Într-o zi cu zbor – ep. 3

Aşa, toate astea fiind spuse, eu ce-ar trebui să fac în continuare, dată fiind situaţia de faţă…?

Foozie deschise un ochi şi-mi aruncă o uitătură aparent plictisită, ridicând din sprânceană a „acu’ ce mai vrei de la viaţa mea…?!”.

Să mergi mai departe şi să-ţi vezi de treabă…, îmi răspunse el cu o voce egală şi domoală.

Păi… îmi văd de treabă…, am ridicat eu din umeri. Adică, în ceea ce priveşte zborul, nu sînt probleme. Problemele apar după zbor, după ce ajung acasă, nopţile… Atunci încep întrebările şi zbuciumul… Somnul agitat şi tot tacîmu’…

Mda, asta şi vroiam să te întreb…, făcu el şi se întorse într-o rână, privindu-mă cu atenţia revenită în parametri. Mai vrei să mai zbori supersonicul?

Ceee….?! Glumeşti…?! Cum dracu’ să nu mai vreau să mai zbor supersonicul…?!

Eh… am crezut că te-ai gîndit să laşi manşa… Sau să treci la altă categorie… Nu e ceva ieşit din comun, se mai întîmplă…

– Nu, Foozie, stai calm, nici vorbă! Cînd sînt în zbor, sînt în zbor, n-am nici pe dracu’! Chiar n-am nicio problemă, te rog să mă crezi. Problemele încep după, acolo sus totul este fain şi frumos… Auzi ce-mi zice, să las manşa…!

Pufnesc ca un armăsar nervos, fiind rândul meu să fiu surprins de întrebarea lui, surprins că s-a putut gândi la aşa ceva…

Să ştii că se-ntîmplă cazuri de genul ăsta, aşa că nu trebuie să fii oripilat… După cîteva plimbări pe cîmpuri, după cîteva vizite acolo, după ce vezi cîteva cratere fumegînde şi resturile alea calcinate, după ce simţi mirosul ăla, care-ţi intră în nări şi nu-l mai uiţi… să te dai tu de trei ori peste cap… Nu mai zic, dacă ai şi norocul de-a vedea ceva rămăşiţe umane… ăla eşti…

Făcu o pauză semnificativă, culegând o bucăţică de smoală din cordonul turnat între două plăci de beton. Îl privesc curios, cu un colţ din minte întrebându-se dac-o s-o roadă cum a făcut cu paiul şi scobitoarea…

După ce participi la cîteva înmormîntări în Colonie, cînd le priveşti copiii în ochi, rămaşi orfani de mici, soţiile, rămase văduve de tinere, cînd vezi toată jalea aia şi înţelegi proporţiile catastrofelor, te schimbi, iar asta cel puţin… Pentru că realizezi în momentele alea că în locul lui puteai fi tu, că ai trecut şi tu prin aşa ceva şi ai scăpat, poate chiar la mustaţă… Îţi realizezi, îţi înţelegi propria-ţi mortalitate, iar înţelegerea asta are un impact semnificativ asupra ta…  

Clătină încet din cap, frământând între degete bucata de smoală şi privind-o concentrat.

– Toţi îşi pun astfel de întrebări, Poete, să ştii! Nu eşti singurul… Toţi fac asta după… Aşa e mintea omului, aşa sîntem noi alcătuiţi, încît e loc şi pentru astfel de întrebări… „Oare e rîndul meu…? Oare eu sînt următorul…?”… Da, astfel de întrebări sînt în mintea tuturor piloţilor după… În special cei mai bătrîiori, maiori şi l’enţi-colonei, adică ăia care duc greul regimentului, cu instructorie şi trageri şi misiuni de cooperare şi cîte şi mai cîte. Ăia se întreabă cel mai mult dacă ajunge, dacă ar trebui să pună punct… Gîndeşte-te la familiile lor, că ăia au copiii mari, copii care văd şi înţeleg, iar după, îi întreabă, îi descos, apoi încep să-i bată la cap… Soţiile, nu mai zic… Numai soţie de pilot militar să nu fii…!

Zâmbeşte amar, privind aiurea, în gol.

Să ştii şi tu, Poete, dacă nu ştiai, că în Colonie, tragedia unora e tragedia tuturor… 

Încă mai aveam în minte imagini de la înmormântare, iar vorbele lui Foozie se suprapuneau peste jalea tablourilor din mintea mea… Senzaţiile acumulate, imaginile tăiate din filmul evenimentelor şi impregnate pe veci în memorie ca o urmă de fier înroşit în foc… Garda la catafalc, priveghiul, urcatul coşciugului în camion, ultimul drum, slujba punctată brutal de cele trei salve de pistol-mitralieră, apoi groapa care i-a inghiţit rămăşiţele din trupul lui cu care strunea supersonicul, trup în care rezidase atâta sete de viaţă şi de zbor, rămăşiţe acum amestecate cu părţi din avionul lui drag şi pământ impregnat de mirosul ăla şi suprasaturat de…

Mort de moarte năpraznică”…

…auzi ceva din ce-ţi spun…?

Hmm…?

Foozie mă privea serios, stând într-o rână, cu palma mâinii drepte susţinându-i capul.

Pe unde umbli, Poete…?!

Mi-ai zis de înmormîntări şi revedeam fragmente…

Aha… Sigur vrei să mai execuţi şi misiunea din după-amiaza asta sau o tai acasă?!

Da, vreau să zbor!, aproape c-am ţipat eu. Stai liniştit! Sînt bine, n-am nimic! Am luat-o acum puţin razna, dar sus, în aer, n-am nimic, ţi-am zis! Crede-mă, ce dracu’! Ştii bine că nu fac eu d-astea…

Îţi repet, ca să-ţi intre bine în cap şi să nu uiţi… Întotdeauna, orice-ar fi, că e o durere sîcîitoare de cap, că e altceva, pe suflet sau în corp, mai bine raportezi ce probleme ai şi ceri să nu zbori în ziua respectivă decît să faci vreo nefăcută… Nu-ţi taie nimeni capul, nu te bruştuluieşte nimeni. E păcat de tine… Să mori aşa, prosteşte, e păcat…

Stai liniştit, Foozie, te rog…! Ştiu cînd să mă opresc, ştiu cînd trebuie să trag linie…

Sper că ştii… Sper din toată inima…, mă privi el, mijind ochii şi strâmbând din mustaţă.

Atunci cînd am rămas singur, mi-am luat concediu de odihnă, corect? Două săptămîni, îţi aduci aminte?! N-am forţat nota… De ce crezi c-aş face-o acum sau în viitor…?

Uneori e vorba doar de o simplă supraapreciere a forţelor proprii, a pregătirii psihice pentru zbor, nimic mai mult… Adică, spre exemplificare, te îmbeţi ca porcu’ la vreun chef cu o seară înainte, a doua zi vii la zbor cu tensiunea praf, şuntezi controlul că… deh!, găseşti tu o scuză, nu e prea greu… Apoi ajungi în avion şi ţi se face rău, că ai de executat un zbor în zonă-maneabilităţi… Şi, uite-aşa, prosteşte, ari şi tu ogorul patriei…

Nici nu se pune problema, Foozie…

Mă rog, n-ai fi primul…, se întoarse el pe spate, ridicând ochii şi admirând cocarda vopsită pe intrados. Au făcut-o alţii, mai bătrîni ca tine şi mai copţi, cu capul mult mai bine înfipt pe umeri decît îl ai tu, sincer să fiu…

Oh, mulţumesc mult, eşti drăguţ…!, am făcut eu, ironic.

Îşi puse mâinile sub cap, mustăcind, întinzându-se cât era de lung pe betonul călduţ.

Sper să nu mă-nşel în privinţa ta, Poete…, a mormăit el. Nu ştiu dacă aş putea trăi cu povara asta…

Am înţeles, Foozie, am înţeles…! Gata, dă-mi pace…!

Beneee…!, a făcut el, privindu-mă chiorâş.

Te-ai mai înşelat vreodată de pari a sufla acum şi-n iaurt?!

Nu, dar nici nu vreau să fii tu primul! Doar am văzut asta, la alţii… Mi s-a povestit, am fost avertizat să nu tolerez astfel de derapaje, am fost chiar bătut la cap pînă mi s-a întipărit bine-n minte, cicălit aşa de alţii mai bătrîni şi mai înţelepţi ca mine, care au văzut şi trăit multe şi au vrut ca alţii să nu le mai trăiască… Şi eu, la rîndul meu, sînt dator să bat şi eu la cap pe alţii pînă înţeleg lucrurile astea şi le acceptă că sînt reale şi se-ntîmplă, nu că-s simple poveşti… Le sînt dator lor…

Foozie a tăcut şi m-a lăsat să rumeg înţelesul cuvintelor lui. Ştia că înţelegeam foarte bine şi că nu mă-ndoiam că are dreptate.

De ce nu-i spui pe nume…?, mă-ntrebă ca din senin.

L-am privit uimit, întorcând brusc capul către el, luat prin surprindere. Întrebarea lui mă lovise fix în moalele capului, iar el acum mă scruta calm, cu o figură impasibilă. Cum mă citea omul ăsta… incredibil…!

 

VA URMA

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Într-o zi cu zbor – ep. 3

  1. Dureros ! Dureros ! Dureros !

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s