Gândul săptămânii (XLI)

RĂNILE CERULUI

Răstignite în mijlocul enormului hangar, grupate după o logică stăpânită aparent de legi haotice, zac rămăşiţele contorsionate, tot ce-a mai rămas după ce zbor şi pasăre şi om s-au contopit în nezbor, aterizând pentru ultima oară, violent, primitiv, împlântându-se definitiv în pământul ridicărilor spre cer cu velele fâlfâind a neputinţă, neputinţa aerului de-a-şi susţine călătorii pe unde-i eterice, şi punând punct existenţei unei alte tulpine de zbor, zborul acela ce are ceva omenesc în el şi care tare greu a fost smuls cerului.

Priveşti şi vezi metalul contorsionat dureros, carnea ce-a fost vie nu mai are formă, lichidele din artere metalice şi omeneşti ce pătează totul, înghiţi în sec încercând să alungi nodul de fiere fierbinte ce nu te lasă să respiri şi realizezi sfâşiat de durere că nu eşti în stare să spui unde se termină una şi unde începe alta, unde este om şi unde este maşină, ce a fost viu şi ce a fost animat…

Recunoşti cu ochii împăienjeniţi de-atâta privit fix şi cu creierul pulsând într-o durere ce-ţi izvorăşte din piept porţiuni din maşinăria aeriană, fragmente ce încep recognoscibil şi sfârşesc într-o cacofonie de metal zdrobit, de parcă o mână de uriaş atins de nebunie şi-ar fi dat frâu liber furiei distructive. Recunoşti piese şi agregate, bucăţi de tablă vopsite-n culori neestompate de foc, părţi dintr-un tot menit a naşte zbor mecanic, acea magie a omului modern dospită în milenii de existenţă trăită cu ochii la cer şi căutări plătite atât de scump, preţ ce încă se mai achită chiar şi-n zilele noastre.

Inspiri adânc, inconştient, oftezi de parc-ai vrea s-alungi amarul ce-ţi înveninează venele, să chiuretezi durerea ce ţi s-a depus în straturi canceroase în interiorul rănit, dar nu faci decât să-ţi umpli plămânii cu aerul acela, simţindu-i şi mai mult nuanţa specială, şi te cutremuri, pentru că miroase a moarte de om al aerului, a rană supurândă de ogor scurmat sălbatic, a metal consumat de flăcările unui foc mare, a pasăre de dural căzută din cer, a om amestecat cu fier, pământ şi foc…

Ai fost şi acolo, în câmp, la locul unde traiectoria s-a frânt, la locul unde zborul a alunecat de sub aripi, pierdut pentru totdeauna, acel totdeauna care durează de fiecare dată fix cât cele câteva secunde-milenii ce despart agonia vieţii trăite pe ultima traiectorie de liniştea morţii aflate-n îmbrăţişarea întunecată a pământului văzut prin parbrizul de sticlă organică, parbriz niciodată destul de gros pentru a apăra, dar întotdeauna îndeajuns de limpede pentru a nu lăsa nimic neoglindit, nici orizont pierdut în picaj, nici pământ lăţit ameninţător a îmbrăţişare, nici viaţă scăpată în vrie nebună…

Strângi instinctiv pumnii până la durere, şi parcă-ţi imaginezi urletul metalului la impactul cu solul, scrâşnetul insuportabil al duralului torturat, torsionat şi frânt de forţe mult superioare celor pentru care creatorii l-au forjat în creuzetul minţii, expulzarea violentă a elementelor combinate ce-au atins masa critică, ciuperca de fum negru ca linţoliul morţii înseşi şi limbi şerpeşti de foc demonic crescută din inima craterului şi ridicată spre cer ca o ofrandă adusă răului triumfător şi ca o sfidare a binelui ce-a fost îngenunchiat, agonia lentă şi chinuitoare a dinţilor focului care sfâşie tot, devorând minuţios metal rece şi carne caldă într-o naturală şi simplă indiferenţă.

Nu-ţi poţi pune stavilă lacrimilor şi-ţi muşti buzele până la sânge, deoarece ştii şi înţelegi că pentru ei şi pasările lor de dural golgotă le-a fost căderea din cer, urcată în pantă abruptă spre finalitatea pământului ce trebuia să le stea sub aripi, cale a chinului lungă şi dureroasă şi fără opriri, poate doar cu pauzele în care te aruncă propria-ţi minte, cea care-ţi proiectează în faţa ochilor filmul vieţii ce-ai trăit şi care atunci, în acele momente atinse de aripa irealului, îşi subţiază firul a rupere…

Zeci de întrebări ţi se învolburează-n minte, urlate ascuţit pe zeci de voci, unele străine ţie, izvorâte, poate, din cele mai tainice colţuri ale tale. Toate vor să ştie, toate vor să afle cum te poţi apăra, cum poţi evita să fii tu cel de-acolo, perfect ascuns în grămada de membre metalice şi bucăţi din corp de pasăre de foc. Furtuna iscantă-n tine deschide uşi pe care le credeai ferecate bine, cu monştri pe care-i considerai încuiaţi şi-nlănţuiţi pe veci lăsaţi acum liberi să-ţi sfâşie auzul cu vocile lor blasfemiatoare şi să-ţi ardă mintea cu întrebările lor ce nu vroiai să le auzi nicicând…

Ce faci când te îndrepţi spre-o moarte năpraznică şi ŞTII că totul se va sfârşi aici şi acum…?

Ce faci când înţelegi că nu mai poţi face nimic pentru a-ţi resuscita zborul?

Ce gânduri îţi zideşte mintea şi spre cine sau spre ce zboară ele?

Ce faci atunci şi acolo, când ceasul vieţii tale-ţi toarce ultimele momente?

Urli a neputinţă, a oroare, a frică, a regret amar şi dureros sau taci paralizat, cu fălcile-ncleştate?

Te încordezi din toate puterile, ca o futilă tentativă de-a rezista enormului şoc al coliziunii cu pământul sau te destinzi resemnat, acceptându-ţi iminentul sfârşit?

Închizi ochii supus în ultimă rugăciune, spectator la propria-ţi pierzanie, sau îi ţii deschişi, sfidător şi dornic a privi hâda Moarte-n ochi?

Ce faci, omule din carne şi oase, când cazi din cer atunci când ţi se destramă vraja zborului…?

Te clatini sub lovituri, rămas imobil, acolo, în mijlocul hangarului pustiu şi pustiit, în liniştea imobilităţii rămăşiţelor torsionate, ca o statuie a durerii ridicată într-un peisaj damnat. Lupţi cu tine însuţi în aceste momente, lupţi cu demonii ce-ţi urlă-n minte îndemnuri de abandon, de fugă, de evitare a ajungerii în acelaşi punct, cu monştrii care-ţi ordonă să-ţi tai aripile în numele autoconservării, şoptindu-ţi cu voci pline de mierea otrăvii cum că zborul militar nu-ţi va permite să-ţi creşti copiii, nu te va lăsa să-ţi ocroteşti familia şi-ţi va lăsa, la un moment dat, soţia văduvă de tânără…

Îţi trebuie întreaga ta rezervă de autocontrol, îţi trebuiesc toate resursele tale de raţiune, îţi este necesară toată motivaţia care te-a adus, după atâţia ani de trudă, în acest loc, purtând albastrul profund al cerului pe epolet şi argintiul strălucitor al vulturului de pilot militar pe tunica uniformei.

Îţi trebuie întreaga ta pregătire de pilot militar pentru a merge mai departe, pentru a accepta lucrurile pe care nu le poţi schimba şi pentru a te convinge iar, dacă mai era nevoie, că pericolul face parte din mai-mult-ca-meseria pe care ţi-ai ales-o, că drumul tău se poate sfârşi abrupt şi nu din vina ta, iar de-ar fi aşa, sacrificiul merită, el este acceptat de tine şi de cei din jurul tău, chiar dacă-i greu, Doamne, atât de greu de suportat…

***

 Ce rămâne după ce loveşte trăznetul?

Trunchiul de copac despicat, ars, împrăştiat în cele patru zări de furia fenomenalei forţe zămislite în înaltul cerului, mirosul persistent de lemn ars şi ozon, sunetul asurzitor ce călătoreşte radial, comprimând atmosfera de parcă scopul existenţei lui ar fi acela de-a vesti tuturor că biciul lui Dumnezeu a lovit iar…

După, rămânem noi, ceilalţi, camarazii, cei care puteam fi în locul lor, cei care, uneori, am fi vrut să fim în locul lor, cei care murim încă puţin cu fiecare zburător ce nu mai răspunde la apel dimineaţa, la adunarea regimentului… Noi, cei care rămânem în ploaie, în cimitirul devenit brusc mult prea mic, protejând indiferenţi la arsură şi cu mintea pierdută-n depărtări o lumânare arzândă, aprinsă pentru toţi camarazii noştri morţi de moarte năpraznică…

Rămânem noi să ne aducem aminte de ei şi să le aducem aminte şi altora, rămânem noi să învăţăm din sacrificiul lor şi să fim nişte zburători mai buni, în timp ce albastrul de pe epoleţii noştri capătă o altă greutate, greutatea însumată a sufletelor din Escadrila din Ceruri, sufletele camarazilor noştri, eroii cu numele dăltuite în carnea rece a marmorei şi în fibra fierbinte a sufletelor noastre, greutate ce se adună iar şi iar, an de an şi suflet cu suflet, precum cercurile într-un copac cu vigoare seculară…

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s