iscate în sufletele oamenilor aerodromului de gândul la cele ce stau să vină este îndeajuns pentru a încălzi şi a da aripi.

Din vârful atmosferei, Soarele îşi încordează muşchii din ce în ce mai sigur pe el, bombardând faţa Pământului cu razele-i tot mai îndrăzneţe şi scăpându-l încet de umezeala excesivă lăsată moştenire de platoşa iernii, proces ce naşte instabilitate în regatul păsărilor al cărui musafir eşti şi tu din când în când. Zâmbeşti iar la gândul tău hoinar ce-ţi aduce imagini în minte, amintindu-ţi zgâlţâielile aventurilor în marea turbulentă a cerului, balaurii cei fioroşi, aducători de haos, născuţi atât de repede din… nimic, un nimic pe care-l cunoşti chiar foarte bine, în ciuda faptului că nu-l poţi vedea, dar îl ştii acolo, parte a legilor acestei planete pe care trebuie să le respecţi întocmai, de vrei să-i calci crusta, să-i navighezi apele şi să-i cutreieri atmosfera în siguranţă. Răsuflarea Pământului devine vizibilă, cu norii formându-se abrupt şi dispărând lent, iar şi iar, ciclu de viaţă şi moarte caracteristic tuturor fiinţelor acestei lumi de cauză şi efect, inclusiv celor eterice, interpuse ca o fragilă barieră între Cer şi Pământ. Efect ce devine cauză ce devine efect, ciclicitate ce naşte toate manifestările ce etichetează acest anotimp drept nervos şi instabil, dar şi atât de frumos, mai ales prin sentimentele stârnite-n inimile celor ce trăiesc cu ochii la cer.

Peste tot şi toate se simte veselia noului început, avântul dat de vremea pe zi ce trece mai senină şi mai caldă şi de promisiunile lungului drum către înălţimile cerului albastru de deasupra, drum frumos, dar greu, drum greu, dar frumos, destinat a fi urmat de către cei puţini, dar buni, pentru că nu le este dat tuturor să atingă stelele, uneori chiar şi în miez de zi…

Da, în primăvara vieţii de aerodrom, speranţa are miros de gaz!

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Gândul săptămânii (XLII)

  1. anonimus zice:

    Te-ai întrecut pe tine însuți,Poe’te!…Te-ai întrecut… pe Tine!
    (…și nu voi obosi să o strig în lung și-n lat!…)

  2. l-ai auzit,

    l-ai văzut,

    l-ai simțit în arderea de foc.

    l-ai adulmecat dese ori în nopțile cu lună plină…

    l-ai urât și aproape că l-ai smuls din rădăcini,uneori,
    l-ai alintat cântându-i cântecul acela de leagăn uitat,
    să-l mai poți adormi încă… o secundă!

    l-ai iubit ca pe Fata Morgana
    născută din „Ciulinii” de pe Bărăgan…

    l-ai botezat în apa Iordanului
    și-ai visat că-l și pipăi,îmblânzindu-i coama,
    trecându-l mai apoi,peste Styx…

    iar el s-a supus
    și ți-a spus:
    „zbori!”…tu ești cel ce-a descoperit piatra asta filosofală demult,
    cu cel de-al șaselea simț …!

    -Monolog cu ideea de vânt-

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s