Gândul săptămânii (XXXV)

PE ARIPI DE VIS

Câţi dintre noi nu au visat că zboară?

Câţi dintre noi nu au păşit oniric pe tărâmul interzis celor mulţi, pe care doar cei aleşi au privilegiul de a-l explora după voie în realitate?

Zborul este una dintre năzuinţele arhaice ale omenirii, iar străbaterea căilor aeriene a fascinat şi atras ca un magnet încă din cele mai vechi timpuri, înflăcărând minţi îndeajuns de luminate pentru a crede cu tărie că şi omul poate ajunge acolo, sus, în regatul înaripatelor şi al zeilor.

Ceva din strădania milenară a omului de-a cuceri spaţiul aerian a trecut în memoria celulei, regăsindu-se în fiecare dintre noi, împreună cu praful de stele ce se spune că ne alcătuieşte, astfel că această (al)chimie specială permite astăzi omului modern să viseze zborul în cele mai mici amănunte.

De câte ori nu am văzut lumea de sus, din zborul meu imersat în apele dulci ale somnului, privind cu ochi atotcuprinzători întinderile onirice pe care propria-mi minte le compunea doar pentru mine, oferindu-mi-le-n dar ca pe un bun nepreţuit şi atât de perisabil, pentru că orice s-ar spune, fiecare vis este unic, la fel cum fiecare zbor este irepetabil. De la înălţimea zborului meu, lumea pare mică şi colorată straniu, de o frumuseţe sălbatică izvorâtă din inima sufletului meu, cel care combină ca un alchimist esenţele experienţei mele pentru a crea o efemeră lume personală, ce durează cât un vis, murind odată cu trezirea şi renăscând sub altă formă, iar şi iar, atunci când privirea se întoarce spre interior.

De câte ori nu am gustat zborul meu din crucea nopţii, respirând parfumul ozonat al acelei atmosfere unde legile fizicii acestui colţ de univers mi se subordonau, îmblânzite de puterea demiurgică a minţii mele. Norii aveau gust de vată de zahăr şi nu mă puteam sătura de savoarea lor, trăind sentimente crescute în mine din copilărie, când priveam dansul lor lent cu ochi mari şi curioşi, dorindu-mi atât de mult să-i pot atinge şi modela după vrere, jucându-mă fericit cu ei şi perfecta jucărie ce-mi păreau a fi atunci.

De câte ori nu mi-am auzit propria-mi inimă bătând nebuneşte în ritmul tonourilor executate la foc automat, tact ce părea a-şi întinde vibraţiile peste tot în universul pictat cu zbor în care rezidam atât de temporar, dar atât de profund şi lipsit de griji. Toate celelalte sunete nu mai existau, estompate de cadenţa inimii mele, doar şuieratul tânguitor al vântului reuşind să se insinueze, cel pe care urechile mele l-au înregistrat cu mult timp în urmă, pe vremea când eram doar un copil ce are curajul să privească cerul şi să-i asculte şoaptele, lăsând albastrul lui să-i picure în suflet, pentru a trezi acolo ceva nedefinit, dar care a fost cu el dintotdeauna.

De câte nu m-am lăsat copleşit de senzaţiile când difuze, când atât de puternice, ale plutirii din vis, când simţeam zborul ca pe o a doua cămaşă ce mă îmbrăca exact ca un costum de zbor, complet şi aproape de propria-mi piele, transformat acum, el, zborul, în propria-mi piele. Simţeam totul în lumea din spatele ploapelor închise, răcoarea plăcută a atmosferei pe care-o tulburam în goana mea nebună, dăruindu-i unde precum cele ce apar pe oglinda unui lac calm, apăsarea întotdeauna plăcută şi molatecă dată de mişcările mele de zbenguială veselă trupului meu, libertatea totală ce numai zborul mi-o poate oferi, senzaţie atât de puternică de-mi venea să ţip, prins în acest ghem de ireală beatitudine, simţită cu simţurile unui eu transpus într-o altă lume, lumea mea.

De câte ori nu m-am visat zburând, îmbrăţişat de chingile unui avion supranatural, stăpân absolut al unui bolid nelimitat în mişcări şi viteze pe toate cele trei axe ale universului meu, ducând zborul atât de departe de ceea ce este el dincolo, dar atât de aproape de ceea ce aş vrea eu să fie, de fiecare dată. De câte ori nu mi se părea că planeta însăşi se răstoarnă, iară nu eu, că ea valsează în parbrizul şi cupola mea, iar eu stau imobil, de parcă aş fi la o întrecere, cu Terra la rând să arate ce poate să facă.

***

Uneori, îmi simţeam zborul alunecându-mi printre degete, căluţ nărăvaş scăpat din frâiele minţii mele şi lăsat să alerge de nebun în preeria stratosferei inconştientului meu. Acum, Soarele cerului meu interior era obscurat de norii negri ai neliniştii, cu vânturile nesiguranţei mele suflând sălbatic, iar eu redus la o simplă frunză în spiralarea-mi năucă şi lentă, întotdeauna atât de lentă, spre pământul ce aştepta să mă înghită hulpav, agonie în care mă zbăteam cu încetinitorul, paralizat din motive pe care nu mi le puteam explica. Toate grijile mele, cunoscute conştient sau ascunse în bezna hăului minţii mele, păreau a ţâşni ca de niciunde, agăţându-se de avionul meu ca un givraj coşmaresc şi trăgându-l către solul ce nu se vedea, dar pe care-l ştiam a fi mereu acolo, pândindu-mă, pregătit să nu mă cruţe dacă aş fi comis o greşeală gravă. Tot balastul ăsta-mi otrăvea visul, pictându-l în tuşe isterice de culori amestecate absurd, şi simţeam cum cad ca o frunză la mila atmosferei agitate, ce părea a fierbe în timp ce era stârnită de membre de uriaşi nevăzuţi. Păream a fi scufundat în nisip mişcător, ce-mi îngreuna şi mai mult mişcările pe măsură ce mă afundam din ce în ce mai adânc în braţele fricii, ale temerilor mele de om imperfect într-o lume crudă şi suferindă.

Dar întodeauna reuşeam să scap, trăgând de manşa grea, rigidă, şi cuplând forţajul, de fapt, devenind forţajul, un fulger ce mă ridica din mijlocul uraganului sălbatic, străpungând norii vineţii către în sus, către Soare. Niciodată n-am uitat asta, niciodată n-am slăbit strânsoarea de pe acest adevăr: oricât de gros ar părea să fie plafonul ce acoperă cerul tău, întotdeauna să ştii că deasupra ta te aşteaptă Soarele. Aşa că deveneam fulger ce ardea totul în jurul meu, sfâşiind carapacea norilor-nelinişti şi îndreptându-mă spre Soarele-ideal, cel care ne aşteaptă pe toţi deasupra plafonului grijilor noastre.

Argintul aripilor avionului meu se topea şi deveneam una cu el, fulger argintiu ce căuta spre înălţimi, departe de pământul invidios pe zborul meu. Faţa Soarelui mă primea zâmbitoare şi simţeam căldura sărutului său celest pe frunte, iar de-acolo, din vârful atmosferei, priveam în urma mea, la marea de nori diavoleşti ce se topea, disipată de trena diafană a argintului ce mă acoperise. Acum, aici, învingător, cerul era al meu, iar eu aparţineam cerului, fiinţă aleasă ce-şi câştigase drepţul de a sorbi din însăşi izvorul ceresc al zborului.

***

De câte ori nu mi-am visat camarazii, oamenii cerului cu care vorbesc aceeaşi limbă specială, limba zborului, cei ce mă însoţesc pe cărările cerului şi în cadenţa cărora mă regăsesc şi eu, frate de pală eu ei. Şi ei sunt cu mine în lumea mea, şi ei îmi populează visele pline de zbor, pentru că şi imaginile lor sunt adânc înrădăcinate în mine, alipite ideii de zbor şi inseperabile de ea. Toţi sunt cu mine, şi cei cu care zbor plan la plan, şi cei plecaţi în Escadrila din Ceruri, pentru că piloţii sunt camarazi până la moarte şi după, pentru că zborul nu încetează niciodată, nici după ce zburătorul părăseşte planul fizic al existenţei sale.

De câte ori nu m-am trezit din vis zâmbind, stăpânit de-o senzaţie de bine, de calm, de pace, cu trăirile pe care numai zborul ţi le poate induce foşnind prin cotloanele sufletului şi cântecul înălţimilor murmurându-mi prin vene. Sunt dimineţi, momente în timp, când zăboveşti în căldura aşternutului şi rememorezi fragmente din peregrinările tale prin peisajul noros al viselor, încercând să afli cu mintea trează adevăruri ascunse de subtilul şi alunecosul inconştient, pentru a te resemna curând, continuându-ţi zâmbetul, convins că totul ţine doar de dorinţa arzătoare de zbor, cea pe care o duci cu tine oriunde ai merge.

Şi sunt multe momentele când te simţi norocos că eşti stăpânit de o asemenea pasiune, o dorinţă de zbor ce-ţi dă aripi cu care săgetezi chiar şi cerul viselor tale, o pasiune despre care ştii cum ştii lucrurile care te definesc pe tine ca om că va fi cu tine tot restul vieţii tale, o viaţă trăită ca un vis într-un vis cât o viaţă.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s