Şi lacrimile udau ţărâna…

Maşina se hurducănea violent, înclinându-se periculos la traversarea unor şanţuri mai abrupte, navigând cu o încordare temătoare drumul plin de pietre şi de grămezi de ţărână, cu siguranţă accesibil numai tractoarelor sau şenilatelor atunci când dădea ploaia.

Eram cinci suflete în maşină, ale căror gânduri erau departe, nicidecum la drumul aproape impracticabil, urmărit cu o scântee de atenţie de curajoasa noastră şoferiţă, ci proiectate departe, în timp, aninate de firul subţire al amintirilor. Ochii scrutau nemărginirea câmpului, cercetându-i întinderea, căutând în inima ogorului arat prima ţintă a călătoriei noastre, cea de care se lega a doua, şi ultima.

Eram într-una din zonele din imediata apropiere a unui aerodrom militar, terenuri punctate de locurile unde s-au frânt aripi şi zbor şi vieţi de oameni, rănile adânci scurmate brutal în câmpuri, dealuri, versanţi, răni ce mai pot fi descoperite chiar şi după zeci de ani, deoarece, pentru mult timp, în locurile acelea nu mai creşte nimic, de parcă natura ar alege să onoreze memoria celor căzuţi, retrăgându-se de pe acel mormânt păgân şi păstrându-l uşor de descoperit de către cei ce aleg să caute.

Drumul ne mâna spre sud, tot înainte, lăsând silozul de la Perişoru în spate şi drept punct de reper, testându-ne hotărârea prin hoagele din ce în ce mai abrupte pe care ni le arunca în faţă. Eram hotărâţi să atingem scopul pelerinajului nostru, iar dacă maşina nu ne-ar mai fi fost utilă, cu siguranţă că am fi abandonat-o şi am fi continuat pe jos.

Am ales să oprim pe trecerea peste şoseaua A2 pentru a încerca să ne orientăm, dat fiind că avea ceva înălţime faţă de terenul plat din jurul nostru, liniat din loc în loc cu foste canale de irigaţii, acum transformate în nişte simple şanţuri, nişte dune de pământ acoperite de-o vegetaţie crescută sălbatic. De ele ne era teamă, că ar putea obscura ţintele călătoriei noastre. De acolo, de sus, îmbrăţişaţi de vântul şuierător de Bărăgan, am privit până departe, până acolo unde valurile atmosferei acopereau totul cu o ceaţă albăstrie.

Fâşiile de teren arat compuneau o geometrie calmă, totul era plat, punctat din loc în loc de copaci singuratici şi aglomerări izolate de vegetaţie, împărţit de canale şi de drumeagul nostru, care, departe, în faţă, se diviza în două direcţii opuse, spre est şi spre vest. Acolo trebuia să ajungem şi noi.

Am continuat valsul pe drumul obstacolat, păstrând în noi şuieratul misterios al vântului, ce părea a ne şopti că nu mai avem mult până acolo. Şi n-a mai fost mult, alegând să virăm stânga pe porţiunea de drum ce era străjuită de pe partea stângă de unul dintre fostele canale de irigaţii.

Am coborât şi am privit maşina. Culoarea ei albă era acum ascunsă de un strat gros de praf închis la culoare, platoşă efemeră cu care ne dotase vântul ce părea că bate mai serios acum.

Ţărâna lacomă de Bărăgan, care a înghiţit zeci şi zeci de piloţi militari împreună cu păsările lor de foc, căzuţi din cer în îmbrăţişarea ei eternă, în negrul tinei din care se spune că suntem făcuţi, zbura în valuri joase şi tulburi, dând formă şi trădând direcţia vântului din ce în ce mai curajos, vânt de Bărăgan ce-şi înteţea şuieratul şi-şi dregea vocea, pregătindu-se pentru momentul când atingerile lui calde se vor fi transformat în gheare de crivăţ.

Din vârful dunei de pământ, câmpul îşi deconspira prima ţintă a călătoriei noastre.

Crucea din imensitatea câmpului, mică, stingheră, gărduleţul de fier forjat, pătratul acela fragil, lovit şi deformat de lamele tractoarelor, rupt şi refăcut cu greu, legat cu sârmă într-o încercare disperată de a apăra colţul acela unde s-au frânt nişte aripi, bucată din ogor unde au fost sădite două suflete de mâna rece a destinului, semănate prea devreme, dar menite a renaşte altundeva, poate, sub altă formă…

Locul de au căzut Doru Davidovici şi Dumitru Petra era tot acolo, ei erau tot acolo, dar parcă mai stingher, mai izolat. Totul în jur era arat şi lipsit de vegetaţie, doar în interiorul pătratului de fier forjat câteva tulpini uscate încadrau crucea. Le-am smuls cu furie, încercând cu o disperare înciudată să curăţ locul acela unde şi după douăzecişitrei de ani mai pot fi găsite bucăţi din dubla 6946, bucăţi din ei, parcă încercând să purific locul acela impregnat cu două suflete de oameni.

 

Locul acela, rana din coasta câmpului, reflectă perfect situaţia din ziua de azi, cu lamele de fier ale buldozerelor indiferenţei defilând sfidător la milimetru de candela memoriei, mărşăluind ameninţător de aproape de simboluri sacre şi, uneori, dureroase, dând târcoale ca nişte rechini unei prăzi slăbite şi, mai ales, neajutorate, uitate de majoritatea care are întotdeauna altceva de făcut, mai bun şi mai util, lor..

***

La patru sute de metri, în diagonală!”.

Indicaţia ne-a prins bine, orientându-ne cât de cât. Am purces a mărşălui prin arătura discuită către ţinta finală a pelerinajului nostru, având drept reper pătratul de fier forjat, pe care l-am lăsat cu tristeţe în suflete şoaptelor vântului de Bărăgan.

Ne-am căţărat iarăşi pe culmea şanţului, zăbovind pentru a cerceta locul. Ceva ne-a atras privirea, dar… nu putea fi acolo, am sperat.

Ne-am apropiat încet de cubul din beton, ros de intemperii şi amplasat aiurea, la câţiva metri de drumeagul ce continua către est. Ce căuta monolitul ăla acolo? Ce simboliza? Nu avea alte elemente de identificare şi nu semăna cu locul îngrijit de unde veneam, aşa că am refuzat să credem şi ne-am urcat pe o altă dună de pământ. De-acolo, de sus, situaţia s-a clarificat, iar ochii ni s-au limpezit. Tot ce trebuia să facem era să acceptăm situaţia…

Pentru că acel cub de beton cenuşiu, poate turnat chiar din beton de pistă, era tot ce mai rămăsese din micul monument ridicat în amintirea unui alt aviator ce şi-a frânt aripile acolo, la patru sute de metri în diagonală de locul unde a căzut dubla 6946, într-o zi de toamnă, revenind pe aerodromul de unde decolase, revenind acasă, unde-l aştepta soţia şi doi copii mici, o fetiţă şi un băieţel. Informaţiile oferite de un om într-o maşină care ne-a văzut că ne învârteam pe-acolo au lămurit misterul: până mai acum doi-trei ani, pe blocul de beton se afla un gărduleţ de fier ce încadra o cruce şi o pală de avion, dar sărăcia localnicilor din zonă a dus la comiterea acestui sacrilegiu, ale cărui urme le contemplam stupefiaţi acum. Tot ce mai rămăsese din micuţul monument ridicat de camarazii de la Borcea erau urmele fierului înfipt în cubul de beton…

 

Revolta ne clocotea în vene, măselele scrâşneau a furie, nedreptatea ne sufoca… Cum poţi să faci una ca asta?! Cât de sărac să fii încât să ajungi să profanezi monumente funerare…? Cât de jos pe scara evoluţiei să fii ca fiinţă umană încât să te hrăneşti de pe urma unor astfel de simboluri…?

Priveam cerul întins deasupra capetelor noastre şi speram că poate va veni şi ziua când cei ce pot zbura vor fi priviţi cu alţi ochi, cu admiraţie şi respect în loc de invidie şi dispreţ, şi trataţi ca nişte bunuri de preţ pentru că SUNT nişte bunuri de preţ, oameni de-o valoare ce nu poate fi cuantificată. Poate că, atunci, când toţi ne vom deştepta şi vom înţelege, li se va acorda respectul cuvenit, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte.

 

Reîntâlnirea familiei cu acel loc a fost una dureroasă, mult amplificată de urmele josniciei ce zace în unele fiinţe umane, acei bipezi fără pic de conştiinţă abrutizaţi de vieţuirea în mijlocul unei societăţi aflate într-un picaj moral continuu… Plânsul şi vaietele mute au răsunat iar în acel loc uitat, amărăciunea, durerea sufletească şi regretul au ars iarăşi inimi pustiite de lipsa omului drag, ce nu a fost uitat nici după atâta amar de vreme şi nu va fi uitat, pentru că mintea umană funcţionează după reguli stranii ce pot transporta omul în orice moment din timp, oricât de dureros ar fi el.

Acolo, în câmpul din colţ de Bărăgan, eram martorul unei tulburătoare reîntâlniri, o reîntregire atemporală a unei familii ce a rămas familie chiar şi după ce un pilon al ei a dispărut.

Acolo, în şoaptele vântului de Bărăgan, lacrimile udau ţărâna…

***

Azi, 3 noiembrie 2012, se împlinesc douăzeci de ani de la momentul când pilotul de vânătoare Sterie STAICU a decolat pentru ultima oară, frângându-şi aripile la revenirea pe pista aerodromului de la cotul Dunării, lovind solul la patru sute de metri de locul unde au căzut Doru şi Petrix, pe latura mare a turului de pistă. Nici până în ziua de azi nu se ştie cu exactitate ce s-a întâmplat şi din ce cauză avionul MiG-21 RFMM cu numărul de bord 8010 a lovit solul la un unghi de incidenţă mic, de parcă ar fi continuat normal coborârea pentru intrarea la virajul 3 + 4 pentru aterizare.

Fie-i amintirea veşnică în minţile noastre, pentru că ea arde cu flacără vie în inimile familiei, şi doare groaznic chiar şi acum, la douăzeci de ani de la trecerea maiorului Sterie STAICU în nefiinţă…

 

Cu adânc respect,

Poetu’

Bucureşti, 03.11 a.c.

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la Şi lacrimile udau ţărâna…

  1. Ce parere am…? Pacat ! Pacat ca unii dintre semenii nostri au ajuns in asa hal…!Unde ne este credinta,educatia…Pentru doi banuti.. ?? Asta nu poate fi o justificare ! Mare pacat !

  2. viesparul zice:

    incredibil! sa furi crucea omului… incredibil!
    ce fiinte au ajuns sa traiasca langa noi, cata nemernicie sa ai ca pentru cativa lei sa profanezi si sa duci la fiare vechi nu doar o cruce si o pala de elice, dar asa cum ai spus: un simbol?

    mult respect celor cazuti.

  3. Cargo zice:

    Nu saracia face acele nevertebrate sa distruga un monument pt cei 10 lei pe care ii incaseaza pe fier, ci lipsa liberului arbitru. Astfel de vietati au uitat (sau n-au stiut) ca omul este animal superior si inca traiesc in preistorie, cand totul era dictat de instinctul animal. Din pacate aceste animale nu pot fi domesticite complet. Singurul lucru care ii poate face ascultatori este biciul.
    Poetule, m-am obisnuit cu tristetea acestui blog, dar acest post este de-a dreptul dureros, dezolant.

  4. Poetu' zice:

    Realitatea este aşa, camarade…

  5. VioPetra zice:

    Doare sa vezi asa indiferenta fata de niste oameni care au fost profesionisti si care ar trebui tinuti la loc de cinste.Din pacate asta este educatia, situatia….realitatea crunta a zilelor actuale.Am avut onoarea si placerea de a cunoaste familia Staicu..niste oameni deosebiti! Mai am doar un regret…in ziua in care aceste poze au fost facute, am fost nevoit sa iau drumul altei tari si nu am mai putut ajunge in locul in care au picat Doru si tata(Petrix)..si nici nu am putut fi aproape..decat cu un gand bun..pentru familia ce a retrait niste amintiri dureroase.Tin sa multumesc celor ce au fost acolo si mi-au trimis pozele acestea..si nu in ultimul rand tie Poetule..pentru acest articol emotionant!

  6. Skipper zice:

    Puteti pune locatia exacta a acestor monumente?
    Mersi!

  7. Poetu' zice:

    Nu am făcut decât un minim necesar…
    Cuvintele tale mă onorează şi îţi mulţumesc şi eu, camarade!

  8. Poetu' zice:

    Coordonate GPS nu am, dar, recapitulând: se merge pe drumul vechi către Constanţa şi se virează dreapta pe drumul perpendicular pe silozul de la Perişoru – un reper important şi uşor de găsit. Se merge pe acest drum până acolo unde el se împarte în două (stânga şi dreapta) şi se virează pe cel din strânga. După câteva zeci de metri, pe partea stângă, în câmp, este locul unde a căzut Doru şi Petrix, iar la câteva sute de metri mai departe, mergând pe acelaşi drum, pe partea dreaptă, va fi de găsit blocul de beton amplasat pe locul unde a căzut maiorul Staicu.
    Mai multe detalii pe privat, în cazul în care mai aveţi nevoie.

  9. Skipper zice:

    Multumesc mult pt promptitudinea raspunsului!

    Oare aici sa fie locul: 44°23’4.04″N/ 27°36’9.51″E sau m-am inselat eu? Ar trebui sa fie vizibil pe Google Earth!

  10. Poetu' zice:

    Confirm, acelea sunt coordonatele locului unde au căzut Doru şi Petrix.

  11. Vali Staicu zice:

    Frumos articol, Poetule
    Nu stiu cine a blestemat campul ala sa inghita trei vieti omenesti, trei vieti de piloti militari. Din pacate campiile din jurul Fetestiului sunt presarate cu asemenea cicatrici. Si cum spuneai, kiar si dupa 20 si ceva de ani, pamantul tot mai scoate la iveala cate un suspin metalic, marturie a dramelor petrecute acolo.

    Iar cei care au profanat monumentul nu merita nici macar revolta noastra.
    Sa-l parafrazez de Doru – pe astfel de indivizi ar trebui sa-i stinghereasca placuta de „Om” de pe piept.

  12. Poetu' zice:

    Îţi mulţumesc pentru aprecieri.
    Cât despre cei care-au făcut grozăvia aia, nici nu cred că sunt conştienţi de propria lor umanitate…

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s