Răvaş de dincolo de timp

Foozie 

 M-am refugiat în zbor, în zilele petrecute pe aerodrom, în nopţile dormite pe furate în celula de alarmă. M-am repezit spre cer cu un soi de bucurie nebună, simţind în adâncul meu că nimeni nu mai este ca mine, că lumea fantastică de deasupra capetelor noastre poate susţine destine lumeşti aşa cum sunt ele lăsate. Însă, au fost şi momente dificile. Groaznice prin derulare, dureroase prin percepţie. M-am izbit de piatra cerului, de miezul lui ascuns vederii, care nu permite apropierea fără să cunoşti bine regulile, fără certitudinea descifrată din cărţi şi fără puterea dobândită din zbor, care, călcat în răspăr, anapoda şi fără respect, te trânteşte de pământ. Îţi arată originea.

 

Hmm… asta scriam cu ceva vreme în urmă în „Rădăcini de zbor” şi, dacă stau bine să mă gândesc, în fragmentul ăsta poate fi ghicit adevărul despre viaţă, despre viaţa oricăruia dintre noi. Pentru că, nu-i aşa?, ne naştem ca să reuşim în viaţă şi trebuie să facem totul pentru asta, repezindu-ne pe scara devenirii în lume către în sus, întotdeauna către în sus. Doar că, majoritatea dintre noi uită unde zace ascunsă pârdalnica de limită, pentru că în toate e o limită, iar omul este dator să nu uite niciodată asta, şi uitând de ea, preocupat de goana după autorealizare, vremelnicul om nu realizează nici că orice are un preţ, şi că apa erodează întotdeauna stânca.

Şi stânca trupului meu a fost erodată de apa vieţii, dar nu mi-am putut nicicând explica rădăcina răului ce m-a doborât atât de timpuriu, tăindu-mi aripile într-un mod ce mi-a lăsat răni adânci, ce nu s-au mai vindecat pentru că n-au mai avut timp să se vindece. Uneori, cred că l-am invidiat pe Doru şi a lui plecare…

Nu credeam să învăţ a muri vreodată, spune-o vorbă amară de poet…

Nici eu n-am crezut că voi ajunge să învăţ a muri încet, teribil de încet, cu fiecare zi simţindu-mi viaţa cum mi se scurge din vene, cum mă transform în nisip ca un falnic munte erodat de colţii vântului, cu vântul fiind pentru mine silnica-mi durere. Pentru că în regatul durerii fost-am prizonier atâta amar de ani, dureri sufleteşti şi fizice împletite-n fibre de lemn tare de cruce grea, a cărei zdrobitoare greutate n-au dus-o numai umerii mei obişnuiţi şi cu povara vieţuirii în mijlocul oamenilor, şi cu chingile zborului meu drag, dar şi umerii dragi ai celor dragi mie, cei care mi-au stat alături şi nu m-au abandonat când vria înceţoşează mintea. Gândul că suferinţa mea e şi a lor a fost cea mai grea tortură, infinit mai chinuitoare decât lipsa de zbor şi libertatea lui, şi sper să ştie cât de rău mi-a părut şi-mi pare pentru răul cauzat lor involuntar.

Când simţi răul crescând în tine şi pasărea cernită dându-ţi tărcoale, găseşti timp să priveşti în urmă şi să te întrebi, descoperi momente de introspecţie şi analiză, de autoevaluare a ce-ai fost şi ce-ai realizat, ridicând necesarele semne de întrebare asupra a ce laşi în urmă, dar totul învelit în amăreala regretului simţit când faci ceva tardiv, cu mult după momentul când ar fi trebuit să faci asta. Poate dac-am găsi fiecare calmul şi umilinţa necesare de-a ne aşeza strâmb pe-o piatră încălzită de soare şi-a ne judeca drept lumea ar fi un loc mai bun, iar Soarele sub care ne ducem toţi existenţa n-ar mai fi martor la atâta nedreptate şi rău comis nouă înşine de noi înşine.

Am zâmbit modest pe sub mustaţa-mi de haiduc la fiecare faptă bună pe care-am aşezat-o în talerul celor drepte, am lăcrimat muşcându-mi buzele ruşinat la fiecare lucru rău scos de sub tunică şi pus pe talerul celor greşite, dar propria-mi judecată nu-i potrivită mie însumi, ci vouă, cei ce m-aţi cunoscut cu mintea, sufletul şi inima voastră cât timp am călcat Pământul sub acest nume, şi Creatorului, cel ce-a ales să mă plămădească şi pe mine din al său arhetip al fiinţelor umane.

Nu pot decât să mă bucur de v-am lăsat ceva de preţ din tot ce-am fost şi nu pot decât să mă-ntristez de n-am putut să vă dau mai mult din ce-am avut.

De v-am lăsat lumină, înseamnă că lumin-am fost, iar de v-am făcut umbră, poate că umbr-aţi vrut. N-am fost perfect şi nici nu m-am apropiat de-această stea, dar în sufletul meu mereu am vrut să fiu drept, iar dac-am reuşit, să nu lăsaţi lumânarea ce-mi poartă numele să se stingă.

De la data de 25 octombrie a anului 1962, m-am numit Dumitru Berbunschi, fiul lui Constantin şi al Mariei, dar pentru voi toţi sper să rămân Foozie, acel pilot de vânătoare ce-a cântat în slove atent meşteşugite balada haiducilor înălţimilor albastre, cei în mijlocul cărora am avut privilegiul să mă aflu şi lângă planul cărora am avut onoarea de-a zbura.

Sper ca rândurile acestui răvaş să vă găsească sănătoşi, curaţi sufleteşte şi cu mare dragoste de viaţă, ştiţi voi, viaţa aia ce mi-a scăpat mie printre degete.

 

Am onoarea!

***

Printre lacrimi şi amintiri dureroase, a consemnat pentru voi, astăzi, 9 februarie 2013, la patru ani de la plecarea comandorului av. (r.) Dumitru „Foozie” Berbunschi, scribul poreclit Poetu’ chiar de el, unul dintre cei care-au rămas şi care nu vor lăsa lumină lumânării ce-i poartă numele să se stingă…

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

10 răspunsuri la Răvaş de dincolo de timp

  1. Mihai zice:

    Intr-o emisiune pentru armata a TVR, acum multi ani, printre MiG-uri care decolau cu fortaj sau executau zboruri de noapte, a aparut pe ecran coperta unei carti. Am putut citi numele autorului si titlului. Era „Semne de cer senin”. Am reusit, prin galagia din cancelaria liceului unde lucrez, sa disting cuvantul „Borcea”.
    Am scris imediat o scrisoare, cu numele lui Dumitru Berbunschi pe plic, si am expediat-o, fara nici o speranta, la Borcea. Fara o adresa precisa.
    A trecut timpul, poate un an, doi. Uitasem de demersul meu, in care oricum nu prea crezusem de la inceput.
    Intr-o zi ma anunta secretara liceului ca m-a cautat la telefon cineva de la Fetesti. Am raspuns, in gluma, ca probabil vor sa ma recruteze cei de la MiG-uri, sa ma faca pilot de vanatoare. Am sunat, apoi, la numarul lasat de domnul care ma cautase. Mi-a raspuns, ca unui vechi prieten, doamna Berbunschi. Marturisesc ca nu am stiut, cateva clipe, sa vorbesc. De mirare, de surpriza, ramasesem fara grai.
    Doamna m-a anuntat ca Foozie imi expediase, in ziua precedenta, volumul pe care i-l cerusem cu atata vreme in urma. Mi-a cerut, apoi, numarul de telefon. Seara, revenit acasa, am primit si apelul lui Foozie. M-a abordat, folosind obisnuita lui expresie „Om bun”, ca pe un prieten de care abia s-ar fi despartit la coltiul strazii. Am povestit vreun sfert de ora, impartasindu-ne planurile si intentiile literare. Apoi, a doua zi, i-am expediat un mic pachet, in care am inghesuit cateva dintre cartile mele si ale colegilor de la „Mileniul 3”.
    Dupa o vreme, adica alti ani, ne-am intalnit si personal, la Muzeul Aviatiei (el era deja, in 2006, la „Cer senin”). A stiut sa se strecoare printre indatoririle lui de jurnalist prezent la un eveniment important (25 de ani de la zborul lui Dumitru Prunariu) si am stat din nou de vorba ca niste prieteni buni.
    De aceea, cititind randurile tale, Poetu’le, mi-am sters cateva lacrimi izvorate pentru disparitia unui bun prieten …
    (lacrimi gemene cu cele pe care le-am simtit in coltul ochiului citind, acum cateva zile, cum Foozie si-a riscat viata pentru a o salva pe cea a camarazilor sai din 3908, in mai ’96).

  2. Anonim zice:

    Multumim „poete”ca il tii „viu”in inimile noastre prin scrierile tale,si…vorba ta…”Am onoarea”…

  3. Saint-ex zice:

    …Foozie vine din Nordul perpetuu al existenţei noastre, dintr-un loc care, deşi CELEST, este atât de pământean.
    …Foozie vine din timpul acela atât de îndepărtat al aviaţiei când, încă mai existau CAVALERII ÎNALTULUI, pe caii fabuloşi ai lui NIchita Stănescu şi Fănuş Neagu, din Ţara de dincolo de negură a lui Sadoveanu,de unde, în galop prin stepa istoriei coboară de dincolo de Staeua Polară, HAIDUCII ÎNĂLŢIMILOR.
    ..Foozie este unul dintre puţinii care au ARS şi s-au TOPIT ca o lumânare pe şi pentru CERUL PATRIEI şi albastrul acestuia, dând acestei ARME-AVIAŢIA MILITARĂ, motiv de legendă.
    …Foozie vine din acele tărâmuri mitice şi magice, leagăn de voievozi şi de vestigii ale unui trecut glorios-Bucovina.
    ..Foozie este cel căruia, citindu-i „scrierile”, acele câteva cuvinte adunate-ntr-o pagină, acele câteva pagini adunate-ntr-o carte-simţeam şi auzeam cântec de motoare, CERUL zâmbind şi simţeam, cu adevărat FIORUL ACELA PE CARE NUMAI UN PILOT DE VÂNĂTOARE ÎL SIMTE-cântecul cerului, la manşă..
    ….Dar, din păcate, lumea din care vine Foozie, NU MAI EXISTĂ, fie ea în cotul Fluviului sau aiurea în imensitatea câmpiei aviaţiei militare româneşti.
    Tocmai de aceea şi nu numai Foozie rămâne ca un bard, ca un laitmotiv pentru cei ce cândva, au trăit, simţit, visat, sperat şi…..au dat supremul sacrificiu PE ŞI PENTRU CERUL ALBASTRU AL ŢĂRII.
    Mi-e dor de tine Foozie şi de discuţiile purtate în Academia militară, pe treptele monumentului din faţa clădirii, acolo, în arşiţa acelor veri de neuitat.

  4. puiu zice:

    voi veti ramane piatra de hotar ….vremurile poate o vor desfinta…..poate nu…dar istoria, povestea si legenda va ramane…iar voi pilotii si colegii vostrii tehnicienii si ingineri de aviatie veti fi intodeauna personajele vii a tot ce ramane…..sa speram ca sfarsitul aviatiei romanesti va fi cat mai departe….dar sincer sa fiu, simt ca peste aripile noastre se tranteste lespedea rece de catre oameni care nu cunosc ce inseamna zborul……..bataie de aripi…un pelican…

  5. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe FOOZIE !
    Poetu’ sunteti un OM BUN !
    Dumnezeu sa va ocroteasca !

  6. Anonim zice:

    Pe linga piloti supranaturali, Borcea a avut si scriitori magnifici.

  7. Mihaela Borcanescu zice:

    A fost cel mai emotionant moment trait in ultima vreme. Cate comori umane exista si vor exista mereu de care aflam cand este prea tarziu.

  8. Florian Sitaru zice:

    Am avut cunostinte comune si pasii nostrii poate s-au intersectat:Borcea,Cer Senin!..As vrea sa am in biblioteca pers.scrierile camaradului meu,plecat prea devreme la Escadrila din Ceruri.Fie iertat!…

  9. GEORGE G zice:

    A FOST UN OM DE ONOARE..UN OM BUN CALM SI CU SPIRIT PRIETENOS NU CONTA CE HRAM PURTAI EL ERA LÎNGĂ TINE ŞI CU TINE…REGRETE ETERNE! ONOARE ŞI RESPECT PT FOOZIE

  10. Dabu Eugenia zice:

    Este extraordinar ca exista printre noi si persoane care ne prezinta personalitati, eroi, piloti, marinari, soldati, militari, care tacuti, modesti, pe nestiute ne-au parasit, dupa ce au luptat vitejeste, pentru tarisoara noastra. Fiecare dintre noi avem rude, prieteni, cunostinte care s-au stins nedrept de devreme, luptand cu arma, pana ,sau cum au putut pentru idealuri – libertate, dreptate, unire, salvarea altora, pace…..si I-am cam dat uitarii….Dumnezeu sa-i odihneasca !

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s