50

Un gând bun pentru un om bun.

Cam aşa simt că trebuie să încep acest răvaş atemporal (pentru el) ce-i este adresat, şi sper să-l primească, pentru că este scris cu peniţa înmuiată în seva sufletului…

***

Astăzi, 25 octombrie 2012, Foozie ar fi trebuit să împlinească 50 de ani.

50 de ani este o vârstă frumoasă, când roadele muncii de o viaţă sunt pârguite şi gustul lor bun, iar lumea se vede bine de pe cele mai de sus trepte ale piramidei devenirii ca Om.

50 de ani este vârsta când militarul salută Drapelul pentru ultima oară din formaţie şi atârnă uniforma în cui, pentru a-i lua imaginea oglindită în suflet cu el, printre civili.

50 de ani este o vârstă frumoasă, pe care fiecare dintre noi ar trebui s-o trăim.

Foozie n-a avut şansa asta, n-a ajuns până în această zi când am fi trebuit să stăm la masa-i festivă şi să-i ascultăm graiul ăla dumnezeiesc cum ne scufundă-n vraja poveştilor cum numai el ştia a le spune, cioplite cu migala-i caracteristică şi ornamentate cu regionalismele care-i dădeau atâta savoare şi-ţi puneau întotdeauna zâmbetul pe buze.

Unde ar fi fost el azi?

Cum ar fi fost el azi?

Întrebări redundante şi pline de amar, la care s-ar putea potrivi orice răspuns, pentru că orice este posibil.

Ce rămâne dintr-un om?

Asta da întrebare, la asta chiar merită să cauţi răspunsuri, şi ai ce să răspunzi în cazul lui Foozie.

Fiecare dintre cei ce l-au cunoscut poate să-şi dea propriile răspunsuri, aşa că eu n-am să stric momentul enumerând lucruri generale, pe care toţi le ştim.

În dreptul meu, pot spune că în urma lui am rămas eu, cu tot ceea ce sunt azi, pentru că fără el eu n-aş mai fi aici. Fără el eu n-aş mai fi avut curajul şi nebunia de a scrie, fără durerea şi suferinţa lui eu n-aş mai fi descoperit catalizatorul ce-a stârnit acest iureş ce m-a dus în acest punct. Fără el şi golul pe care l-a lăsat în mine, eu n-aş mai fi găsit cuvintele pe care să le revărs asupra hârtie în încercarea disperată de-a curăţa rana şi de-a o cicatriza.

Fără Foozie, eu n-aş mai fi cel care sunt acum.

***

În metrou, văd din când în când un om care seamănă demenţial de mult cu el.

De fapt, este destul de diferit ca şi înfăţişare, dar mintea mea se agaţă de câte-o caracteristică şi proiectează asupra-i semnul de egalitate în urma unui misterios proces de suprapunere şi contaminare.

Omul n-are aerul specific de pilot de vânătoare, n-are statura lui Foozie şi nici mersul lui elastic, n-are mâinile lui cu degete puternice şi punctate de zeci de cicatrici mici şi albe şi nici mustaţa înfoiată de haiduc al înălţimilor. Pare, mai degrabă, un ingineraş, sau un contabil, un om ce nu s-a luptat cu forţele naturii, inclusiv celei umane, ci doar a stat în banca lui, la biroul lui, şi şi-a văzut de rutinata-i treabă.

Omul are o chelie în expansiune, o mustaţă cuminte, grizonată, mâini cu degete delicate ce trădează apartenenţa la clasa intelectuală, o statură potrivită şi un aer paşnic, de om ce nu ar face rău nici măcar unei muşte. Dar e ceva la el care mă face să simt o arsură-n inimă de fiecare dată când îl iau în cătarea privirilor…

Ochii lui.

Expresia feţei.

Cutele figurii.

Unele gesturi, cum ar fi felul în care-şi mângâie mustaţa.

Toate astea-mi aduc aminte de Foozie, dar… de felul cum era el după, după ce boala se declanşase, de cum îl aplatizase ea şi suferinţa atroce pe care-o adusese cu ea, de cum îl schimbase durerea – fizică şi, mai ales, psihică – şi sentimentul acut de înstrăinare, de pierdere, de abandon, de cădere din cer, şi cum îi înjumătăţise focul din priviri…

Omul ăla din metrou îmi aduce aminte de Foozie când era bolnav, dar sunt momente când îl recunosc şi pe pilot, ascuns acolo, undeva, ieşind la suprafaţă cu o privire aprigă, aruncată pentru fracţiuni de secundă pe sub sprâncenele groase, încruntate. Atunci redescopăr pe Foozie pilotul de vânătoare, şi zâmbesc, în timp ce-mi muşc inconştient buza de jos, până la durere…

De fiecare dată-l privesc pe om cu atenţie, îl însoţesc cu privirea şi sunt sigur că şi omul s-a prins, sunt sigur că şi el se întreabă de ce?, şi probabil că este stânjenit, după felul în care încearcă să mă ignore după ce privirile noastre se intersectează. Ştiu că nu-i frumos să te holbezi, dar cu greu mă pot abţine.

Pentru că realizez la un nivel inconştient, sau doar îmi place să cred asta, că, poate, aşa ar arăta Foozie dacă ar fi trăit până astăzi, până la vârsta de 50 de ani.

Poate că ar fi fost un pensionar liniştit, învingător în urma unei lungi bătălii, victorios într-un război crud şi rece ca moartea, umil şi rezervat, atent şi prudent, cu viaţa de pilot de vânătoare lăsată în urmă, dincolo de hotarul săpat de groaznica luptă cu boala, dar accesibilă numai lui prin simpla încordare a muşchilor minţii.

Poate că aşa ar fi fost, acelaşi om sfătos, cu multe cimilituri şi vorbe de duh în traista-i, acelaşi om gata să te ajute prin orice mijloace, să-ţi dea şi cămaşa de pe el, dar fără bravada de pilot militar, fără temperamentul lui vulcanic, acum mult mai liniştit, mult mai împăcat, cu el, cu cei din jur, cu toate câte-au fost.

Poate că aşa ar fi fost, sau poate că aşa este el în sufletul meu, acum, în ziua când ar fi trebuit să împlinească 50 de ani.

Of, Foozie, mi-e atât de dor de dumneata…!

 

Cu adânc respect,

Poetu’

Bucureşti, 25 octombrie 2012

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

12 răspunsuri la 50

  1. Saint-ex zice:

    Pentru D.D., astfel cum ne spune cu neasemuitul talent în CULOAREA CERULUI, dacă nu mă înşel, tatăl lui a rămas ca acel om ieşit pe casa scărilor din Mîntuleasa nr. 10, PENTRU A-I FACE LUMINĂ.
    Nu ştiu cum ar fi fost Foozie azi, la vârsta de 50 de ani, nici nu îmi doresc acest lucru.
    Pentru mine, prin cărţile lui, Foozie a rămas şi va rămâne pentru totdeauna PILOTUL DE VÂNĂTOARE care a dat şi S-A RISIPIT cu atâta largheţe în sufletele celorlalţi, PRIN SUFLETUL LUI.
    Pentru mine, prin cărţile lui, Foozie rămâne ca acel om care a încercat prin modestie să ne arate că acel om numit militar şi Pilot militar poate fi şi altfel şi, MAI ALES, CĂ ESTE ALTFEL.
    Pentru MINE, ca om, Foozie a rămas acel om trist, bântuit de tristeţi numai de el ştiute, cu privirea întoarsă spre el însuşi, DESCHIZÂNDU-ŞI SUFLETUL ÎN FAŢA MEA, acolo, atunci, pe treptele de lângă Monumentul din faţa Academiei militare din Bucureşti-noi înşine ofiţeri-studenţi, în acea vară fierbinte şi de neuitat a anului 1998, când aşa cum însuşi spunea,……..lucruri ce nu se pot spune, pentru că erau ale lui, ale şi din sufletul lui, doar pentru mine,şi, poate, pentru o parte din cei din imensitatea câmpiei, care nu că nu l-au înţeles, DAR NICI MĂCAR NU AU ÎNCERCAT SĂ-L ÎNŢELEAGĂ.
    Parcă şi D.D. îi scria unui fost coleg de şcoală şi prieten, nu cu mult înainte de a pleca la Escadrila din ceruri aproximativ aceleaşi cuvinte!!!…ceva gen…..Dragă …., să ştii că fac loopinguri şi imelmanuri şi pentru tine…..aici, la Borcea….
    Pentru mine Fozie rămâne şi va rămâne UN OM care s-a contopit cu întreaga fiinţă în ceea ce se numeşte PILOT DE VÂNĂTOARE…
    În memoria ta Foozie, îţi voi trimite un gând prin celula de Lancer-uri care sper că vor survola poimâine pista de la ……….
    Saint-Ex……

  2. Pentru toti cei care ar fi trebuit sa implineasca o varsta – aici langa noi,un buchet de crizanteme albe,proaspete si parfumate…acesta este darul meu.

  3. OM zice:

    Pe Foozie l-am cunoscut doar putin. Am stat alaturi de el doar cateva zile, cateva ore daca ar fi sa le adun laolalta…Dar au fost ore atat de condensate si ceea ce ne-a transmis atunci omul asta a avut atata substanta! Imi aduc aminte de ultima plecare de la Borcea, eram toti inghesuiti in Panda lui, pe scaunul din dreapta comandorul David… Foozie ne-a luat la el pentru cele cateva ore pana la trenul spre Bucuresti, in sufrageria lui ne-am bucurat de ultimele sale povesti de aerodrom. Atunci l-am vazut pentru ultima oara, in gara ne-am adunat toti in jurul lui pentru doua cadre trase cu Smena si ne-a strans mana repede fiecaruia – cald, sincer, aproape, deschis pentru revedere dar ferm pentru clipa aia – „hai ca eu am plecat, nu imi plac despartirile in gara…”

  4. Cargo zice:

    Poetule, Foozie n-a plecat nicaieri. E la mine in biblioteca; mai mult ca sigur si la tine. E pe acest site, e in cartea PDA1. In sunetul fortajului cuplat si in coada de cometa. In linistea startului. Alaturi de Doru in cabina dublei. E in mintea si sufletul nostru si asta il face nemuritor.

  5. Anonim zice:

    da…un om deosebit…am avut si eu onoarea sa l cunosc …acolo…la fetesti….numai oameni deosebiti….respect etern.

  6. Anonim zice:

    eu am avut onoarea sa fiu in garda la inmormantare si imi aduc aminte si acum ca eram foarte emotionat

  7. Sinziana Berbunschi zice:

    Va multumesc si va respect pentru ca nu l-ati uitat!

  8. Liviu Lazar zice:

    Si eu l-am cunoscut, un om si un pilot deosebit! Adanc respect pentru Foozie!

  9. Mica zice:

    ………………………………… nu am nimic de spus. doar lacrima de plans…

  10. motanul zice:

    LA MULTI ANI CAMARRRADE! SUNT ONORAT CA AM REUSIT, IN CIUDA VREMII CAINOASE CARE A FOST ATUNCI LA INMORMANTAREA TA, SA-TI ADUC UN ULTIM OMAGIU DE SUS , DIN CABINA, DE ACOLO UNDE ITI PLACEA TIE, ALATURI DE COLEGII NOSTRII , GICA SI DEDI. DUMNEZEU SA AIBE GRIJA DE SUFLETUL TAU ACOLO UNDE ESTI!
    CU RESPECT, AL TAU CAMARAD , ASA CUM IMI SPUNEAI
    „MOISEI”

  11. tuteasca zice:

    Un raspuns la intrebarea ta, Poetu’le, „Ce rămâne dintr-un om?” este foarte usor de dat: omul ramane el insusi, atata timp cat ce care l-au cunoscut in revad, macar din cand in cand, in memorie. Imi amintesc cum si-a dat silinta sa ma gaseasca pentru ca eu, un necunoscut de la Rosiorii de Vede, i-am adresat o rugaminte, fara sa-i spun unde sau cine sunt. Imi amintesc cum m-a numit, dupa o vreme de tacere din ambele parti, „om bun” raspunzandu-mi la un email. Imi amintesc cum l-am recunoscut, dupa poze, intr-o masina care intra pe poarta Muzeului Aviatiei si cum si el m-a recunoscut pe mine, imediat ce am deschis gura sa-l salut. El stie ce intuitie o fi avut. Deci iata, omul asta a ramas in mintea mea asa cum era, asa cum a ramas si in mintea celorlalti care au citit articolul de fata si care il vor mai citi (si reciti!). Din fericire pentru el (si pentru noi), sufletul lui a fost copiat pe hartie.

  12. Curdov Nicolae Aurel zice:

    Omagiu meu unui inger din flotilla eterna….

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s