Gândul săptămânii (XXVII)

SENZORIAL I

AERODROMUL IMAGINILOR

 

Dacă te opreşti puţin din marşul zilnic şi analizezi, aerodromul militar îţi apare drept un tărâm magic, binecuvântat cu simfonii senzoriale ce-ţi rămân în minte şi în suflet, şi pe care le porţi cu tine oriunde ai merge. Sunt fresce definitorii, înregistrate de simţurile tale şi pictate de mintea ta pe şevaletul sufletului tău în culori speciale, evidenţiate dintre multe altele prin însemnătatea lor aparte, pietre de hotar ce jalonează o lume căreia îi aparţii profund şi la care eşti iremediabil conectat.

Ele, aceste conglomerate senzoriale, te leagă prin fire nevăzute de aceste locuri unde nu te-ai născut, dar ai renăscut, un alt om, un om al înălţimilor ameţitoare şi al vitezelor supersonice, şi chiar dacă pot fi percepute punctual de mulţi, de toţi cei ce pot ajunge pe un aerodrom militar, ele pot fi însumate şi compuse doar de mintea ta şi au însemnătate majoră doar pentru tine, tu, cel care le cunoşti greutate şi care le-o porţi pe umeri, tu, cel pentru care ele compun ceea ce tu iubeşti cu toată fiinţa ta: viaţa de aerodrom.

***

Insigna de pilot de vânătoare, pajura de tablă argintie ce-ţi decorează partea stângă a hainei militare de albastrul cerului, în dreptul inimii, simbol al devenirii tale ca om şi al apartenenţei tale la casta războinicilor aerului pe care l-ai primit într-o zi frumoasă, când visul tău a devenit realitate, iar tu ai putut, în sfârşit, să-ţi şopteşti zâmbind mulţumit, „Sunt pilot de vânătoare!”. Insigna aceea micuţă, delicată şi strălucitoare nu te va părăsi niciodată, şi ştii că ai tăi camarazi se vor asigura că ea va fi cu tine atunci când vei reveni în ţărâna din care ai fost plămădit, în orice fel s-ar întâmpla asta…

Poarta unităţii, pragul acela pe care-l treci în fiecare zi când intri pentru programul obişnuit, dar pe care l-ai trecut cu adevărat o singură dată, atunci, cu ceva vreme în urmă, când ai fost repartizat aici şi înglobat complet şi definitiv în lumea aerodromului militar pe care l-ai ales şi care te-a ales la rândul lui, acceptându-vă reciproc prin acel simplu pas făcut peste un hotar de lume. Simbol al accederii şi al acceptării tale în universul profesiei pe care ţi-ai ales-o, poarta de fier străjuită de pajura de tablă este o parte importantă a ta, fiind prima imagine ce-ţi vine-n minte atunci când auzi numele aerodromului tău.

Aerodromul tău, cu pista şi căile sale de rulare, este casa zborului militar, locul tău de muncă unde-ţi câştigi pâinea zilnică – vorba cuiva important! – şi unde se nasc traiectoriile tale avântate spre cerul ce uneori ţi-e prieten, alteori nu. Văzut de jos, întinderile sale de beton alb-cenuşiu îşi insinuează caroiajul dalelor direct în sufletul tău, garant al unei stabilităţi atât de necesare şi promisiune a ridicării spre cer. Văzut de sus, liniile-i drepte şi de un alb strălucitor în anumite momente îţi imprimă pe retină acest simbol al revenirilor acasă, ceva din tine bucurându-se la vederea lui, pe când altceva întristându-se la gândul că zborul este pe sfârşite. Aerodromul tău, cu betonul lui caroiat inginereşte, este un simbol important ţie, este însăşi insula ta de magie în marea de banal cotidian.

Celula de alarmă, simbol al veghei neîntrerupte a oamenilor din acest colţ de ţară şi semn al atingerii unui nivel superior de pregătire, când nu mai eşti abonatul cabinei I a dublei, ci semeni din ce în ce mai mult cu un luptător aerian. Clădirea joasă şi înnecată de vegetaţie dintr-un capăt al pistei este o imagine plină de o însemnătate aparte pentru tine, fiind locul unde se nasc parametrii zborului tău la vânătoare şi cel în care-ţi ascuţi tăişul priceperii în lupta aeriană şi îţi forjezi scutul răbdării.

Avionul de vânătoare, căluţul tău de foc, forma pe care o poţi recunoaşte din orice unghi şi dintr-o mie, silueta imprimată pe retină şi gravată în carnea ireală a sufletului, maşinăria aceea nebănuit de complexă şi care pulsează cu o viaţă stranie, de care şi tu te vei fi impregnat la fel ca toţi cei ce-au călcat această cale înaintea ta, calea pilotului de vânătoare. El este camaradul tău ce-ţi grăieşte într-un limbaj de luptă codificat, ea este silueta ce-ţi săgetează cerul viselor din crucea nopţii, simbol al nelimitării omului modern şi al ascensiunii lui către cerul de deasupra în tunet de forţaj.

Scara de avion, cu ale ei şapte trepte pe care te visezi obsesiv urcându-le cu nerăbdarea adrenalinei ce-ţi umflă arterele, întotdeauna una câte una şi niciodată sărite câte două, pentru că în aviaţie graba neconştientă şi nenecesară înseamnă moarte. Scara de avion este un simbol puternic a tot ceea ce înseamnă aviaţie, simbol al procesului de evoluţie ce se termină în postul de pilotaj, acolo unde greul şi frumosul de-abia atunci încep. Fără ea, scara de avion, urcuşul omului ce se vrea pilot nu ar fi normal.

Bordul supersonicului tău, cu ochii sticloşi ai indicatoarelor lucind abrupt pe fondul verzui al planşei de bord, ce uneori îţi pare a fi o carte deschisă din care citeşti parametrii vieţii camaradului tău de dural, încercând să-i simţi stările, bord pe care-l visezi şi în somn şi pe care trebuie să-l reciţi ca pe „Tatăl nostru”. El îţi permite să-ţi afli camaradul de dural, multitudinea lui de ferestre ale sufletului îngăduindu-ţi să ştii ce, când şi cum să faci pentru ca zborul vostru să continue, urmându-şi desfăşurarea planificată. Fără să cunoşti la perfecţie bordul unui avion, nu poţi să-l zbori, nu-ţi este permis să-l zbori, astfel că mereu ai în faţa ochilor universul acela complicat de terminaţiuni nervoase ce te grefează în feluri ce transcend simplele atingeri complexei alcătuiri a maşinăriei tale aeriene.

Tehnicul avionului tău, privindu-te atent de lângă aripa stângă, reper stabil şi credincios în universul schimbător şi mobil al zborului, garant al unei misiuni îndeplinite normal şi al unei reîntoarceri sigure pe faţa ridată a pistei, siluetă dreaptă şi dragă ce-ţi veghează desprinderile şi revenirile cu un zbucium pe care numai el îl ştie, şi al cărui freamăt nu îl poţi ghici decât în privirile ce te cuprind cu blândeţe, cu tot cu avion. El este o altă legătură a ta cu avionul, un alt fir ce te conectează vieţii de aerodrom, un alt camarad din marea familie cu albastru pe epolet, un alt jalon al existenţei tale de pilot militar, o altă baliză ce te ţine pe un curs normal, un alt simbol a tot ce însemnă pentru tine noţiunea de aerodrom militar.

Pământul văzut de la 10000 de metri, cu ale lui culori spălăcite de valurile grele de aer străveziu ce te susţin ca prin magie şi se interpun perfid între tine şi lumea ce pare atât de departe uneori, este o imaginea pe care după ce-ai înregistrat-o pentru prima oară n-o vei mai putea dezlipi de pe retină orice-ai face, dorindu-ţi s-o revezi iar şi iar, reîmprospătând-o cu alte urcări în vârful lumii. Este o privelişte specială, nepământeană la propriu, tablou pe care încerci cu disperare să-l descrii pentru nepiloţi, căutând în tine cuvinte ce refuză să se aşeze într-o ordine care să reflecte realul din tine, din spatele ochilor tăi, părându-ţi a suna fals pentru urechi străine de senzaţiile urcării în cer cu foc de cometă în coadă.

Cerul misterios al stratosferei, când ai impresia că poţi atinge stelele ce ard potolit în mijlocul zilei pe bolta de un albastru întunecat, ca nişte găuri enigmatice într-un voal opac ce pare a ascunde lumină în spatele lui, precum plafonul noros ascunde hain lumina Soarelui cel dătător de viaţă. Cerul misterios de stratosferă, pe care-l iubeşti atât de mult încât nu te mai saturi să-l cutreieri solitar, plutind potolit la graniţa dintre lumi, pentru ca să revii pe faţa Pământului aureolat de pulberi de stele culese acolo sus, în câmpiile îngheţate de pe piscurile atmosferei. Cerul misterios de stratosferă, imagine pe care-o iei cu tine atunci când te avânţi spre solul ce-ţi aşteaptă revenirea, şi pe care-o închizi în sipetul sufletului, ştiindu-i valoarea şi preţuind raritatea clipei în care navighezi în locul unde Pământul îţi pare a se arcui sub greutatea Cerului.

***

Vizual, aerodromul militar pulsează cu o viaţă ce-ţi curge prin vene odată cu sângele ce te menţine cald şi viu, adăugând acel ingredient special ce te face să tresari şi să te înfiori la vederea imaginilor de aerodrom. Toate aceste tablouri sunt adânc imprimate în tine şi îţi vin natural în minte când cineva te întreabă candid ce este acela aerodrom militar, dar pe care cu greutate le poţi transforma în cuvinte pentru a făuri explicaţii şi a te face înţeles.

Pentru tine, aerodromul şi lumea lui reprezintă o sumă a senzaţiilor pe care le absorbi conştient sau nu, concentrat sau nu, pe care le trăieşti cu toată fiinţa ta, ele fiind TOTUL, chiar şi diferenţa dintre viaţă şi moarte. Pentru tine, toate aceste elemente se combină şi participă la alcătuirea ta internă, confundându-se cu însăşi esenţa ta, până la punctul în care nu mai ştii unde sunt graniţele tale şi unde încep ele. Pentru că omul este şi suma senzaţiilor sale, cu mediul şlefuindu-l neîncetat, transformându-l din ceea ce crede că este în ceea ce are nevoie să fie.

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Gândul săptămânii (XXVII)

  1. Chiriac Bogdan zice:

    Fericiti cei care au putut sa traiasca asa ceva. Felicitari pentru transcrierea acestor senzatii!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s