Gândul săptămânii (XXIX)

ULTIMA OARĂ

 

motto:

Fericirea

este visul de aur

al filosofilor…

 

De cele mai multe ori, nu ştim că facem anumite lucruri pentru ultima oară, nu conştientizăm că am discutat pentru ultima oară cu cineva, nu realizăm că i-am strâns mâna şi l-am privit pentru ultima oară în ochi. Ne lipsesc coordonatele necesare înţelegerii momentului şi nici nu dispunem de ustensilele necesare pentru a-i determina probabilitatea de repetare, crezând orbeşte într-un „data viitoare” ce stă la baza conceptului nostru de viitor, concept ce este şi otrava existenţei noastre, deoarece nu facem şi nici nu spunem ceea ce trebuie să facem şi să spunem la momentul acum, dar şi motorul ei, pentru că ne livrează, în doze mici şi săţioase, drogul ce ne ţine în viaţă atunci când toate ni se par a merge rău – speranţa.

Rareori pătrundem înţelesul acelui ultim moment, de parcă ceva din noi, ascuns undeva, într-un colţ arhaic al fiinţei noastre, ar simţi pulsaţia acelui moment, frecvenţa şi intensitatea lui, decriptându-i într-un mod misterios semnificaţia. Rareori se întâmplă asta, doar că, atunci şi acolo, totul nu este decât o senzaţie, nimic conştient, nimic raţional, doar o senzaţie ce nu dă pace şi care rămâne cu tine pentru a-ţi tortura visele din miez de noapte, când te vei întreba obsesiv de ce n-am înţeles atunci? şi oare ce-aş fi făcut dacă aş fi ştiut…?

***

Ultima discuţie la celulă, cu râsetele zgomotoase şi gesturile energice, de oameni hotărâţi şi stăpâni pe ei şi fără griji absurde, ultima ţigare fumată împreună, cu gust de nerăbdare şi dorinţă de zbor, ultimul schimb de idei şi sfaturi, cu repetarea cu voce tare a caracteristicilor misiunii ce va fi să vină, ultimul drum de la celulă până în linia de avioane ce aşteaptă, cuminţi şi proptite-n cale, ne aşteaptă, să le luăm în primire şi să le redăm viaţa. Ultima privire aruncată lui, omul pe care l-ai văzut de atâtea ori şi cu care te cunoşti din şcoala militară, ultimul semn şugubăţ cu ochiul şi apoi despărţirea aia seacă, banală, cu fiecare pe traiectoria lui, fiecare la avionul lui.

N-aveai de unde să ştii că era o despărţire definitivă, pe care acolo, în buza pistei şi cu mirosul zborului umplându-ţi nările, n-aveai cum s-o detectezi, nu puteai s-o afli, s-o ghiceşti, ochii tăi erau prea imperfecţi pentru a distinge aripa păsării morţii atingând uşor casca de zbor albă a camaradului tău, a cărui mână o strânseseşi pentru ultima oară atunci, acolo, la celula de alarmă…

Ultima întâlnire cu ea, moment încrustat în marmora minţii, ars de biciul regretului în carnea imaterială a sufletului tău, urmă ce nu se va şterge niciodată, adăugându-se altor semne, cicatricile trecerii tale prin viaţă, cu bătăliile ei pierdute şi căderile tale în noroiul neputinţei.

Ultima oară împreună, cu tensiunea aia difuză şi stânjenitoare ce plutea nevăzută în aer, ultima plimbare înceată prin parcul plin de verdeaţă şi oameni indiferenţi, străini şi reci, ultima discuţie ce îşi dorea teribil de mult să fie relaxată, cuvinte banale spuse la fel ca de o mie de ori în trecut, dar, totuşi, cu ceva schimbat în ele, ultimele priviri aruncate într-un fel anume, de parcă ar fi vrut să întipărească, să amprenteze momentul, să-l captureze undeva, adânc, pentru a nu-l lăsa să iasă decât atunci când… trebuie.

Ultimele râsete, glumiţe mici şi nevinovate, caracteristice, nimic ieşit din normalul noţiunii de noi, ultimele atingeri, calde, prelungi ca din întâmplare, şi triste, gesturile binecunoscute şi tonul potolit al vocii, toate amalgamate în semiobscuritatea ce arunca umbre şi permitea luminilor să se reflecte apos în ochii umezi, ultima îmbrăţişare, cu parfumul molatec şi dulce, pe care-l simţi multă vreme, mult după ce ea nu mai este lângă tine, apoi zâmbetul strâmb şi nodul din gât, ultima privire aruncată obsesiv înapoi, sperând s-o întâlnească pe a ei, da, şi ea a privit, lungul drum spre casă, cu ecouri ricoşând de pereţii interiori ai interiorului tău rezonant, şi… ăsta-i gustul finalului…?

Ultima atingere a metalului rece şi ud de roua dimineţii, ultima mângâiere cu privirea, privire expertă ce-l cuprinde cu totul şi zăboveşte asupra punctelor de maxim interes, verificând oglinda amortizoarelor jambelor, umflarea pneurilor, cantitatea de petrol picurat în tava de sub fuselaj, lipsa scurgerilor de lichid hidraulic, micile trucuri ale meseriei ce-ţi tarează ochiul şi ajungi să le percepi inconştient, declanşând semnale de alarmă atunci când ele nu sunt în limitele normalului de aerodrom. Ultimul tur al avionului husat, ce dormitează cuminte în animaţie suspendată, aşteptând revenirea la viaţă şi eliberarea controlată în explozia decibelică a forţajului, ultimele atingeri prieteneşti, precum cele ale călăreţului care-şi linişteşte căluţul, dându-i încredere că-i mulţumit de el, ultimele priviri contemplative, pline de admiraţie mută la adresa formelor rezultate ale unei evoluţii artificiale, născute din străfundurile minţii umane.

Nu ştii niciodată când te ascunzi ultima oară de arşiţa soarelui la umbra aripii lui, nu ştii niciodată care este ultimul vostru zbor împreună, nu ştii niciodată când îi simţi ultimele vibraţii, ia el, de ştie, nu-ţi poate spune, nu te poate pune în gardă şi nu-şi poate lua adio de la tine. Iar apoi, acolo, în rana câmpului, metalul contorsionat nu mai este el…

Poate că asta-i şi una dintre frumuseţile vieţii: faptul că nu ştii niciodată când este sfârşitul – îl afli doar după ce el se întâmplă.

***

Ce rămâne după…?

Durerea

Durerea ca un animal rănit ce se zbate sălbatic cu o labă prinsă în dinţii de fier ruginiţi ai capcanei, se zbate şi urlă a moarte încercând să scape, încercând să se elibereze cu orice cost, sfârşind prin a-şi sfâşia bucata prizonieră din el, abandonându-şi întregul, o durere ce pulsează în tine în ritmul inimii ce-o transferă prin tactul ei neobosit din regatul sufletului în împărăţia trupului, durerea pentru care nu există decât un singur leac – timpul

Timpul mijloceşte adevărata ruptură în noi, ruptura ce lasă în urmă gândul că am fost cândva întregi, timpul cicatrizează rănile şi ne permite să mărşăluim mai departe către ţinta misterioasă a călătoriei noastre, timpul ne aşterne umbre pe ochi şi riduri pe feţe, şi tot el ne şterge câte puţin din strălucirea zâmbetului, picurându-ne în suflete o tristeţe ce nu dispare cu adevărat niciodată, osândiţi fiind de propriile noastre alegeri să o ducem cu noi tot restul vieţii, cruce grea din lemn aspru şi crăpat de vreme, lemn supranatural compus din figuri de oameni dragi ce nu mai sunt cu noi, amintirea lor, atingerea lor, amărăciunea noastră, regretele noastre, lacrimile noastre, tot ce rămâne după ce ne pierdem puţin cât de puţin întregul

Toţi am vrea să ne eliberăm de cruce, toţi am vrea să fim liberi de tot ce-i negativ din fibra ei, toţi am vrea să păstrăm doar ce-i mai frumos din tot ce ni se întâmplă pe parcursul vieţii, dar…

Nefericirea este o coordonată definitorie a fiinţei umane, iar dacă ni se pare că ducem lipsă de ea, ne-o fabricăm singuri.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în 1000 de cuvinte și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la Gândul săptămânii (XXIX)

  1. Laurentiu-George Chiforescu zice:

    Mai bine sa nu stii dinainte, eu as prefera sa mor in somn, fara sa stiu, sa mor in masina intr-un accident groaznic, dar sa nu am timp sa realizez, am avut cateva accidente cu masina, cred ca stiti unii dintre voi, sper sa nu stiti niciodata majoritatea, dintr-odata stii ca o sa se intample ceva grav, stii ca nu ai cum sa eviti, incerci totusi, te gandesti si te chinui sa gasesti o solutie, dar se aude zgomotul ala groaznic si apoi, chiar daca nu lesini, ramai amortit, socat, asta e bine, inseamna ca mai traiesti, apoi incerci sa vezi daca poti sa misti, sa vezi ce au colegii tai, ce au ceilalti. In asmenea momente nu iti trece viata prin fata, nu ai timp, incerci, faci tot posibilul sa scapi sau daca nu poti sa eviti evenimentul, sa aiba urmari minime. Prefer sa mor de inima decat sa ma duc la doctor si sa imi spuna „stii mai ai 6 luni si mori”, am cunoscut un copil de 7 ani care imi explica ca are cancer si in cateva luni va muri, asa a fost, nu pot sa imi dau seama cum putea vorbi copilul acela al prietenilor mei cu atata usurinta, eu as fi terminat, probabil m-as sinucide cu diazepam. Poate ca, daca tot e sa mori, e bine sa fii pilot si sa lupti in cele cateva secunde sa repari ceva, sa cauti sa nu cazi pe cei de jos, sa nu ai timp sa stii CA S-A TERMINAT SI CEI DE ACASA TE VOR ASTEPTA DEGEABA si prietenii si colegii vor vorbi de acum ce om ai fost si ce rau le pare. E bine sa stii ca nu o sa ti se intample niciodata tie, ne jucam cu vorbele, scrii foarte frumos poetule, subiectul e foarte sensibil, asa e viata, trista, si, dupa parerea mea, MAI BINE SA NU STII DINAINTE nici despre altii, nici despre tine… Si durerea nu mai e a celui plecat, ne ramane noua, o sa vina vremea sa le ramana lor…

  2. Senzația pe care o trăiesc ori decâte ori îți citesc povestirile este aceea preaplinului.Fiecare cuvânt reverberează în mine și ca într-o empatie totală și totalizantă.Mă transform.Devin gestul acela fugar,devin pentru o clipă chiar căluțul tău de dural sau cele șapte trepe ce numeri când le urci către înăltătorul zbor.
    De astă dată,acest ultim ritm repetat ca melodia unui disc zgâriat se împleteșe cu timpul conștient a trecerii.Al tecerii prin viață.Al„Marii Treceri”.Nu!…n-ai fi făcut nimic de-ai fi știut,pentru că te-ar fi devorat tema…și nu „delicatețea” temei își găsește loc aici,ci frica.Ea,frica umană de la care nici măcar bărbații îndrăgostiți de zbor nu fac excepție,frica de acel ceva căruia nu vrem să-i spunem pe nume,dar către care ne îndreptăm cu dumnezeiască certitudine,în fiecare zi.
    Ultimul.Ultima.Ultimul,ca măsură finală a unei existențe începută cu întotdeauna cu primul…primul țipăt,primul pas,primul cuvânt,prima literă,prima ecuație,primul sărut,primul zbor prima iubire și imediat în ziua următoare prima trădare,prima povestire și…ultima a unor autofabricanți de nefericire ce suntem.Preaplinul cuvintelor tale chiar și sub semnul…„ultimului”!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s