Gândul săptămânii (XXXI)

SENZORIAL IV

AERODROMUL ATINGERILOR

 

Dacă te opreşti puţin marşul zilnic şi analizezi, aerodromul militar îţi apare drept un tărâm magic, binecuvântat cu simfonii senzoriale ce-ţi rămân în minte şi în suflet, şi pe care le porţi cu tine oriunde ai merge. Sunt fresce definitorii, înregistrate de simţurile tale şi pictate de mintea ta pe şevaletul sufletului tău în culori speciale, evidenţiate dintre multe altele prin însemnătatea lor aparte, pietre de hotar ce jalonează o lume căreia îi aparţii profund şi de care eşti iremediabil legat.

Ele, aceste conglomerate senzoriale, te leagă prin fire nevăzute de aceste locuri unde nu te-ai născut, dar ai renăscut, un alt om, un om al înălţimilor ameţitoare şi al vitezelor supersonice, şi chiar dacă pot fi percepute punctual de mulţi, de toţi cei ce pot ajunge pe un aerodrom militar, ele pot fi însumate şi compuse doar de mintea ta şi au însemnătate majoră doar pentru tine, tu, cel care le cunoşti greutate şi care le-o porţi pe umeri, tu, cel pentru care ele compun ceea ce tu iubeşti cu toată fiinţa ta: viaţa de aerodrom.

***

Betonul călduţ de sub aripa avionului tău în zilele de vară, cel atât de fierbinte sub asaltul direct al razelor Soarelui, când stai tolănit la taclale cu tehnicul şi, rezemaţi de-o jambă, aşteptaţi cu un colţ nerăbdător de minte al doilea start al zilei. Ritual de aerodrom vechi cât aviaţia şi practicat de toţi cei care i-au călcat pragul, scurta „leneveală” de lângă jamba avionului atârnă greu în balanţa vieţii de aerodrom, contribuind la cimentarea relaţiei dintre tehnic şi pilot, umbra împărţită de cei doi asemănându-se cu bucata de pâine ruptă pe jumătate şi fiind unul dintre semnele de camaraderie ce pot fi întâlnite în această ciudat de frumoasă lume. Inspiri inconştient prin toţi porii costumului tău de zbor răcoarea betonului devenit oază în mijlocul deşertului fierbinte din inima verii de aerodrom, şi ţi-ai dori să duci cu tine senzaţia şi în cabina ce sigur este pârjolită acum de Soarele necruţător, dar te consolezi la gândul că ea, senzaţia, este deja în tine, doar că aici, pe aerodrom, ea nu se poate suprapune peste alta, care are şi ea dreptul de a se manifesta fără să fie obscurată, urmând legile vieţii din marginile câmpiei zborului.

Capronul ferm al scafandrului stratosferic îmbrăcat în grabă în sala de echipare, cu multitudinea lui de fermoare, şireturi şi tuburi, piele sintetică şi constrictivă ce-ţi pare uneori a fi o fiinţă cu o minte a ei, ce te cuprinde în îmbrăţişări ciudate şi după reguli ce aparent îţi scapă, strângându-ţi ca-ntr-o menghină corpul din dorinţa de-al apăra de acţiunile nevăzute şi periculoase ale inamicului numit suprasarcină. Îmbrăţişarea ei protectoare, dar şi dureroasă, este ceva legat strict de profesia ta, o senzaţie rezervată numai celor pentru care supersonicul este a doua casă, acea acasă de dincolo de nori.

Moliciunea aspră a huselor sub care dormitează păsările de foc, cu textura lor zgrunţuroasă, nepretenţioasă, şi culoarea lor spălăcită, greu de ghicit, asprime care-ţi zgârie degetele trecute fugar peste suprafaţa lor, acoperământ aruncat pe fuselaje precum păturile pe cai pentru a-i apăra de frig, strânse cu lungi fâşii din acelaşi material menite a le ancora de trupul obosit al păsării de dural, trup ce trebuie apărat de ploaie, de vânt, de îngheţ, de tot ce le poate face rău. Atingerea huselor dă exact acea senzaţie de cazon, de militar, de lume unde confortul şi esteticul sunt un lux şi cad pe locul x, iar tot ce contează este utilitatea şi eficienţa, atingere ce se adaugă senzaţiilor ce definesc aerodromul militar prin compunerea lor.

Duralul arzător al aripii, peste care-ţi plimbi melancolic mâna într-o zi de vară, îţi pare cea mai reconfortantă senzaţie, de parcă a ta pasăre mecanică ar fi o creatură cu sânge cald şi piele fierbinte ce abia aşteaptă să fie eliberată din amorţeala nezborului şi dezlegată de conexiunile vizibile şi invizibile cu solul. Fermitatea lui îţi dă încredere, iar căldura îţi întipăreşte undeva în minte adevărul vechii vorbe de aerodrom cum că fierul are şi el viaţă, făcându-te să zâmbeşti la gândul că acest adevăr ţi-a fost demonstrat de atâtea ori, când căluţul nărăvaş nu vroia nici în ruptul capului să asculte de hamul tău…

Pielea netedă şi rece a rachetelor aer-aer, mângâiate atent şi cu o oarecare teamă la intrarea în serviciul de luptă sau înainte de decolarea într-o misiune de lansare reală a lor, îţi dă fiori în întreg corpul şi-ţi compune un sentiment special, ştiind că vei săgeta în curând atmosfera cu câteva sute de kilograme de moarte agăţate sub planuri, senzaţie de putere ce nu are egal pentru tine, ştiindu-te stăpân peste formidabile arme de distrugere aeriană. Acesta-i momentul când joaca de-a războiul devine mortal de adevărată, atunci când spinteci atmosfera cu săgeţi de foc agăţate sub planuri, atunci când pleci la luptă cu un singur scop în minte: să dai jos de pe cer inamicul. Atunci, când eşti singur în cabină şi simţi apăsarea covârşitoare a importanţei misiunii tale, amintirea pielii netede şi reci a ogarilor tăi explozivi nu face decât să-ţi dea curaj, ascuţindu-ţi simţurile şi oţelindu-ţi mâna.

Tubul Pitot plin de broboane de apă a norilor, element vital pe care-l mângâi atent la controlul dinainte de zbor, culegând salba de perle ale norilor şi simţindu-le alunecându-ţi în palmă, udându-te cu răcoarea lor lichidă şi adăugându-se la multitudinea de senzaţii ce te încearcă atunci când îţi dezmierzi căluţul de foc, căutând semne de boală. Senzaţiile combinării apei şi a metalului rece şi lustruit îţi dansează în palmă, şi zăboveşti asupra lor cu un crâmpei de minte în timpul ritualului de luare în primire a avionului, desfătându-te cu efectele lor şi stocându-le inconştient în galeria tablourilor senzoriale pe care le aduci cu tine din lumea păsărilor de dural, preţiosul tăi bagaj acumulat în timpul trecerii tale prin viaţă.

Metalul zimţat al manşei strânse până la durere, cu degetele albite de efort, este o senzaţie ce ţi se imprimă în minte, şi de multe ori te surprinzi masându-ţi inconştient podul palmei drepte, privindu-l atent şi aşteptându-te să vezi întipărite acolo, săpate adânc, urmele dinţilor mărunţi ai ei. Manşa strânsă la refuz prin mănuşa neagră de piele în momentele de încordare fizică şi psihică extremă este un gest menit a-ţi da încredere, este o senzaţie dorit a-ţi permite să simţi mai bine avionul prin manşă, să-i simţi tremurul şi să crezi că-l poţi controla mai bine, gest inconştient prin care încerci o sporire a controlului asupra păsării de foc.

Fuselajul perfect lustruit al camaradului tău de dural îşi imprimă în mintea-ţi amprenta lui senzorială, îl simţi sub palme mult după ce nu-l mai atingi şi nu poţi alunga senzaţia ce se aşterne în tine, realizând după multă vreme că ea nu te va părăsi niciodată şi întotdeauna vei recunoaşte pielea ca de rechin a avionului supersonic, chiar de-ai avea ochii închişi. Pentru că numai tu ştii de câte ori te-ai îmbătat de atingerea aia, de câte ori i-ai simţit netezimea şi rândurile perfect aliniate de nituri, numai tu ştii de câte ori ai închis ochii şi ai permis răcorii duralului să treacă în tine, ca într-un ritual de comuniune menit a te lega profund şi iremediabil, adânc şi complet, de îmbrăcămintea ta înaripată, de pielea ta supranaturală.

***

Tactil, aerodromul militar pulsează cu o viaţă ce-ţi curge prin vene odată cu sângele ce te menţine cald şi viu, adăugând acel ingredient special ce te face să tresari şi să te înfiori la percepţia atingerilor de aerodrom. Toate aceste tablouri tactile sunt adânc imprimate în tine şi îţi vin natural în minte când cineva te întreabă candid ce este acela aerodrom militar, dar pe care cu greutate le poţi transforma în cuvinte pentru a făuri explicaţii şi a te face înţeles.

Pentru tine, aerodromul şi lumea lui reprezintă o sumă a senzaţiilor pe care le absorbi conştient sau nu, concentrat sau nu, pe care le trăieşti şi pentru care sunt TOTUL, chiar şi diferenţa dintre viaţă şi moarte. Pentru tine, toate aceste elemente se combină şi participă la alcătuirea ta internă, confundându-se cu însăşi fiinţa ta, până la punctul în care nu mai ştii unde te termini tu şi unde încep ele. Pentru că omul este şi suma senzaţiilor sale, cu mediul şlefuindu-l neîncetat, transformându-l din ceea ce crede că este în ceea ce are nevoie să fie.

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s