Gândul săptămânii (XXXVI)

GOLUL DIN VIAŢĂ

 De ce a trebuit să fie aşa?

De ce trebuie să pierdem ceva drag pentru a-i înţelege valoarea?

De ce trebuie să se întâmple nenorociri pentru a înţelege valoarea clipei…?

***

De când s-a întâmplat nenorocirea, nu mai eşti la fel.

Nu ai cum să rămâi aceeaşi, nu ai cum să rămâi dreaptă în bătaia vânturilor vieţii după ce-ai pierdut jumătate din tine. Echilibrul tău s-a dus odată cu el, iar acum te clatini, ameninţând să te prăbuşeşti.

Totul în jurul tău îţi aduce aminte de el, totul este el, pentru că totul este impregnat de atingerea lui, iar oriunde îţi arunci privirea, obiectele îţi ţipă în creier numele lui. Şi îl vezi, stând în fotoliul adus tocmai de la părinţii lui, de departe, sau întins pe patul tare, cu arcurile comprimate exact aşa cum îi plăcea lui, sau rulând covorul primit cadou de la părinţii tăi, sau schimbând banalele becuri ce aruncau o lumină veselă în micuţa voastră garsonieră din Colonie.

Revezi obsesiv cu ochii minţii ultimele momente când aţi fost împreună, cu el fredonând voios în timp ce se bărbierea şi mirosul de cafea plutind prin toate colţurile casei. Ultima discuţie, cu toate cuvintele ei banale, dar pe care acum le poţi repeta ca un ţânc ce repetă mecanic o poezie imprimată cu uşurinţă în mintea lui crudă. Despărţirea, cu ultimele priviri cu care l-ai învăluit, controlându-l din cap până în picioare, lucru ce întotdeauna te făcea să zâmbeşti, pentru că era pur şi simplu impecabil. Şi aţi râs atunci, acolo, în altă viaţă, o viaţă fericită ce s-a rupt brusc, năruindu-se ca un castel din cărţi de joc imediat ce uşa s-a închis în urma lui, iar tu ai rămas…

Acum, dând timpul înapoi prin magia minţii, realizezi chinuitor că nu-ţi poţi explica ultima lui privire, şi ai să rămâi tot restul vieţii tale cu întrebările care-ţi umblă prin cap. Poate n-a fost nimic, poate doar mintea ta de acum dă lucrurilor o cu totul altă greutate, dar parcă ţi s-a părut că ai văzut ceva în apele ochilor lui, un ceva nedefinit, dar pe care nu l-ai mai văzut niciodată, şi ai simţit un fior, o tresărire undeva, în tine, pe care atunci, acolo, i-ai dat o altă însemnătate, pentru că erai îndrăgostită… Acum, realizezi că poate n-a fost aşa, că poate a fost un semnal trimis de o parte obscură a fiinţei tale ce a recepţionat şi decriptat un mesaj ascuns şi de rău augur, dar la fel de bine ştii că mintea ta nu ar fi putut să conceapă gândul, mintea ta antrenată să alunge acel gând de negândit n-ar fi putut să-l lase să se dezvolte, alungând blasfemia departe, de teama superstiţiei transformate în regulă nescrisă, de teama crezului că gândind lucruri de negândit le facilitezi naşterea, le faci posibile, precum atunci când deschizi uşa demonului ascuns sub înfăţişare umilă de pelerin ostenit de drum…

Nu, atunci te-ai comporat ca de fiecare dată când devii slabă pentru o secundă, repliindu-te şi alungând pasărea cu pene cernite ce începuse să croncăne în mintea ta, dar nu ţi-ai putut explica, la fel cum nici acum nu poţi s-o faci, strălucirea tristă din privirea lui, felul în care a deschis uşa de la intrare, felul în care te-a privit din prag, înainte de-a fi înghiţit de coloana de uniforme de culoarea cerului ce mărşăluia pe scări către o nouă zi de zbor. Tu… ai rămas în prag, privindu-l cum pleacă de lângă tine, cu căldura ultimului său sărut încă dezmierdându-ţi buzele, încă plutind acolo, împreună cu parfumul de apă de colonie pe care obrazul lui fin ţi-l lăsase amintire efemeră atunci când te-a îmbrăţişat conform ritualului vostru. N-ai să-ţi explici niciodată ezitarea lui, de parcă ar fi bănuit, de parcă o parte din el i-ar fi spus şi lui că ăsta-i momentul despărţirii…

De fapt, el te-a avertizat de multe ori, ţi-a repetat iar şi iar că piloţii mai şi mor, ţi-a spus cât de periculoasă este profesia lui, te-a testat întrebându-te dacă vrei cu adevărat să fii soţie de pilot militar, dar n-a putut să-ţi zdruncine încrederea şi hotărârea de-a fi împreună până la capăt. Doar că, atunci şi acolo, în căldura braţelor lui, tu n-ai crezut nicio clipă că acel capăt va fi atât de aproape..

Acum priveşti uşa de la intrare şi realizezi că o urăşti profund, de parcă ea ar fi cea care ţi-a răpit bărbatul, de parcă ea ar fi trebuit să-i oprească plecarea şi n-a făcut-o, laşitate ce-a permis întâmplarea tragediei. Priveşti în jurul tău şi realizezi cât de mult îi simţi lipsa, conştientizând tardiv importanţa lucrurilor mărunte pe care le făcea urmărit de ochii tăi sau pe care le făceaţi împreună, lucrurile alea banale, aparent insignifiante şi chiar rutinate, dar cele care, de fapt, ţi se imprimă în subconştient drept obişnuinţă, obişnuinţa cu el. Ele sunt cele care se răzbună acum, revărsându-se asupra ta sub forma unei cascade, o cascadă de amintiri şi simţiri, stârnită la vederea celor mai banale obiecte din universul strâmt al camerei acum mult prea goale şi lipsite de viaţă.

Nopţile, revezi filmul evenimentelor acelei nenorocite zile, cu liniştea ce s-a lăsat brusc asupra aerodromului şi la o oră nepotrivită, cu junghiul din inimă şi ţiuitul din urechi ce te-au lovit la fel de brusc. N-ai avut puterea de-a ieşi afară, la fel cum au făcut celelalte soţii, întrebându-se ce s-a întâmplat de s-a oprit zborul, îmbărbătându-se reciproc şi nici măcar amintind de groaznicul gând ce urca încet în tine… Bătaia din uşă ţi s-a părut un bubuit de tun, şi priveşti acum printre lacrimi amare uşa cea laşă ce-ţi despărţea atunci temerile de cruda certitudine. Te-ai împleticit şi ai deschis, rugându-te la toţi sfinţii din ceruri să nu fie…

Dar a fost…

Avalanşa de evenimente ce-a urmat te-a lovit în plin precum o furtună de nisip, nelăsând nicio celulă neatinsă şi nesuprasaturată de durere. Ai cerut să vezi ce-a mai rămas după ce zborul devine nezbor, ai fost acolo şi ai văzut rana hâdă, căscată dement în carnea ogorului, şi ai urlat de ce? până ai rămas fără voce şi ai leşinat de durere…

Ai văzut casca lui, contorsionată în unghiuri imposibile, şi abia atunci ai înţeles că el… nu mai este…

Restul a trecut ca un fum ce se ridică spre cer, coşciugul de metal rece, nituit cu meticulozitate, închizând cu indiferenţă ce-a mai rămas, poza lui mângâiată şi sărutată obsesiv şi udată cu râuri de lacrimi, cu ai lui camarazi stând nemişcaţi lângă omul cu care au zburat de atâtea ori, acum amestecat cu avionul lui drag, împreună până la capăt!, şi pământul din care se spune că ne-am ridicat toţi, încercând să nu lase să se vadă în exterior gândul ce le ardea minţile, acolo, în coşciugul de oţel, aş putea fi eu…, ceremonialul funebru, cu cele trei salve de armă ale lui, trase de Garda de Onoare în aerul ce nu i-a putut susţine zborul, chipurile împietrite de durere ale cunoscuţilor şi necunoscuţilor ce se perindau difuz prin faţa ta, vorbindu-ţi şi încercând din răsputeri să-ţi aline sfâşietoarea durere, şi câte şi mai câte, pe care nu le-ai simţit, dar care s-au întâmplat în acele ore negre, care au trecut pe lângă tine şi tu nu le-ai observat…

Şi apoi totul s-a terminat şi a venit liniştea.

Singurătatea.

Orele chinuitoare în care încercai să-ţi umpli timpul cu ceva, orice, numai să permiţi odgoanelor minţii tale să se destindă, chiar şi pentru câteva clipe.

Lacrimi nu mai aveai să plângi, secase izvorul lor, dar bocetul continua în tine, reverberându-se în interiorul tău ce cândva fusese întreg, acum acoperit de răni invizibile în exterior.

Nopţile tale sunt tortură curată, cu patul devenit dintr-o dată mult prea gol, mult prea rece, mult prea singur, cu lipsa bătăilor inimii lui resimţită acut şi atât de dureros. Aşternutul rece şi neted, perna neatinsă, jumătatea de pat gol, ca un zbor cu tracţiune asimetrică

Singurul lucru ce te menţine pe linia de plutire acum, după ce furtuna a trecut, este ghemul de viaţă ce creşte în tine, şi ale cărui mişcări le simţi, de parcă ar încerca să te asigure că nu eşti singură… Pentru ea, pentru micuţa fiinţă ce capătă formă în pântecul tău hrănitor, trebuie să lupţi, trebuie să te ridici şi să priveşti iar cerul pe care ai fost atât de mult timp geloasă şi să încerci să-l ierţi, să-l ierţi pentru că ţi-a oprit bărbatul acolo, în faldurile lui diafane. Boţul de carne este tot ce ţi-a mai rămas de la el, din el, şi ştii că, astfel, el mai are încă o şansă, de-a se naşte şi de-a trăi iar. Misiunea ta este să faci tot ce-ţi stă în putinţă să protejezi tânăra viaţă, să creşti lăstarul până va ajunge un falnic copac, îndeajuns de viguros încât să fie apt a înfrunta drept vijeliile vieţii.

Tresăririle inconştiente ale sufleţelului mic ce trăieşte în tine sunt singurele momente când pe figura ta dăltuită în tristeţe răsare zâmbetul, ca o ploaie binefăcătoare după o eternitate de secetă, şi reînveţi a zâmbi, gândindu-te că, uneori, în vieţile noastre de oameni, o viaţă se stinge, iar alta răsare, după cum un zbor finalizat într-o aterizare renaşte printr-o altă decolare, iar şi iar, într-un ciclu perpetuu, până la sfârşitul timpului…

***

De ce a trebuit să fie aşa?

De ce trebuie să pierdem ceva drag pentru a-i înţelege valoarea?

De ce trebuie să se întâmple nenorociri pentru a înţelege valoarea clipei…?

 

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Gândul săptămânii (XXXVI)

  1. kira_zxx zice:

    Draga mare autor de ganduri si de povesti autentice ale zborului duralului cu reactie,vreau sa va asigur ,in primul rand, de marele meu respect cu privire la meseria pe care o aveti. Am facut armat in anii 86 -88 la Bacau si am cunoscut mari piloti si oameni ai aviatiei militare romanesti. Multi nu mai sunt printre noi,Dumnezeu sa-i odihneasca!Se rasucesc in mormintele lor de dural cand vad cata bataie de joc este in aviatia militara! De ce oare nu stim sa ne pretuim oamenii ,putini ,pe care ii mai avem? De ce ne batem joc de ei?
    Eu nu stiu ,sau nu inteleg. Astept un raspuns. Cu multa stima si respect ,din partea unui tata de viitor pilot militar! Cer senin!

  2. Poetu' zice:

    Am onoarea!
    Aş vrea să pot răspunde întrebărilor dumneavoastră, dar…
    Priviţi „vârfurile” acestei ţări, pe cei care ne conduc, şi vă veţi răspunde singur la întrebări…
    Senin să-i fie cerul în viaţă fiului dumneavoastră şi să poarte cu onoare uniforma militară cu albastru pe epolet!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s