Gândul săptămânii (XXXVII)

LUMINI ÎN NOAPTE

Zborul de noapte este un spectacol în adevăratul sens al cuvântului!

Privită prin ochii celui care nu este implicat direct în operaţiunile de zbor ce se desfăsoară la pistă şi care are timpul necesar pentru a observa şi detaşarea potrivită înregistrării fidele a tot ce se întâmplă, o noapte de zbor are ceva magic în ea, magie evidenţiată de felul în care întunericul ei este zdrenţuit de luminile fără de care calea terestră către înalt n-ar putea fi găsită, iar căutătorii ei ar fi puşi în pericol.

Poziţionat strategic pentru a cuprinde cu privirea până departe în noapte, căţărat pe unul dintre hangarele betonate ce-şi arcuiesc spinările în apropierea clădirii joase a celulei de alamă, inspiri cu nesaţ aerul parfumat şi călduţ al nopţii, aer suprasaturat cu mirosul aviaţiei militare, şi stai de veghe cu toate simţurile la pândă, ca un ogar ce adulmecă prada. Pentru tine, vânatul este tabloul fascinant al activităţilor de zbor nocturn, un adevărat festin senzorial de care nu te poţi sătura, oricât de mult ai fi în mijlocul lui. Acum, lipsit de grijile actorilor acestei piese, stai rezemat de marginea de beton gros, masiv, şi absorbi prin toţi porii tablourile ce se zugrăvesc acolo, jos, compunându-se prin amalgamarea ordonată de lumină şi întuneric, sunete, mirosuri şi mişcare.

Tehnicii roiesc în linia de avioane parcate plan la plan în buzunarul de pornire, piloţii se apropie cu paşi hotărâţi către armata de tuburi Pitot şi păsările de foc cu penaj din dural lustruit, şi simţi o adiere de regret că nu eşti şi tu printre ei, mărşăluind în costum de compensare şi cu casca ermetică învăluindu-ţi protector capul către zborul ce va prinde formă în curând şi care te va arunca în braţele imateriale ale nopţii. Dar alungi repede părerea de rău, ştiind că-ţi va veni şi ţie rândul, ştiind că toate se întâmplă la timpul lor, acum fiind momentul de-a te lăsa îmbătat de frumuseţea startului de noapte.

Becurile stâlpilor de iluminat taie oaze sferice de lumină în carnea nopţii, iluminând betonul căii de rulare şi colorându-l într-un galben murdar. Farurile maşinilor de aerodrom, fie ele APA, camioane, ARO sau TV, mătură zonele neiluminate de becurile stâlpilor, alungând umbrele nopţii şi împingându-le înspre suprafaţa înierbată, de parcă ar fi vrut să cureţe aerodromul de lungile lor trene. În lungul căii de rulare, avioanele neplanificate la zbor dormitează somnul lor rece sub husele aspre, cu duralul pictat de umbrele statice ale becurilor stâlpilor de iluminat şi cele mobile ale farurilor maşinilor de aerodrom ce compun acel du-te-vino caracteristic oricărui aerodrom militar.

Buzunarul de pornire este plin de viaţă, cu faruri ce-şi taie coloane groase în faldurile nopţii avioanelor gata de zbor şi dâre subţiri de lanterne de buzunar ce se mişcă nervos şi inspectează curioase punctele nevralgice ale supersonicelor aliniate în buza pistei, simţindu-le suprafeţele de metal şi căutând dureri ascunse şi nemărturisite ce ar putea întina puritatea zborului ce stă să răsară. Piloţii sar în cabine şi îmbracă hamurile rachetelor cu aripi, debutând succesiunea de trezire la viaţă a camarazilor de dural, cu tehnicii lângă ei, aproape, urcaţi pe scările al căror roşu este acum uniformizat, camuflat de negrul invaziv al nopţii.

Curând, peste forfota nocturnă, se ridică glasul baritonal al maşinii de pornire, ce turează motorul pentru a debita energia electrică necesară pornirii motorului turboreactor al supersonicului, ritual electric necesar a readuce la viaţă un Frankenstein modern, al cărui somn nu mai este necesar acum. 

Motorul ţiuie din ce în ce mai ascuţit, iar lupta împotriva întunericului primeşte aliaţi, cu luminile de poziţie ce încep a clipăci scurt şi repetitiv, mici explozii de lumină colorată ce împung cu marginile lor ascuţite armia de nelumină. Bordul se luminează şi el, şi vezi cu ochii minţii cadranele fosforescent însufleţite, lămpile de iluminare ce şterg negura de pe bord şi încearcă s-o arunce afară, dincolo de marginile postului de pilotaj, costumul de suprasarcină pătat de sângeriul lămpilor, de albul fosforescent al aparatelor de bord, de roşul, galbenul şi verdele lămpilor indicatoare, simfonie de culori ce poartă o însemnătate aparte pentru omul aflat în mijlocul ei. Degetele alunecă rapid, ochii urmăresc precis, urechile ascultă încordat, corpul simte totul, vibraţie şi zumzet, mişcări învăluite-n nemişcare, multitudine de mişcări gata de a naşte mişcarea-scop, cea care ascunde în rezultantele forţelor pe care le antrenează magia zborului.

Maşinile de pornire şi-au îndeplinit misiunea şi au plecat din linie, iar acum păsările de dural stau încordate, cu motoarele urlând potolit şi adulmecând noaptea proptite-n jambele înalte, cu întunericul măturat din faţa lor de către farul de rulaj şi sfărâmiţat în laterale de exploziile ritmice ale lămpilor anticoliziune. Inspiri şi tu adânc şi-ţi încordezi muşchii instinctiv, strângând inconştient cu mâinile marginea carapacei arcuite de beton. Momentul îţi pare similar cu cel dinaintea unei lansări de pe un portavion, şi parcă poţi auzi alergând cu viteza gândului convorbirile radio dintre piloţii strânşi în chingi şi claustraţi în strâmtoarea cabinei înţesate de indicatoare şi comandantul din zebră, insula de unde-şi veghează şi conduce supuşii pe cărările cerului negru ca smoala.

Ordinul vine, iar primul avion începe rulajul, virând dreapta şi oprindu-se la semnalul lanternei din punctul ultimei verificări, cea care-i va căuta semne rele, iar de nu va găsi, drumul spre cerul nocturn îi va fi liber. Şi liber îi este, aşa că urmăreşti cu atenţie intrarea la pistă şi alinierea. Balizele îl împresoară, şi îl găseşti singur acolo, pe limba de beton ce-i va permite învingerea gravitaţiei, pregătindu-şi cu migală părăsirea solului şi împlântarea în adâncurile nopţii. Motorul urlă sălbatic acum, alimentat cu râuri de petrol de aviaţie, şi nu trece mult până ce o jerbă de flăcări izvorăşte din ajutaj, răsuflare a unui furios dragon mitic ce creşte, din ce în ce mai mare, ajungând aproape la fel de lungă precum însăşi avionul.

Încă un ordin, iar mâna răspunde urechilor eliberând levierul ce înfrâna roţile şi ţinea căluţul de foc cu copitele lipite de betonul întunecat al pistei. Mâinile tale dau drumul marginii de beton, de parcă ai fi acolo, legat în scaunul de catapultare, şi ochii tăi larg deschişi înregistrează decolarea, cu albul incandescent al cozii de cometă arzându-ţi retina, săpându-şi urma-n creierul tău în timp ce propulsează pasărea de dural printre rândurile paralele de balize punctiforme, arzând veşmântul nopţii în fuga nebun calculată către punctul când gravitaţia va deveni o amintire, iar maşinăria aeriană va începe să calce pe aer.

Priveşti în urma-i până dispare în plafon, un punct luminos, un astru incandescent mişcător pe o traiectorie arhicunoscută ţie, şi te aştepţi să-i vezi urma săpată în negura nopţii, arsă de căldura parcă născută în inima Soarelui, dar tot ce vezi este traiectoria gravată în propria ta minte. Noaptea învinge iar, ca de fiecare dată, repliindu-se cu repeziciune şi redevenind stăpână pe întinderea de beton pe care vă construiţi zborul, etern invincibilă la vremea ei.

Caruselul continuă, cu faruri construind trasee sigure de beton neted ce duc către rădăcina zborului, franjurând roşu-verde şi pictând gălbui aerul mirosind înnebunitor a petrol ars şi a zbor, cu balize aliniate ca nişte soldaţi împietriţi ce dau onorul celor ce-şi strunesc bidivii de foc pe căile atent indicate de ei, cu şuvoaie de lavă încandescentă ţâşnind scuipate din ajutaje şi săpând efemere traiectorii de foc către cerul fără Lună de deasupra.

După ce vor fi plecat toţi, liniştea coboară din cerul negru de catran şi se revarsă asupra aerodromului, liniştea, întunericul şi aşteptarea. Acum apar licuricii mucurilor incandescente de ţigară, plutind nervoşi în roiuri împărţite pe ici şi colo, în timp ce ochii tăi caută din reflex spre pantă, observând şi aşteptând.

După un timp pe care-l petreci scufundat în gânduri şi inspirând aer de aerodrom, brusc, pista este invadată de un covor lung de lumină albă, izvorând din faţa netedă a proiectorului de aterizare aşezat pe o movilă de pământ aproape de pragul pistei. Întunericul nopţii n-are nicio şansă acum, iar faţa brăzdată a pistei capătă un veşmânt strălucitor, vizibil de sus, de departe, din vârful scării care întotdeauna readuce acasă.

Întorci capul spre dreapta şi vezi punctul de lumină albă coborând uşor, alunecând încet pe toboganul nopţii către albul orbitor al pistei, atras ca o vietate nocturnă fascinată de lumina misterioasă. Experienţa îţi spune că vine bine, este exact acolo unde trebuie să fie, iar mintea-ţi decolează către punctul de lumină, şi te vezi acolo, coborând hotărât către panglica de beton pe care-ai părăsit-o cu jumătate de oră în urmă. De sus, aerodromul îţi pare a fi o dantelărie de insuliţe de lumină, ca un oraş în miniatură, cu străzi luminate şi case cu ferestrele aprinse, o pânză de păianjen construită din lumină şi aninată în întunericul nopţii, un punct mereu fix într-un univers în continuă mişcare. Ochii aleargă cu mişcări alerte, sacadate şi repetitive, între voalul de lumină al pistei şi ochii de pisică ai bordului, cu indicaţiile instrumentelor de bord săpându-şi informaţiile în creierul tău treaz şi membrele răspunzând prompt decriptării lor, reglând fin, corectând, plutind în îmbrăţişarea solului.

Clipeşti şi eşti iar în poziţia ta de observare din vârful balenei de beton acoperit cu pământ. Acum distingi cu uşurinţă cele trei raze de lumină albă ale farurilor ce taie brazde largi în ogorul nopţii, şi parcă ţi se pare că pasărea de foc pluteşte pe lumină, ca o canoe pe apa liniştită a unui lac de munte, se sprijină pe membre de lumină în revenirea ei din peregrinarea pe întinderile oceanului aerian. Avionul-lumină curge către voalul strălucitor, şi nu te poţi abţine să nu zâmbeşti în întuneric când jambele înalte calcă patul translucid, născând umbre lungi ce încearcă să îmbrăţişeze noaptea de deasupra.

Auzi fâşâitul aerului despicat, ţiuitul motorului redus sub prag, chelălăitul scurt al cauciucului ars de faţa pistei, şi vezi floarea albă a paraşutei înflorind în lumina aproape materială ce curge pe suprafaţa pistei. Totul este exact aşa cum trebuie să fie, iar zâmbetul tău este perfect justificat.

Aşa ia sfârşit o misiune executată noaptea, cu o îmbăiere în fluviul de lumină orbitor de albă al proiectorului, ca un ritual purificator în Gangele ce curge numai în locul pe care voi, tu şi pasărea ta de foc, îl numiţi acasă, ca o binecuvântare a luminii după revenirea din păgânitatea ţinutului stăpânit de întunericul nopţii. 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Gândul săptămânii (XXXVII)

  1. kira_zxx zice:

    Frumos si adevarat! Nu voi putea vreodata sa uit decolarile si aterizarile pe timp de noapte de pe baza Bacau.Respect pilotilor militari romani!
    Cer senin pentru dumneavoastra si colegi, chiar daca acum suntem (nu noi) in noaptea mintii!

  2. Doru zice:

    Frumos spus! Zboruri de noapte nu am decat ca pasager pe curse comerciale, dar as vrea sa fiu acolo si sa vad / aud / simt ce inseamna o noapte de zbor pe un aerodrom militar.
    Cer senin!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s