Poveşti de la voi (XVIII)

În seara aceasta, la ceasul când ne pregătim să sfârşim o săptămână şi să începem o alta, finalizând un ciclu pentru a începe un altul (pentru că, nu-i aşa?, orice sfârşit este şi un început şi orice început este şi un sfârşit), vă prezint o altă frântură de viaţă de aerodrom, o altă nestemată din tainicul sipet al memoriei, locul acela unde fiecare păstrează ferecate bine comorile amintirilor.

Ovidiu Mazilu recidivează, aşternându-ne sub ochi rânduri puţine, dar compacte, grele, încărcate de înţelesuri profunde, dragi şi generatoare de melancolie pentru cei ce le-au trăit, şi o face cu abilitatea celui ce ştie că a trăit momente importante, interzise majorităţii celor asemeni lui, civililor, momente ce i s-au imprimat adânc în ţesătura minţii şi pe care le împarte acum cu noi, aici, la rubrica „Poveşti de la voi”.

Ovidiu Mazilu a fost un norocos, astfel că vă invit să trăim prin ochii lui frumuseţea acelor vremuri şi să ne lăsăm transpuşi în postul de pilotaj al trenajorului KTS-4, acum o amintire, parte a unui roi de amintiri ce compune imaginea aerodromurilor militare din minţile şi sufletele celor ce-au trăit „Epoca de Aur” a Aviaţiei Militare Române.

***

AMINTIRI DIN LUMEA AERODROMULUI – partea II

 

Băi, nu fă prostii…!”.

Nicule, nu pot s-o dau în bară CHIAR acum…!”, i-am răspuns.

Nicu, suit pe scăriţa aia cu două trepte, în stânga cabinei de avion tăiat între cadrele 6 şi 11 şi proptit pe dale de mozaic în sala mică, alături, în camera largă, panoul maistrului cu instrumentele dublate, camera de luat vederi, pista şi curtea unităţii în lemn şi plastic, becuri poziţionate strategic, cât să-ţi dea impresia de zi, orizont, vizibilitate.

Eu în cabina ţintuită la sol, parbriz blindat şi, dincolo de el, un televizor stins, cupola lipsă. Îmi veneau în minte total de-a valma paginile înghiţite de cu seară din ceaslovul adus de Foozie acolo, în apartamentul generalilor, „PentRu voi, vi-l las până mâine…”.

Gândeam un amalgam de viteze, înălţimi, tren, flaps, KAP-2 pe stabilizare, nu ştiam cum să încep – „Avionul e pornit, puteţi decola!” – cum naiba pornit?!, mai aveam şi pretenţia să mătur cu mâinile mele contactele pe panoul stâng, „PORNIRE – ROTIRE LA RECE”, buton apăsat greu două secunde, acele ITE scuipate oscilant din 0%. Totul era déjà la locul lui, turaţia la joasă, turaţia la înaltă, diferenţa dintre ele cu gazele în „RELANTI” – şi, dintr-o dată, am văzut limpede textul bătut la maşină de o doamnă plinuţă, cu părul pieptănat cochet după bigudiuri, unghiile roşii, cafeluţa în partea stângă, ca să nu dea peste ea tamburul, şi mânerul de indexare mereu plecat către dreapta, doamna citind din traducerea corectată de un pilot cu experienţă – „Se cuplează frâna roţii de faţă… se… cu-plea-ză, frâ-na, ro-ţii, de fa-ţă…”. Tot textul mi-a apărut clar, mişcările-mi erau la locul lor, în minte le vedeam alături de desenul cu avionul la capăt de PDA, reprezentat în perspectivă, faze, înălţimi, viteze până sus, la revenirea în „MAXIMAL”.

Am stors mânerul frânei, indicatorul de presiune diferenţială fugea după mişcarea de picior – asta aşa, de control, să vedem dacă ce scria în „Produsul 94” se confirmă, mă simţeam mândru că ştiu un asemenea detaliu şi cunosc locul secret al aparatului cât nuca, ascuns jos, după manşă – palonier la mijoc, gata.

Am dus încet maneta de gaze în „MAXIMAL”, pragul ASL nu-l mai reţin… era acolo, nu era… KTS-ul era PF sau după… chiar nu mai ştiu.

Nicule, ţin aici câteva secunde până se stabilizează în „MAXIMAL”…!”, ca la manual, s-au ascuns acele turometrului unul sub celălalt, au tăiat în două semnul de 100%. Degetul mic trăgând clapeta şi maneta de gaz dusă în semicerc peste pragul de „FORŢAJ TOTAL” – ce mai conta manualul şi „FORŢAJUL MINIM” mai întâi – eram déjà acolo, avionul URLA sub mine în boxa din spatele tetierei de KM-1.

Frâna eliberată, ochii căscaţi în vitezometru, manşa la 2/3, şi de-aici mutat pe AGD-u – care viteză… important e să nu dăm cu deriva falsă de pământ, zece grade la giroorizont.

M-am trezit dintr-o dată cu tangajul fugind la deal, macheta de peste giroorizont oscilând scurt stânga-dreapta în încrâncenarea mea precipitată pe manşă, varioul fugind către ora 11.

Băi, bagă tren!”, aveam déjà spre 500 la oră – mă întreb ce se întâmplă cu cei care urcă pentru prima dată în cabina I, de cât antrenament e nevoie pentru a trece dincolo de factorul psihologic – „Fuge stânga… fii atent cum împinge în scaun… ce unghi în urcare…! cum se aude… am ajuns déjà la 500…” – SECUNDE PIERDUTE, VEŞNICII pentru o maşinărie care în timpul ăsta îşi face jocul în aerul tare din jur la fel de rapid pentru orice individ din spatele comenzilor. Doar că, diferenţa între a-i da maşinăriei ce-i trebuie exact când trebuie şi a n-o struni vine din măsura în care orele de pregătire temeinică la cabină, toba de carte asteptând dibace în palma stângă, dreaptă şi în atenţia distributivă, PREIA şi STĂPÂNEŞTE senzaţiile, simţurile – drăcuşorii ăia parşivi care îţi încătuşează mintea şi te fac să te închizi în tine – „Oare ce-o urma, încotro o ia…?”.

M-am dezmeticit, am scos ochii din AGD-u, comanda de tren băgat, becurile de zăvorâre, „NEUTRU”. Flaps la 100 de metri? He, he, ce mai contează că am decolat cu flaps ESCAMOTAT… şi, care forţaj decuplat la 600 la oră…?!

Execuţia a fost lungă după standardele mele şi catastrofală după standardele oricui. Cei din camera de lângă încercau să mă aducă la aterizare din comenzi, în orb, „Viraj stânga 15 grade până pe gisment… acum strânge la 30 de grade… redu viteza la 500 şi ţine gismentul… virează dreapta 15 grade… scoate, vezi că ţi se aliniază acele pe UGR!” – de când mă ştiu cunoscător de cabină de avion sovietic am râvnit la imaginea acelor de pistă şi gisment venind uşor unul peste celălalt, să ajung să scot din viraj exact în ax, să reduc apoi spre 86 de procente, să vin uşor…

ATUNCI a îngheţat TOT, acele au rămas înfipte spre colţuri de cabină, care-ncotro, doar becurile roşii mai luminau încă, docil, şi peste toate zgomotul sec, bâzâit stins, de electronică rusească sănătoasă.

Şi vocea lui Nicu, „L-ai băgat…!”, dar ştii, cu accent puternic pe primul „A” şi cu „T” jos, închis, definitiv.

Adică, după atâta chinuială, apă, şiroaie gâdilând pielea pe sub haine, transpiraţie strânsă în şerpuirea liniei vieţii pe manşă, sub palma ALBĂ de strânsoare – după toate astea, altimetrul îmi arăta implacabil ora 12:00.

-VA URMA-

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poveşti de la voi și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Poveşti de la voi (XVIII)

  1. Anonim zice:

    Multumiri pentru impartasirea acestor momente, acestor trairi…este extraordinar. Astept cu mare interes continuarea!

  2. Poetu' zice:

    Am să transmit mulţumirile dumneavoastră domnului Ovidiu Mazilu! 🙂

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s