Gândul săptămânii (XXXII)

SENZORIAL V

GUSTURI DE AERODROM

 

Dacă te opreşti puţin marşul zilnic şi analizezi, aerodromul îţi apare drept un tărâm magic, binecuvântat cu simfonii senzoriale ce-ţi rămân în minte şi în suflet, şi pe care le porţi cu tine oriunde ai merge. Sunt fresce definitorii, înregistrate de simţurile tale şi pictate de mintea ta pe şevaletul sufletului tău în culori speciale, evidenţiate dintre multe altele prin însemnătatea lor aparte, pietre de hotar ce jalonează o lume căreia îi aparţii profund şi de care eşti iremediabil legat.

Ele, aceste conglomerate senzoriale, te leagă prin fire nevăzute de aceste locuri unde nu te-ai născut, dar ai renăscut, un alt om, un om al înălţimilor ameţitoare şi al vitezelor supersonice, şi chiar dacă pot fi percepute punctual de mulţi, de toţi cei ce pot ajunge pe un aerodrom militar, ele pot fi însumate şi compuse doar de mintea ta şi au însemnătate majoră doar pentru tine, tu, cel care le cunoşti greutate şi care le-o porţi pe umeri, tu, cel pentru care ele compun ceea ce tu iubeşti cu toată fiinţa ta: viaţa de aerodrom.

***

Gustul mâncării de la popotă nu se uită niciodată de către cel pentru care servitul unei mese ca la mama acasă înseamnă altceva decât pentru majoritate, ceva cu care s-a obişnuit încă din liceul militar şi cu care va trăi tot restul carierei lui. Este o coordonată gustativă ce-ţi marchează traiectoria prin lumea cazonă a aerodromului militar, delimitându-ţi un microunivers în care te simţi bine, pentru că actul de a fi hrănit de către mâncarea făcută la cazanul blocului alimentar lucrează asupra ta la nivel subliminal, ajutându-te să te integrezi în viaţa din buza pistei şi oferindu-ţi nişte repere trainice în vâltoarea atent calculată a ei.

Gustul metalic al oxigenului inspirat cu nesaţ şi greutate în timpul adevăratei lupte pentru supravieţuire din aer, atunci când suprasarcina îţi zdrobeşte pieptul, vrând parcă să te sufoce, devine gustul zborului însuşi, şi îţi pătrunde adânc în zona din tine unde se depozitează impresiile senzoriale ce nu se uită niciodată şi întotdeauna te fac să tresari la perceperea lor. Undeva, în adâncul tău, există câte o zonă unde se păstrează specialele amintiri senzoriale, iar locul numit memorie gustativă este cel care declanşează şuvoaie de rememorări atunci când percepţia unei savori se suprapune perfect cu tiparul înregistrat în acea zonă, transportându-te în timp şi imersându-te în stări speciale, permiţându-ţi să retrăieşti frânturi de viaţă dragi ţie, ce te fac să zâmbeşti cald şi-ţi umezesc ochii.

Gustul sărat al suprasarcinii, impresie senzorială puternică ce se imprimă profund, dată de transpiraţia ce te scaldă, stoarsă de forţele nevăzute ale mersului alert prin aer, şi care-ţi curge în râuleţe mici pe sub cască şi-ţi intră-n gură, contribuind la apariţia unei senzaţii de sete ce nu-ţi mai dă pace până ajungi jos. Este fascinant cum mintea ta poate, prin intermediul simţurilor, aloca adevărate etichete senzoriale unor forţe şi evenimente exterioare ţie ce nu pot fi identificate astfel fără intervenţia zonelor din tine care le pot traduce şi impregna cu însemnătăţi coerente numai ţie, ce pot găsi corespondenţe între manifestările lor şi fiinţa ta, legându-vă cu fire invizibile ce dăinuiesc atâta vreme cât tu, fiinţa ce trăieşte în mijlocul lor şi le percepe, exişti.

Gustul ţigării fumate pe băncile în formă de U de la celulă, ce diferă atât de mult înainte şi după zbor, gust impregnat de stările tale ce diferă ca de la cer la pământ. Înainte de decolarea în misiunile zilei eşti nerăbdător, cu un crâmpei de nelinişte mocnind adânc în tine şi învolburând neliniştile ancestrale ale omului biped şi terestru, iar fumul albăstrui pe care-l inspiri cu nesaţ, intenţionat a-ţi ajunge momentelor când ţigările-ţi vor fi departe iar fumatul interzis, împrumută o savoare specială, o tonalitate pe care mintea ta o identifică drept provenind de la această stare în care te afli. După zbor, situaţia se schimbă radical şi la fel şi caracteristicile ascunse în chimia rotocoalelor de fum persistent, tu te schimbi, de fapt, tu şi starea în care pluteşti acum, complet relaxat, mulţumit cel puţin de faptul că totul s-a terminat cu bine, iar după încordarea luptei cu albastrul şi concentrarea încrâncenată ce ţi-a stors o parte a puterilor îi urmează acum liniştea revenirii, când atomii gândurilor tale se reaşează, reîntorcându-se în calm după nebunia beţiei de înălţimi şi viteze. Gustul ţigării tale se simte altfel acum, împletindu-se cu stări şi gânduri şi aşteptări, împrumutând din trăirile tale şi devenind, într-un mod straniu dar perfect explicabil, mai bun.

Gustul seminţelor de floarea soarelui prăjite în ajutaj după aterizare este imposibil de uitat, ritual de aerodrom militar ale cărui rădăcini se pierd în negura timpului şi ai cărui maeştrii bucătari sunt tehnicii, oamenii de aerodrom cu mâinile de aur. Momentele când stai tolănit la umbră, pe iarba de lângă bretelă sau sub planul păsării tale de foc, despicând firul zborului în patru împreună cu camarazii tăi şi spărgând seminţele cu gust atât de special, cu o tentă de petrol ars pe care n-o vei mai găsi nicăieri altundeva oricât de mult ai căuta, sunt speciale, sunt momente memorabile pe care le vei simţi lipsa şi le vei regreta atunci când poarta zborului se va închide pentru tine şi doctorul sau vârsta te vor obliga să agăţi definitiv combinezonul de zbor în cui. Sunt momente de viaţă de aerodrom militar ce dau savoare trăirii la porţile zborului, sub legiuirea strictă a unor regulamente dure şi restrictive şi în mijlocul unor oameni aspri, dar de încredere, coordonate ce-ţi jalonează existenţa şi te fac să nu regreţi nimic din ce-a fost, poate doar faptul că n-ai cunoscut mai bine omul de lângă tine.

Gustul berii de după zbor, când toată suflarea piloţilor se adună la celulă pentru discuţii, planuri şi poveşti, nu are egal, nu poate fi explicat celui ce iese din fabrică şi se abate pe la cârciumă înainte de-a ajunge acasă, pentru că trebuie să cobori din cer mai întâi, stors de vlagă şi cu combinezonul ud de transpiraţie, pentru a-l percepe şi a aprecia însemnătatea momentului ce pare a fi, pentru unii, atât de banal. Piloţii militari sunt oameni veseli ce ştiu să trăiască clipa, ştiindu-i valoarea şi preţuindu-i greutatea şi mai înţelegând ceva, şi anume unicitatea momentului ce nu mai revine sub această formă niciodată, pentru că un zbor nu este niciodată identic cu altul, o zi nu este aceeaşi cu alta pentru nimeni, o viaţă nu are semnul de egal cu cea a altuia oricât de asemenătoare ni s-ar părea. Sunt lucruri pe lângă care alţii trec uşor şi fără să se oprească pentru a le acorda importanţa ce-o merită – trebuie să fii pilot militar şi să-ţi arzi viaţa la viteze şi înălţimi ameţitoare pentru a percepe şi înţelege adevăruri simple, dar profunde, pentru a gusta viaţa din plin şi a îmbrăţişa momentul ca pe un alt pas unic şi irepetabil pe drumul nostru, al fiecărui om ce nu aleargă către moarte, ci doar fuge de catastrofa naşterii

***

Gustativ, aerodromul pulsează cu o viaţă ce-ţi curge prin vene odată cu sângele ce te menţine cald şi viu, adăugând acel ingredient special ce te face să tresari şi să te înfiori la percepţia gusturilor de aerodrom. Toate aceste tablouri gustative sunt adânc imprimate în tine şi îţi vin natural în minte când cineva te întreabă candid ce este acela aerodrom militar, dar pe care cu greutate le poţi transforma în cuvinte pentru a făuri explicaţii şi a te face înţeles.

Pentru tine, aerodromul şi lumea lui reprezintă o sumă a senzaţiilor pe care le absorbi conştient sau nu, concentrat sau nu, pe care le trăieşti şi pentru care sunt TOTUL, chiar şi diferenţa dintre viaţă şi moarte. Pentru tine, toate aceste elemente se combină şi participă la alcătuirea ta internă, confundându-se cu însăşi fiinţa ta, până la punctul în care nu mai ştii unde te termini tu şi unde încep ele. Pentru că omul este şi suma senzaţiilor sale, cu mediul şlefuindu-l neîncetat, transformându-l din ceea ce crede că este în ceea ce are nevoie să fie.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Gândul săptămânii (XXXII)

  1. Nelu Enache zice:

    Se pot scrie multe comentarii…Mai bine cred ca s-ar potrivi o poezie
    ÎNTOARCERE ACASĂ

    Zbor către cuibu-mi-curcubeu
    Răsfrânt pe boltă-n inele
    Şi-aduc pe aripi mereu
    Singurătatea ce arde în stele.

    Vântul mă poartă aproape
    Prin nori spre-ndepărtatul far
    Iar liniştea sub pleoape
    Pulsează-ntr-al nopţii hotar.

    Aud în eter chemarea
    Clepsidrei ce picură-n ceas
    Timpul cernit, amintirea
    Cuibărită pe capul compas.

    Mă-ntorc acasă în vis
    Şi-adorm sub aripa lunii
    Aerodromul în prag a aprins
    Lumini roşii şi galbene,lumini.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s