Gândul săptămânii (XXXIV)

BEZNĂ ŞI FOC

Te împlânţi ca un pumnal în carnea densă a nopţii, propulsat de jerba conică de flăcări a forţajului şi lăsând în urmă globurile de foc ale balizelor ce mărginesc suprafaţa pistei ca nişte faruri ce anunţă marinarilor sfârşitul apelor şi începutul uscatului.

În apele oceanului aerian te scufunzi tu acum, odată cu bufniturile înfundate ale trapelor trenului şi panta abruptă pe care urci către împărăţia întunericului. Ai parte de o noapte adâncă, insondabilă, fără Lună sau, mai precis, cu faţa ei ascunsă de un covor gros de nori ce mărşăluiesc în cadenţa unui calm supranatural pe la medie altitudine, căutând către sudul ce îi atrage ca un magnet. Este o noapte ce te-a îmbrăţişat imediat ce-ai ieşit din clădirea joasă a celulei, o noapte rece de noiembrie ce şi-a furişat mantia peste tot, parcă ameninţând să sufoce becurile, farurile şi luminile de poziţie ce taie brazde, sfâşie bucăţi şi crestează insuliţe de lumină ce alungă temporar bezna. Lupta pare inegală la sol, iar acum, în aer, victoria neluminii este totală.

Avionul tău cu aripă delta este singurul lucru din cer ce duce lumină cu el, lumină ce-ţi pare a fi adusă de acolo, din linia de avioane, ca o aducere aminte a tot ce ai lăsat în urmă şi pentru care trebuie să revii. Ştii că eşti fragil ca o lumânare şi, uneori, te simţi de parcă ai fi una, o lumânare în bătaia vântului, aşa cum zbori cu sute de kilometri pe oră prin întunericul rece al nopţii. Ştii că se pot întâmpla multe în aer, multe care-ţi pot stinge flacăra şi risipi lumina, făcându-te una cu întunericul, aşa că urmăreşti atent fulgerarea prin văzduhul nevăzut, ci doar ghicit, atent la parametri, veghind ca torţa să nu se stingă.

Ai lăsat în urmă insula punctată de pete de lumină murdară şi te-ai năpustit spre înălţimea ordonată, debutând în forţa forţajului misiunea asta solitară din crucea nopţii. Luminile bordului te pictează în sângeriul electric al lămpilor, şi vezi acele instrumentelor de bord cum îţi vorbesc fosforescent, şoptindu-ţi calm şi distant, rece precum noaptea de dincolo de universul strâmt mărginti de cupolă, mesajele lor criptice şi atât de importante. Le priveşti tremurul uşor, simţi vibraţiile în membre, în corp şi dincolo de el, şi ştii că el, camaradul tău cu aripi triunghiulare, este viu, trăieşte, pulsând cu o viaţă stranie, de fiinţă cognitiv-electronică.

Îţi roteşti capul, căutând ceva afară de care să-ţi agăţi privirea. Valsezi uşor, stânga-dreapta, cu înclinare patruşcinci de grade, căutând acolo unde trebuia să fie pământul, conform spuselor giroorizontului, dar nu găseşti nimic, nicio luminiţă, nicio sclipire măcar, ci doar beznă. Bărăganul, cu satele lui răzleţe, s-a ascuns de tine şi de săgetarea ta zgomotoasă. Totul parcă a adormit adânc, iar întunericul nopţii a înghiţit toate luminile, ştergând graniţa dintre cer şi pământ. Acum trebuie să te încrezi orbeşte în vocile aparatelor de bord, acum „ceferodroma” nu-ţi este de niciun folos.

De parcă ai vrea să verifici funcţionarea bordului, mişti din comenzi şi bâţâi din aripi. Tabloul de bord îţi răspunde, alungându-ţi temerile, aşa că un colţ de minte iar îţi zboară afară, dincolo de plexiglasul cupolei.

Îţi imaginezi oceanul de tuş, îi vezi valurile şi te vezi străpungându-l, plutind cu aripile tale metalice pe aripi de forţe nevăzute de imperfecţii ochi umani. Doar ochii minţii îţi permit să vezi undele nemărginirii de catran cum te înconjoară, cum îţi cuprind căluţul de foc cu mii de filamente eterice, lungi panglici ce se unduiesc pe pielea netedă, liane mlădioase ce formează o a doua piele pentru maşina ta zburătoare, un veşmânt al zborului. Vezi şi simţi şuvoiul de apă cernită cum îţi hrăneşte motorul cel setos, alimentându-i flacăra ce-i înseamnă viaţă, întreţinându-i miezul incandescent prin transformarea asta miraculoasă, din negru profund şi rece în alb orbitor şi fierbinte. Mişti maneta de gaze, cerându-i mai multă putere. Înghiţând şi mai multe fâşii de noapte, inima diavolească se supune, docilă ca un armăsar strunit din frâie, şi simţi apăsarea dată de viteza crescândă, urmăreşti limbile şerpeşti ale aparatelor sâsâind către valori mai mari, corul de şoapte al bordului convingându-te că totul este normal, şi iar valsezi uşor.

Afară, noaptea cea neagră îţi presează cu valurile ei suprafeţele de comandă, şi le imaginezi lucrând, cu presiuni şi forţe ce cresc şi mase de aer negru dislocate, tulburate din curgerea lor laminară, în timp ce membre de păpuşar nevăzut mişcă maşinăria ta de dural, capturând-o în fire imateriale şi rotind-o pe cele trei axe conform legilor acestui univers material cunoscut.

Eşti doar tu şi marea asta aeriană atât de întunecată, aşa că singurul lucru ca-ţi alină senzaţia de singurătate, de abandon în braţele imensităţii de tuş, este foşnetul static din căşti, cu voci aspre distorsionate de distanţă ce ordonă şi raportează, comunicând şi construind punţi imateriale, dar atât de necesare, între cer şi pământ. Foşnetul din căşti te face să ştii că acolo, undeva, departe, pe faţa pământului cel scufundat în noaptea somnului, sunt oameni care te privesc cu ochi electronici, care-ţi veghează zborul şi-ţi trasează rute sigure în bezna oceanului aerian, aşteptându-te să revii acasă şi negăsindu-şi liniştea decât atunci când ai pus roţile pe pistă. Ei sunt coechipierii tăi de dincolo de cabină, de dincolo de zbor, cei a căror veghe permanentă se desfăşoară numai în întunericul pe care îl străbaţi tu acum drept musafir.

Aluneci calm pe cărările imateriale, drumuri trasate cu atâta grijă şi imperativ a fi urmate, ce par a contrazice ideea imensităţii spaţiului aerian. Dar cum şi în inima haosului există un grăunte de ordine, şi oceanul aerian are legile lui, iar toţi cei ce-i navighează undele trebuie să se supună.

Acum zborul tău curge înapoi către izvoare, iar totul, şi din tine, şi din camaradul tău de dural, pare a se pregăti de o ultimă etapă a fiecărui zbor normal: aterizarea. Acum simţurile ţi se ascut în virtutea unor automatisme săpate adânc în tine, acum vibrezi la o frecvenţă mult mai înaltă şi arunci peste bord bagajul inutil de afecte pe care l-ai acumulat în cursul plutirii pe aripile nopţii, aşezându-te mai bine în chingi şi scuturând amorţeala din muşchi şi oase.

Îţi pregăteşti a revenire camaradul de dural, ordonându-i stări şi acţiuni prin cuplarea de contacte, şi îl simţi tensionându-se în timp ce caută cu botul spre insula punctată de pete de lumină murdară. În căşti, vocile sunt mai clare, iar toţi ochii sunt pe voi şi pe scoborârea voastră din braţele negrului atmosferic.

Farurile îţi taie brazde largi în ogorul nopţii, iar din vârful pantei vezi în sfârşit lumini pe sol. Ele te cheamă şi le simţi chemarea, ca un fluture fascinat de incandescenţe, şi cobori treptele cereşti trăgând după tine voalul nopţii ce, la un moment dat, te-ai întrebat dacă nu cumva ţi-a pictat pielea lustruită a căluţului tău de foc, ascunzându-i strălucirea sub tuşele penelului gelos al întunecimii sale.

Maşina ta aeriană se leagănă uşor în timp ce te coboară către covorul de lumină pe care proiectoarele de aterizare ţi le aştern în faţă pe pistă, inundând-o cu albul strălucirii lor, şi parcă simţi mâinile nevăzute ale beznei slăbind strânsoarea în care v-au avut şi rămânând undeva, în urmă, regină a nopţii sfioasă şi pe veci osândită să nu poată gusta dulceaţa şi căldura luminii.

Te abandonezi în braţele luminii, ştiind că şocurile roţilor atingând faţa brăzdată a pistei înseamnă că ai revenit acasă.

Cândva, după ce motorul îşi va fi cântat ultimele note, iar tu te vei fi ridicat în scaun, gata de a descăleca, undeva, într-un colţ al răsăritului, o fragilă floare a răsăritului va fi începând să crească, timid şi firav, vestind o altă zi, de viaţă şi de zbor, de zbor şi de viaţă.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Gândul săptămânii (XXXIV)

  1. Anonim zice:

    smoala nopții se prelinge lent
    matematic
    mâna artistului s-a pierdut demult în oceanul culorilor
    doar într-un târziu cântatul cocoșului
    ne amintește de noi
    de lumina dintîi
    cuneiforma
    humboldt rescrie țărmul celeilalte mări
    în vârful ascuțit al peniței
    preaplinul nopții
    se revarsă ca-n simfonia lui bacchus
    să admirâm ordinea furnicarului
    sau strălucirea lui?
    în bezna universală
    o nouă ființă cognitiv-electronică stă să nască…

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s