Într-o zi cu zbor – ep. 1

Imediat după ce-am ieşit de la masă, am prins cu ceva noroc un loc în Panda lui Foozie. Coleoptera roşie m-a primit strâmbând din nas şi vociferând prin grasul subţiratic al lui Trîmbi, cel care, fiind cel mai slăbănog dintre toţi cei din maşină, s-a trezit ridicat şi proptit cu umerii în tavan. Eu eram cel de-al patrulea care se băga în spate, într-o maşinuţă ca de jucărie, iar asta numai la insistenţele lui Foozie, de parcă ar fi vrut să ne demonstreze cât de utilă poate să fie Panda lui dragă.

Tot drumul până la celulă a fost un râs general pe bacheta din spate, cu noi manifestându-ne în cor la virajele necesare ajungerii la destinaţie, în timp ce Foozie ne bălăcărea cu colţurile mustăţii zburlite a râs, ameninţând că ne dă jos la fiecare zece metri parcurşi. Nu ne-a dat jos şi am ajuns în faţă la celulă, revărsându-ne zgomotoşi din spate, contaminând cu tinereţea şi miserupismul nostru de cârd gălăgios de raţe peisajul militarizat şi vigilent păzit dintre hangarul betonat al celulei de alarmă şi clădirea joasă a celulei, ce ne aştepta înecată în vegetaţie.

N-am zăbovit prea mult la celulă, doar cât să-mi iau casca, apoi am ieşit şi m-am dus la avioane. Mi-am căutat din ochi 8006-le meu, găsindu-l tras în buzunarul de la Sud, pregătit pentru a doua ieşire a zilei.

Foozie stătea la umbra planului avionului vecin, rezemat de jamba stângă a lui 8103, cel al cărui stăpân era. Avea chef de vorbă, iar când m-a văzut, mustaţa-i de haiduc al norilor i s-a lăţit brusc, luând forma unui zâmbet generos.

Ci vină colea, Poete, să mai sporovăim olecuţî pînă ni se aşează mîncarea şi reintrăm în ritm…!

M-a urmărit cu antenele zburlite cum m-am aşezat greoi lângă el. Şi-a dat repede seama că era ceva ce nu-mi convenea, după oftatul cu care m-am prăbuşit lângă el.

Ce-i cu tine? Ţi-a căzut greu haleala pe care-ai băgat-o la ghiozdan…?!

Eh… N-am nimic…, am făcut eu neconvingător.

Bă, Poete, tu m-abureşti acuma…!

Continua să mă privească distrat, jucându-se cu un pai, probabil smuls din iarba de lângă celulă, pe care-l tot plimba dintr-un colţ într-altul al gurii.

Ce gînduri mai trec de data asta prin tărtăcuţa aia a ta de poet neînţeles, ai…?!

I-am aruncat o privire posomorâtă, dar am pufnit în râs la vederea lui, cum stătea aşa, cu casca pusă lălâu pe jumătate de cap şi cu paiul înfipt între dinţi.

Parcă eşti fluturele cu paiu’-n…!, i-am aruncat eu râzând, brusc destins la vederea figurii lui.

– Nu schimba subiectu’, Poete…!, a mârâit el la mine, mijindu-şi ochii şi privindu-mă cu subînţeles.

Am tăcut şi l-am privit încruntat, îmbufnat că-mi taie cheful de viaţă cu descusutul lui. Am oftat adânc şi mi-am pironit privirea în jamba dreaptă a „Papagalului” meu, ce m-aştepta cuminte, alimentat cu tot ce-i trebuie şi gata pentru înc’-o decolare. 

Da, bine, recunosc, m-a afectat mult moartea lui, mai mult decît credeam c-o să se-ntîmple…

Foozie s-a încruntat, şi-a scos paiul dintre dinţi şi a început să-l roadă, părând a scormoni adânc în el după vorbele pe care să mi le spună.

E primul din promoţia mea care moare, Foozie, e primul dintre noi care se duce… Şi n-a murit într-un accident de maşină sau mai ştiu eu ce… A murit exact aşa cum…

Am tăcut, incapabil să scot din mine ceea ce gândeam, ceea ce mă măcina în ultima vreme, de-atunci, de când l-am condus pe el şi i-am aşezat sicriul umplut cu pământ îmbibat de lichid hidraulic, bucăţi de avion arse, înegrite şi contorsionate, bucăţi din el…

– Exact aşa cum crezi c-ai putea muri şi tu, nu-i aşa…?, m-a completat el, dând glas gândurilor mele interzise.

Mă privea atent, dar nu i-am putut susţine verdele privirii…

Cam aşa ceva…, am mormăit eu stânjenit.

Mi-am strâns genunchii la piept, într-un gest inconştient de autoliniştire. Îl simţeam pe Foozie continuând să mă privească, în timp ce eu admiram concentrat penajul lui 8006.

Nu e un sentiment prea plăcut, îţi dai seama…, am bâguit eu încurcat, aruncându-i o privire fugară. Adică… tu ai simţit vreodată aşa ceva…? Ţie ţi s-a întîmplat vreodată?

Şi-a scos paiul din gură şi l-a privit. Mai rămăsese un ciot mititel, pe care l-a proiectat cu un bobârnac în vântul ce adia dinspre nord, privindu-l cum este cărat către parapeţii de beton din stânga noastră.

Poete… în primul rînd… În primul şi în primul rînd, subliniez… e vorba de cîtă aţă ai pe mosor…

M-a privit fix, în ochi, încercând să ghicească efectul cuvintelor lui asupra mea, sau poate să-mi citească gândurile. A continuat, fără să-şi ia ochii de la mine.

Nimeni nu ştie cît îi e dat să trăiască şi nu merită, subliniez, nu merită să stai să-ţi baţi capul cu asta… Nu trebuie să te gîndeşti sau să te întrebi cînd vine rîndul tău sau dacă urmează rîndul tău. N-are absolut niciun rost…

Şi-a strâns şi el genunchii la piept, copiindu-mi postura.

Apoi, moartea nu alege, nu te-ntreabă cum vrei să mori…! Nu te aştepta c-o să vină într-o bună zi la tine şi te va întreba ce preferi, să cazi cu avionul, să mori de cancer sau lovit de un camion pe trecerea de pietoni…?!

Am pufnit, zâmbind amar la auzul vorbelor lui.

Moartea, la fel ca şi viaţa, nu-i dreaptă cu noi, nu joacă după regulile noastre, mai precis după regulile pe care le înţelegem noi, să nu mă înţelegi greşit… Că, de fapt, regulile noastre sînt nişte reguli absurde, născute de minţile noastre limitate…

Da, Foozie, aşa e, ştiu asta, dar… frămîntarea asta din mine e ceva ce nu pot controla, cred că înţelegi…

Te înţeleg mai bine decît crezi… De fapt, nu te înţeleg mai bine decît îţi închipui, ci te înţeleg mai bine decît ţi-ai putea închipui!

Am bufnit în râs, privindu-l cum îmi zâmbea pe sub mustăţi. Apoi, brusc, a privit în jos şi a redevenit serios.

Cred că, de fapt, tu vrei să ştii dacă-i în regulă ceea ce simţi, nu…?, m-a întrebat încetişor, graseind apăsat, de parcă ar fi vrut să-şi sublinieze spusele fără ridicarea tonului.

M-am foit locului, scărpinându-mă pe după guler, încercând să par ocupat şi să-mi justific tăcerea.

Tu vrei să ştii dacă au mai trecut şi alţii prin ceea ce treci tu, dacă şi ei au simţit aceleaşi lucruri…

Mi-am sprijinit fruntea de genunchi, apoi l-am privit aşa cum stăteam şi am confirmat din ochi.

Hai, fugi cu barca, Poete…!, a izbucnit el, surprinzându-mă cu reacţia lui. Chiar vrei să te cred…?!

Adică…?!, am făcut eu, simţindu-mi sângele începând să fiarbă, brusc arţăgos şi cu chef de ceartă.

Foozie m-a privit atent, serios, dar cu nişte luminiţe în ochi ce mi s-au părut a fi ironice. Asta n-a făcut decât să mă enerveze…

Tu crezi că io-mi vărs sufletul în faţa ta aşa, ca să avem ce să discutăm între două zboruri, aşezaţi la umbra planului…?! Crezi că mănînc rahat sau că te iau la mişto…?! Dacă n-ai chef de vorbă sau ai chef de miştouri, atunci am să mă retrag, să nu-ţi mai tulbul dispoziţia…

Am dat să mă ridic, dar m-am oprit, simţindu-i mâna cum m-a apucat de antebraţ.

Am pufnit scurt, reluându-mi poziţia şi continuând să admir pe 8006 încruntat, baleindu-l cu privirea de la cap la coadă şi de la coadă la cap.

Poete…, şi-a început el monologul, tu eşti un tip deştept. Eu te admir şi ştii asta. Cred că ţi-am arătat-o de nenumărate ori. Tu eşti un om care poate vedea dincolo de simpla întîmplare a lucrurilor. Tu înţelegi mai mult şi mai multe şi poţi extrage esenţa, adevărurile alea, mai mici sau mai mari, pe care majoritatea nu reuşeşte să le perceapă şi, logic,  înţelege.

Îi aruncam priviri scurte, fugare, cu coada ochiului stâng, încercând să-i surprind reacţiile. Spre uimirea mea, dintr-un buzunar al combinezonului scosese un alt obiect de ros, o scobitoare de data asta, probabil şterpelită de la popotă şi tocmai potrivită pentru momentul ăsta. Aşa că acum vorbea şi rodea scobitoarea, scuipând din când în când cu obidă bucăţele din ea în stânga lui, de parcă ar fi vrut să mă facă să înţeleg că îl cam dezamăgisem, într-un fel…

Tu poţi mult şi multe, de aici reacţia mea… Pentru că nu înţeleg, nu te înţeleg…! Tu nu ar trebui să ai astfel de procese de conştiinţă, astfel de frămîntări! Sau poate că nici tu nu eşti ferit de ele, dar sigur ar trebui să treci peste ele şi, mai bine zis, ar fi trebuit s-o fi făcut deja…! A trecut ceva timp de cînd s-a dus…

Scuipatul bucăţelelor de lemn devenise cam enervant, sincer să fiu, dar rezistam în tăcerea mea vinovată…

Ştiu că eşti mai sensibil, că ai suflet de poet, dar deja ar fi trebuit să fi înţeles şi acest adevăr…

Şi care-i adevărul ăla, Foozie…?, l-am întrebat eu cu jumătate de gură.

Că şi piloţii mor…, mi-a răspuns el cu voce blândă.

Afară era cald, dar brusc, mi s-a făcut frig…

VA URMA

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Viaţă de pilot de vânătoare și etichetat , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Într-o zi cu zbor – ep. 1

  1. Dumnezeu sa-l odihneasca in pace pe Foozie si pe toti cei din Escadrila Albastra !
    Un an nou fericit tuturor !
    La multi ani Poetu’ !!!

  2. Poetu' zice:

    „La mulţi ani!” şi dumneavoastră, şi tuturor cititorilor!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s