Gândul săptămânii (XXXIX)

ZBOR ŞI DANS

 

Cândva, demult, eram în micul oraş din apropierea aerodromului militar de la cotul Dunării, când a nins pentru prima oară în acel an.

Ploua de câteva zile, era frig, dar condiţiile meteo nu permiteau transformarea în ninsoare. Dinţii vântului neobosit de Bărăgan muşcau din ce în ce mai adânc, înţepând pielea feţei cu mii de aşchii de frig cu muchii ascuţite ca nişte lame, dar asta pân-atunci, în seara aia, când, brusc, ploaia a trecut în ninsoare în toată regula.

Din cerul întunecat de deasupra oraşului se cernea o infinitate de fulgi de nea de un alb imaculat, mari, enormi, cât banul de 5, căzând greoi, pe traiectorii frânte de vântul ce-i purta, pentru a-şi sfârşi viaţa pe asfaltul crăpat al oraşului, la şi sub picioarele mele. Mă plimbam fără ţintă, scurmând adânc cu mâinile în buzunare şi cu gulerul gecii de piele ridicat, încercând să mă strecor printre ei. Dar erau mulţi, mari şi grei, şi-mi aterizau pe faţă, în păr, pe haine, şi parcă mă simţeam şi eu, la rândul meu, mai greu, mai greoi în mişcări, preluând pe umerii mei şi greutatea lumii lor eterice.

Am încetat să mai fug de ei la un impuls interior, realizând că fuga asta a noastră, a oamenilor, de elementele naturii n-are niciun rost, n-are nicio noimă. În vremurile de demult, ploaia şi ninsoarea erau motive de bucurie, de sărbătoare, pentru că ele aduceau rod pământului, aduceau hrană şi fericire. Da, fericire, pentru că atunci, demult, omul ştia să fie fericit, pentru că fericirea nu poate fi aflată decât în braţele naturii, nu departe, izolat de ea prin straturi de beton şi fier…

Am lăsat fulgii să se apropie de mine, să mă cerceteze curioşi în dansul lor, alegând să mă atingă sau nu, cercetându-i şi eu la rândul meu, cu o atenţie din ce în ce mai mare. Am realizat că dansul lor avea ceva magic în el, era fascinant, hipnotic aproape, şi mă pierdeam în gânduri privindu-l şi încercând să-i aflu misterele, căutând tipare, secvenţe repetitive ce ar putea să-i trădeze regulile şi să-l facă accesibil înţelegerii mele. Priveam şi realizam magia frumuseţii lor, a fragilităţii lor perfecte, a efemerităţii vieţii lor, a construcţiei lor speciale, cu adevărat cereşti, şi mă simţeam ruşinat pentru că îi respinsesem la început, cedând stupidului efect de turmă, acea imitare a omului care se doreşte a fi în rând cu ceilalţi semeni ai lui.

Erau bucăţele mici de nor, desprinse din norii mei dragi, şi parcă vedeam cu ochii minţii enormele fiinţe vaporoase ale cerului cum se dezagregau încet, disipate sub acţiunea degetelor vântului ce nu încetează niciodată să bată pe întinderile oceanului aerian, fragmentate în miriade de petale fragile de un alb imaculat şi împrăştiate pe faţa Pământului de mâna unui demiurg nevăzut din caleaşca lui înaripată, ca o ofrandă a cerului pentru noi, insignifiantele şi gălăgioasele insecte ce mişună pe crusta planetei.

Ninsoarea deasă filtra sunetele oraşului, dar asta am sesizat târziu, preocupat cu misiunea mea de observare a comportamentului fiinţelor de gheaţă. Zgomotul lucrurilor mişcătoare şi al oamenilor din jurul meu scăzuse în intensitate, de parcă fulgii absorbeau vibraţiile lor, capturând o parte din ele în inimile lor îngheţate şi eliberând doar o parte, fenomen straniu ce mă făcea să fiu şi mai atent la acest spectacol al naturii ce se desfăşura acolo, în faţa ochilor mei, cu mine în mijlocul lui. Şi mergeam prin ploaia de capcane de sunete, hălăduind printr-un oraş mai puţin zgomotos, mărşăluind prin perdeaua de insule albe şi pufoase ce aveau puterea de-a topi sunetele odată cu propria lor sinucidere la trecerea în imobilitate.

Realizam similitudinea fragilelor fiinţe concepute de frig şi apă cu cele umane, concepute de căldură şi praf de stele, fiecare unică şi irepetabilă, cu trasee diferite, dar către aceeaşi inevitabilă finalitate. Fiecare plutind şi căzând singură pe traiectoria ei, la mila elementelor ce i-au dat viaţă şi care o dirijează cu membre nevăzute în timp ce-i asigură iluzia libertăţii totale, a liberului arbitru.

Mergeam cu ochii pe sus, privind cu un zâmbet larg fluturându-mi pe buze simfonia scamelor de nor, întrebându-mă de unde atracţia asta a mea faţă de un fenomen atmosferic banal, de unde curiozitatea ce-mi poruncea alocarea unei mari cantităţi de atenţie pentru încercarea de pătrundere a înţelesurilor ascunse ale lacrimilor diafane ale acestui cer de toamnă târzie sub care mă plimbam eu acum.

Poate că totul era legat de începuturile mele de fiinţă umană, poate că ninsoarea era una dintre primele impresii senzoriale puternice, laolaltă cu chipul şi vocea mamei, laptele ei hrănitor şi căldura ei liniştitoare. Poate că, împreună cu ploaia atât de dragă mie, era un eveniment săpat adânc în ogorul proaspăt al minţii mele de nou-venit pe lume, experienţă ce mi-a captat atenţia mea de om mic şi a rămas cu mine, acolo, undeva, în vreun cotlon ascuns al complicatei mele alcătuiri de fiinţă umană.

Simţeam sărutul îngheţat şi totuşi fin, discret, al dantelatelor flori de gheaţă, felul în care-şi imprimau traiectoria lor sinuoasă pe retina mea, felul în care se respingeau una pe alta în dansul lor straniu, de parcă ar fi fost atente să nu se rănească, să nu-şi altereze unicitatea, şi mă trezeam gândindu-mă la singurătatea căii lor, la dansul lor solitar, la fragilitatea lor extremă, pentru ca, uneori, să mă surprind încetând să respir, terifiat de gândul că răsuflarea mea caldă le poate omorî…

Se spune că lumea a fost creată în timpul unui dans al zeilor, aşa că, cine ştie?, poate că şi fulgii de nea au luat parte la acel act creator, poate că şi ei şi-au adus aportul lor la naşterea lumii din acest colţ de univers, şi poate că le datorăm lor mult şi multe, mai mult şi mai multe decât vom putea afla vreodată.

Şi rămâneam aşa, fascinat, zâmbind imobil în ninsoarea deasă cu fulgi mare, lăsându-i să mă  acopere, lăsându-i să mă împresoare, prizonier volitiv în îmbrăţişarea lor de gheaţă şi în construcţia lor fonoabsorbantă, simţind atingerea diafană a cerului pe care l-am străpuns şi rănit de atâtea ori în fuga mea nebună cu foc în coadă şi urmă de tunet, dar niciodată atins şi mângâiat ca acum, cum eram eu atins şi mângâiat, precum atingerea de dincolo de timp a unui părinte demult plecat dintre cei vii. 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Gândul săptămânii (XXXIX)

  1. ao zice:

    …desprinse din norii mei dragi…ca-ti sunt dragi,nimic de spus amice,dar trebuie sa stii ca norii Sunt ai mei!!!…si de azi incepand,nu poti afirma candva,ca nu stii!…acestea fiind spuse,cred ca te voi cita uneori…
    …stii,sensibilitatea-ti debordanta ar trebui sa nu ma surprinda absolut deloc,ca stiu bine cum ca Exupery v-a sarutat fruntea multora inainte de a va trimite pe Borcea,dar in cuda lucrurilor,in ciuda tuturor evidentelor,zic, ma las surprisa de fascinul cuvintelor tale ce se impletesc cu nostalgice amintiri,din timpul cand pasii ni se incrucisau pe unica strada cu tei…
    …iti multumesc Poetule,ca esti putin si pentru mine!…
    …iti multumesc pentru Povestile tale!…franturi de viata,franturi de zbor…

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s