Într-o zi cu zbor – ep. 4

Am lăsat privirea în jos, realizând c-avea dreptate…

Nu pot, Foozie…, am gemut eu, recunoscând spăşit şi trist.

De ce…?

Tonul vocii lui se schimbase. Mă întrebase cu o voce blândă, părintească, de tată care vrea să afle un lucru de la copilul lui, dar căruia îi e teamă să nu-l sperie cu o întrebare ce ar putea să i se pară agresivă.

Am făcut ochii roată, ca pentru a căuta răspunsul în altă parte, de parcă ar fi fost ascuns în vreun colţ al aerodromului.

Nu ştiu…, am şoptit oftând, cu vorbele furate de pe buze de vânticelul de august.

Foozie a tăcut şi el. Eram sigur că mă înţelege, eram sigur că ştia ce sălăşluia în sufletul meu.

Adevărul era că regretul mă înneca, sufocându-mă când calea gândurilor mă ducea spre el. După trecere, el fusese repartizat pe Giarmata, aşa că nu ne mai văzuserăm. Mai vorbisem de câteva ori la telefon, îl sunasem de ziua lui, mă sunase de ziua mea, dar de întâlnit, nu ne mai întâlniserăm.

Mi-era dor de vremurile din şcoală, de incredibilul an petrecut pe Bacău, când nu mai eram pui cu pufuşor pe aripi şi gât golaş, ci eram deja şoimi tineri şi viguroşi, cu ochi ageri şi o năpraznică sete de înalt, când învăţam cu ardoare până noaptea târziu, hotărâţi până-n măduva oaselor ca MiG-ul 21 să nu mai aibă niciun secret pentru noi. Atunci, în acele zile de formare a noastră drept războinici aerieni, ne ataşasem profund unii de alţii, ne legaserăm prin fire nevăzute de trăinicia parâmelor de corăbii, legături ce depăşeau graniţa celor uniţi de un scop comun. Era acea prietenie adevărată, legătură oţelită de mediul periculos în care ne desfăşuram activitatea, de seriozitatea cu care eram nevoiţi să tratăm toată activitatea noastră zilnică, mediu constrictiv ce dădea o savoare aparte momentelor când evadam din această lume de legi şi regulamente,

Chiar dacă fusesem departe unii de alţii, despărţiţi de loteria repartiţiei după absolvirea cursului de trecere, faptul că-l ştiam bine acolo unde era mă făcea să mă simt şi eu bine, la rândul meu. De fiecare dată când vorbeam cu câte unul, întrebam şi de ceilalţi, ne chestionam unii pe alţii, ce mai ştii tu de ei, ce mai fac, dacă sunt bine, stai să-ţi zic eu ce ştiu despre…

Resimţeam acum pierderea lui ca pe un simţ în minus, ca pe un deget pierdut de la o mână, ca pe o bucată din suflet lipsă, pierdere ireparabilă… Noi, gaşca noastră, nu mai eram toţi, eşalonul de zbor nu mai era complet, formaţia avea acum un om lipsă, iar la apelul solemn, noi trebuia să…

Durea ca dracu’ gândul la el, conştientizarea faptului că el nu mai e, golul simţit şi resimţit acut, senzaţia aia tâmpită că nimic nu va mai fi la fel şi că tot ce-a fost atât de frumos atunci, acum s-a dus fix pe apa sâmbetei…

Chiar dacă trecuse ceva timp de-atunci, încă nu acceptasem ideea, încă nu acceptasem că el nu mai este, încă nu presărasem praful uitării peste imaginea lui, peste tot ce-a fost el, peste amintirea lui… Era necesar, era necesar să accept adevărul şi să merg mai departe, acum cu el o parte din mine, cu el trăind în mine, în sufletul şi mintea mea… Îi eram dator să merg mai departe, pentru că nici eu n-aş fi vrut ca el să se oprească din drum sau să apuce altul, mai terestru…

Am întors capul şi l-am privit pe Foozie. Stătea relaxat, întins cât era de lung, cu picioarele încrucişate şi mâinile sub cap, sprijinit de jamba stângă a lui 8103, avionul lui. Avea ochii închişi şi trăsăturile destinse. Oare adormise…?!

Am zâmbit, privindu-l. Vorbele lui îmi stăruiau în minte, felul ăla atât de special în care pronunţa cuvintele cu „r” în ele, graseierea aia atât de plăcută auzului. Ştiam că, dacă n-am să pot dormi în noaptea ce va veni, va fi din cauză că voi medita la vorbele lui, că voi încercă să le înţeleg pe de-a-ntregul, acceptându-le şi transformând esenţa lor în reguli. Da, asta voi face…

Poete, când zbori şi apa e mai bună…!

Am trăsărit.

Mă pierdusem în gânduri şi nu l-am văzut când a deschis ochii şi m-a cercetat cu atenţie. Poate un al şaselea simţ i-a ordonat deschiderea ochilor, pentru că am observat cum inginerul de la start făcea semne către şoferul de pe APA să pornească motorul şi să vină în linie. Începea repriza a doua de zbor a zilei.

L-am privit cum s-a ridicat şi a ieşit de sub aripă. L-am urmat, curăţându-mi combinezonul de praf în acelaşi timp cu el. S-a întins, a căscat şi şi-a troznit coloana, alungând moleşeala de după masă şi aranjându-şi mustaţa pentru zbor.

Am dat să merg spre 8006-le meu, care m-aştepta răbdător pe jambele înalte, când m-am simţit apucat de braţ. Foozie m-a oprit, m-a întors spre el şi mi-a aruncat o privire cercetătoare, baleindu-mă din cap până-n picioare. M-a privit adânc în ochi şi probabil i-a plăcut ce-a găsit acolo, pentru că mi-a zâmbit larg, lăbărţându-şi mustaţa de haiduc într-un mod haios, contaminându-mă şi pe mine cu zâmbetul lui sincer şi clar ca apa unui râu de munte. Am zâmbit şi eu, la rândul meu, supunându-mă cu stoicism avalanşei de afecţiune ce a urmat din partea lui, lăsându-mă strâns în braţe, ciufulit, tras de nas şi urecheat în glumă, gesturi menite a-mi alunga tristeţea şi dizolva amarul, pregătindu-mă pentru zborul ce bătea la uşă.

I-am strâns mâna lui mare, cu degete puternice, şi i-am mulţumit din cap. A înţeles şi mi-a făcut semn cu capul spre avion. N-am avut nevoie de cuvinte atunci…

***

Câtă aţă ai pe mosor…

Cuvintele lui Foozie încă îmi mai răsunau în urechi, ca un ecou într-o peşteră, în timp ce mergeam cu mâinile în buzunare către Colonie. Plecasem imediat după zbor, fără să mai zăbovesc la discuţiile de după sau vizita la birt. N-aveam chef, mă simţeam obosit după două ieşiri lungi şi vroiam să ajung acasă şi să dau jos de pe mine sarea transpiraţiei în care mă bălăcisem timp de o oră şi jumătate în cabina mică şi strâmtă a lui 8006. Apoi leneveală sau somn…

Mergeam agale, cu gândurile aiurea, valsând sinusoidal între stări. Pe de-o parte, purtam în mine senzaţiile de bine date de două misiuni reuşite, cu aterizări unse, zboruri fără cusur ce se adăugaseră la capitolul experienţă şi a căror esenţă se strânsese în volutele creierului şi în faldurile minţii. Pe de-altă parte, coborârea din avion, dezechiparea şi vederea cârdului de camarazi de la celulă, adunaţi gălăgios pe băncile de sub bolta de la intrare, îmi stârneau fără voinţa mea reflexul de căutare a lui din priviri, o parte din mine încercând absurd găsirea lui aici, în forfota de combinezoane ce gravitau în jurul celulei ca nişte atomi neliniştiţi. Şi aşa, iar simţeam tristeţea dându-mi parşiv târcoale…

Cele două stări luptau în mine, încercând cucerirea mea, încercând să încline hotărâtor balanţa şi să mă acapareze complet, prizonier fără putinţă de scăpare…

Vorbele lui Foozie s-au ridicat dintr-un colţ al minţii şi ecourile lor au început să-mi răsune prin cap. Neavând altceva de făcut în lungul meu drum până la bloc, le-am disecat cu migală, căutând înţelesurile din spatele cuvintelor şi tăcerilor lui.

Le înţelesesem greutatea dată de adevărul din ele, înţelesesem punctul de vedere al lui Foozie, iar acum încercam din răsputeri să alung incandescenţa din stomac ce-mi revenea de fiecare dată când mă gândeam la el…

Mi se părea atât de nedrept, atât de tragic… O viaţă curmată atât de brusc, atât de repede, atât de devreme… De ce…?

Câtă aţă ai pe mosor…

Niciodată n-am acceptat ideea că nu-mi controlez propria-mi viaţă, niciodată n-am crezut în destin, predestinare şi chestii d-ăstea, atunci de ce sunt atât de tulburat de cuvintele astea dezarmant de simple ale lui Foozie…?! De ce când mă gândesc la ele şi la cele spuse în discuţia cu Foozie mă simt mai bine, mai uşor, mai liniştit…?

Probabil acesta este momentul în care trebuie să realizez şi eu, la rândul meu, că există anumite evenimente în viaţă care te schimbă, pe tine ca şi om, care te împing înainte pe scara propriei tale evoluţii, a devenirii de sine, a transformării în ceea ce doreşti să fii, în ceea ce rezidă în tine ca şi matriţă formatoare a noului om ce speri să devii într-o bună zi. Există anumiţi declanşatori externi ţie ce pornesc un şir de reacţii interne cu efecte profunde, cu impact adânc, ce ajung până la fibra ascunsă a personalităţii tale, generând o schimbare globală cu efect adaptiv, transformându-te într-un om mult mai apt mediului în care-şi duce existenţa, un om ce-şi foloseşte experienţa acumulată şi priveşte realitatea care-l înconjoară cu alţi ochi, mult mai clari şi mai limpezi.

Poate că acest tragic eveniment produs în universul meu afectiv, împreună cu altele, ce mi s-au întâmplat în ultima perioadă, este acel efect declanşator al urcării unei alte trepte pe scara evoluţiei interne, de fapt, de generare a necesităţii acute de urcare a acelei trepte, necesitate percepută de mine ca un gol ce trebuie umplut, ca o împăcare cu mine însumi, ca o acceptare a lucrurilor pe care nu le pot împiedica sau schimba orice-aş face…

Atunci, în acel loc, în drumul meu singuratic de la betonul fierbinte al pistei de decolare-aterizare către lumea liniştită din micul nostru cartier, Colonia ascunsă între ramurile copacilor cei bătrâni, am înţeles că, pentru mine, este începutul schimbării, o simplă etapă din viaţa mea de fiinţă umană, de pilot de vânătoare, etapă prin care au trecut nenumăraţi alţii şi vor mai trece la fel de mulţi, în drumul acesta atât de straniu uneori, pe care-l numim cu o banalitate dezarmantă viaţă.

 

SFÂRŞIT

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Într-o zi cu zbor – ep. 4

  1. conti zice:

    Am vazut ca Regimentul 93 are o pagina deosebita pe facebook. Oare de ce Baza 86 nu are asa ceva? Ar fi atat de interesant sa existe si pt generatiile noi asemenea amintiri reper. Eu cred ca s-ar putea rezolva, sunt atatia cei ce-au lucrat acolo, exista material. Imi place sa cred ca Foozie s-ar bucura! Si Doru! Si Nae si Titi Fabian si altii ce au fost sau care sunt! Nu trebuie uitati si asta ar fi o modalitate mai mult decat potrivita, chiar indicata daca mi se permite! Si Deveselu ar trebui sa fie prezent. Felicitari si multumiri celor ce au creat pagina reg. 93 ! Poate se sezizeaza cineva! Poetu’le, rogu-te, dumneata cred ca poti face un lobby bun in directia asta…

  2. Poetu' zice:

    Categoric, este în beneficiul tuturor!
    Susţin cu tărie crearea paginilor de FB ale tuturor regimentelor de aviaţie de la noi din ţară – ar fi păcat să se piardă atâta istorie…
    Cei care au urechi să audă, iar cei în drept să se conformeze…! 😀
    Glumesc, desigur, dar cred că ar fi o mare realizare.

  3. cristina zice:

    Pot spune doar atat: sunteti un binecuvantat ca ati putut „creste” avand un asemenea om linga dv. ! E mare lucru sa ajungi intr-un mediu profesional si sa ai un „Foozie” cu care sa rezonezi, care sa te intrebe ce si cum si ca nu trebuie singur sa deschizi usile profesiei tale. Atat cat a fost. E important sa vezi ca un „Fozzie” te-a creditat cu incredere si ti-a dat sansa de a invata si de a face propriile greseli si de a te duce inainte cu toata energia ta si dorinta de a fi cel mai bun. Mare lucru si putin ca intindere temporala e drept. Nu va ramane decat sa deveniti un alt „Foozie” pentru generatiile care va devin colegi juniori! 🙂

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s