La verticală

Eclipsată de catastrofa aviatică de joi, 5 iulie a.c., data de 6 iulie a trecut relativ nebăgată în seamă, ocupaţi fiind cu plângerea celor patru camarazi elicopterişti ce au căzut la manşă într-o altă zi toridă de vară…

Cu o întârziere justificată din motive evidente, revin asupra acestei date foarte importante din calendarul Aviaţiei Militare Române, onorând ziua de naştere a două legende ale manşei printr-un text ce musteşte de zbor şi cer senin. Cele două legende ale manşei sunt Doru Davidovici şi Dorel Luca, pe 6 iulie împlinindu-se 67 ani de la naşterea pilotului-scriitor şi 56 ani de la naşterea genialului îmblânzitor de supersonice.

Dacă Doru trăieşte numai în noi, în fiecare dintre cei ce-i iubim moştenirea, scriitoricească şi aviatoricească, generalul de flotilă aeriană (r) Dorel Luca trăieşte şi în lumea fizică, printre noi, ascuns într-o mantie de modestie, tăcere şi anonimat. Fără întenţia de a-i tulbura liniştea, sper din tot sufletul ca urările de „La Mulţi Ani!” şi „Cer Senin!” să ajungă la dânsul şi să-i cimenteze – dacă mai e cazul… – convingerea că nu este uitat şi că nu va fi uitat cât timp va exista pe aceste meleaguri arma aviaţie militară supersonică, şi nici după aceea.

Mă înclin cu respect în faţa celor doi monştri sacri ai Aviaţiei Militare Române şi vă las pe aripi de zbor!

***

foto de Iulian Voicu

 – Lasă-l la mine!, l-am auzit în căşti pe Comandant, pentru ca să mă retrag obedient de pe comenzi în secunda următoare, căutându-mi din ochi puncte de sprijin pentru mâini şi picioare, pregătindu-mă de ce va urma.

Am privit palonierele şi manşa cum s-au mişcat singure, dubla intrând într-un viraj scurt şi abrupt, în coborâre, în timp ce acul ARK-ului trăgea hotărât către gisment zero. 

Delineşti Control, sînt zero-doi-unu, permiteţi trecerea la verticală!

Aprob, zero-doi-unu!, a venit prompt răspunsul CZ-ului.

Coborârea a continuat, iar viteza a crescut, pentru ca la verticala radiofarului apropiat să avem opt sute la oră cu o sută de metri la înălţime. Înainte de-a ajunge la pragul pistei, Comandantul a executat un semitonou şi am parcurs aşa, în zbor pe spate, întreaga lungime de trei mii cinci sute de metri de pistă, cel mai probabil scoţându-i pe toţi de pe unde or fi fost băgaţi.

Control, dacă aveţi trafic în zona aerodromului!

Negativ, zero-doi-unu! Sînteţi de capul vostru!

Confirm! Aprobaţi lucrul la verticala aerodromului!

Aprob…!

Parcă am simţit ceva, o undă specială în vocea groasă şi profesională a CZ-ului… Oare să fi fost nerăbdare?!

Ce-a fost, ce n-a fost, „concertul” a debutat în forţă.

După ce-a trecut de pragul nordic al pistei, a urmat un alt semitonou şi un viraj strâns pe stânga, în coborâre, aliniind dubla fix pe deasupra bretelei, având linia de avioane în dreapta şi elicopterele Puma pe stânga, pe iarbă. Nu mi-am luat ochii din parbrizul blindat, nu am putut!, dar am putut estima ca având cam zece metri până la betonul bretelei, în timp ce viteza, scăzută la ieşirea din viraj, creştea iar, apropiindu-se de şapte sute la oră. Am simţit şocul cuplării forţajului, pentru ca manşa iar să se mişte singură, imprimând dublei 327 o traiectorie verticală chiar în faţa celulei de alarmă, şandelă în forţaj terminată pe la vreo două mii de metri cu trei tonouri rapid înşurubate pe dreapta.

Îmi trăsesem picioarele de pe paloniere şi-mi ţineam mâinile strânse pe lângă corp, strângând chingile şi încercând fără prea mare succes să-i ghicesc întenţiile şi să previn să-mi ciocnesc casca de sticla organică a cupolei cabinei. Eram doar un sac de cartofi, iar Comandantul se pare că era chitit să mă umple de sânge, băgând la G-uri de transpiram ca un cal, respirând sacadat oxigenul cu iz metalic, luptând să-mi păstrez creierul oxigenat. N-am excelat niciodată la acrobaţie, cu toate că nu-mi displăcea, dar eu preferam alt tip de „ghiduşii”, cu nimic mai puţin periculoase sau solicitante…

Am închis ochii şi am lăsat celelalte simţurile să-mi funcţioneze private de senzorul-căpetenie. Nu ştiu dacă am mai făcut aşa ceva în decursul altui zbor, dar senzaţia a fost indescriptibilă!

Pur şi simplu mă abandonasem complet în mâinile celui din cabina a doua, iar ca să faci acest lucru, trebuie să ai o încredere oarbă în acel om, încredere pe care eu o aveam, dovedită şi prin gestul meu nemaifăcut. Instinctul de pilot, conform căruia trebuie să ştii în orice moment poziţia avionului în spaţiu şi coordonatele de bază ale zborului, adică viteză şi înălţime, îmi urla să deschid ochii şi să confirm cu ei ceea ce urechea internă percepea, adică un picaj abrupt început din… zbor pe spate?

I-am deschis încet şi am confirmat cele percepute non-vizual, admirând apropierea de sol la un unghi de patruşcinci de grade, pentru ca un semitonou să readucă dubla în poziţie normală de zbor. A redresat din picaj fix la jumătatea pistei şi pe la două sute, pentru ca să înceapă un viraj pe stânga imediat ce a parcurs în zbor orizontaj distanţa până la capătul dinspre nord al pistei. Virajul strâns la două sute de metri înălţime s-a dovedit a fi un viraj de trei sute şaizeci de grade executat în curtea unităţii, cu suprasarcină sănătoasă ce mă apăsa brutal în scaun şi dâre de condens apărute pe planuri, datorate aerul ce încă mai era plin de umezeală. Revenind în acelaşi punct de unde a-nceput virajul, Comandantul a imprimat brusc dublei o traiectorie în urcare, coroborată cu un tonou ce ne-a readus la verticala pistei. A urmat un tonou fracţionat, cu cei patru timpi executaţi cu forţajul cuplat, forţaj menţinut pe parcursul lupingului ce a urmat.

Eram leoarcă de transpiraţie şi îmi simţeam masca săpându-şi marginile în carnea obrajilor şi, mai ales, în punctul dintre sprâncene unde se termina nasul meu acvilin. Acolo avusesem mari probleme în trecut, în şcoală, la trecerea pe avionul cu motor turboreactor, întâlnirea cu masca de oxigen terminându-se prost pentru mine şi lăsându-se cu dureri serioase în punctul acela. Normal că fusesem ţinta ironiilor dragilor mai colegi şi camarazi, norocoşi posesori ai unor năsucuri abia vizibile, în timp ce eu şi cu bârna mea înfiptă-n mijlocul feţei mă chinuiam la fiecare zbor să găsesc o poziţie a măştii care să-mi permită să nu mă mai simt secat până în adâncul sufletului… Până la urmă am găsit-o, făcând adevărate crize de isterie de fiecare dată când cineva umbla la masca mea şi-mi deregla mie ajustările… Acum, rosătura din punctul acela dispăruse, înlocuită de o bătătură în toată regula, precum li se întâmplă persoanelor ce poartă ochelari de multă vreme, dar tot mai fiind deranjat în anumite ocazii, cum ar fi zborul acesta cu suprasarcină sălbatică. Dar tăceam mâlc şi sufeream cu stoicism, atent să nu deranjez magicianul aflat în exerciţiul funcţiunii!

Ieşiţi din luping, am folosit energia cinetică pe care-o câştigasem ca să ajungem până în zona radiofarului îndepărtat, pentru ca acolo să revenim pe cap de aducere la aerodrom printr-un viraj scurt de o sută optzeci de grade. Am înţeles intenţiile Comandantului atunci când a scos trenul şi a pus flapsul pe poziţie de aterizare, fiind ferm convins că nu vom ateriza aşa, din scurt. Nici n-am făcut-o, pentru că a venit cu trenul scos până la aproape un metru de betonul pistei şi, tot cam prin dreptul celulei de alarmă, a degajat spre dreapta, în urcare, smucind de manşă în timp ce a cuplat forţajul. Am urcat aşa, pe o traiectorie abruptă, cu flapsul intrând progresiv cu creşterea vitezei, dar cu trenul încă scos, pregătind o altă trecere. După ce am urcat pe la o mie de metri, a decuplat forţajul, executând un viraj larg şi leneş, în coborâre, ce ne-a scos iarăşi la verticala pistei, unde a cuplat iarăşi forţajul şi a executat două tonouri lente, cu trenul scos, pe toată lungimea pistei.

Programul zilei l-am terminat în forţă, cu o ultimă trecere glorioasă, la care probabil că nu s-a mai aşteptat nimeni. Din capătul nordic al pistei, unde am ajuns cu trenul scos, am virat stânga în urcare, iar atunci probabil că majoritatea spectatorilor a crezut că am intrat în tur de pistă. Dar nu, n-a fost aşa! Comandantul a dus dubla la verticala comunei al cărui nume îl poartă şi aerodromul, a mai executat un viraj şi a pus botul dublei pe un reper numai de el cunoscut, reper ce ne-a scos fix deasupra celulei de alarmă, acolo unde am razmutat cu cinşpe metri la radioaltimetru, cuplând forţajul şi executând o şandelă de „la revedere” deasupra pistei.

Trebuie să recunosc: mă cam întrebam câte geamuri vom fi spart cu ghiduşia noastră şi care-o fi nota de plată, dar… aveam un om cu greutate în spatele meu şi nu-mi păsa cu adevărat de nimic!

Manşa la tine!, m-am pomenit anunţat când dubla încă se mai înşuruba în cerul scăldat în razele soarelui ce strălucea acum cu voioşie. M-am pus repede în poziţie de pilotaj, am întrerupt înşurubarea şi am adus avionul în zbor orizontal. Altimetrul arăta trei mii de metri.

Zero-doi-unu, aprobaţi venirea la aterizare din priză directă!

Ăăă… aprob, zero-doi-unu, hai acasă!

M-am executat, punând dubla într-un viraj picat, pe dreapta, cu ochii la panoul de avertizare, pe care clipea roşu RĂMAS 500 L. Mda, se pare că ne dădusem ceva în bărci, nu glumă!

M-am pregătit psihologic pentru o aterizare cu avionul foarte uşor, cu gaz pe sponci. Eh, nu eram la prima abatere de genul ăsta, aşa că aveam ceva experienţă…

Ca acu’ un an, Poete, la fel ca acu’ un an…!, l-am auzit pe Comandant plesnindu-mă prin intercomunicaţie, de parcă mi-ar fi citit gândurile.

Da, aşa aterizasem acasă acum un an, când mi s-a aprins lampa REZERVOR CONSUM pe pantă şi am scăpat de un şut în fund – binemeritat, de altfel… – numai datorită faptului că în ziua aia Comandantul era în zebră, conducător de zbor, şi mai avea mulţi alţii în aer, aşa că n-avea timp de mine, pe moment. Pur şi simplu mă furase peisajul, ce-i drept admirat de la o sută de metri şi mult sub. Cam greu să nu te laşi furat de el în astfel de condiţii… Cum nimeni nu m-a întrebat de sănătate, fiind zi de zbor cu regimentul, cu zeci de avioane în aer, eu mi-am văzut de treabă, dar uitând că la bord există un sistem de control şi semnalizare a consumului de combustibil. Adică, mai precis, am răspuns mecanic semnalelor, cu un colţ de creier, trezit din reverie numai de ochiul roşu al lămpii de avertizare RĂMAS 500 L. Abia atunci m-am gândit şi la gaz, iar când am văzut pe unde eram…

N-am avut altceva ce face, aşa că m-am ridicat la cinci mii şi l-am ţinut la viteza economică de cinci sute, anunţând prin radio că mai am puţin petrol, să-mi dea prioritate la aterizare. Am refuzat să vin pe invers, dar pe panta de aterizare mi s-a aprins REZERVOR CONSUM, aşa că l-am pus jos gol-goluţ, motorul funcţionând cu aburi de petrol, cum frumos a făcut mişto de mine măgarul de Moşescu…

Apoi, la ceva timp după ghiduşia mea, maxim o oră, lui Dex nu i s-a siguranţat jamba de bot, aşa că incidentul meu a fost repede dat uitării, eclipsat de al lui, mult mai serios şi cu potenţial de agravare. L-a pus normal pe pistă, dar la contactul jambei de bot, după un rulaj de vreo cinci sute de metri şi imediat după scoaterea paraşutei de frânare, jamba i s-a pliat şi a venit pe bot. Avionul lui, 9809, n-a avut mari probleme, dar… regimentul s-a înregistrat cu un incident, comisie, cercetări şi tot tacâmul… Eu am scăpat uşor, el n-a fost rănit, nici măcar scos din plictiseala-i caracteristică, avionul lui s-a reparat în unitate şi a fost dat la zbor în curând, aşa că doar am avut motiv de sărbătoare şi, implicit, de băute…

Alungându-mi aburii gândurilor din minte, l-am pus pe direcţie şi am intrat în profil de aterizare.

Zero-doi-unu, trenul, flapsul patruşcinci, permiteţi aterizarea!, am dat eu rutinat pe radio.

Aprob, zero-doi-unu!

327 se simţea la manşă că era uşoară, aşa că m-am adaptat tendinţei ei de plutire prelungă, micşorând unghiul de incidenţă şi crescând o idee viteza de apropiere. Plănuiam s-o redresez pe prag şi s-o las să fileze până se va înfunda. Din spate, linişte. Semn bun.

Platforma civilă mi-a fulgerat pe la colţul ochiului stâng, iar pragul brăzdat de dungile albe de marcaj, specifice aeroporturilor civile, ne-a întâmpinat sosirea. Biciuiam cu privirea panoul de avertizare dintr-un reflex născut din teamă, rugându-mă în gând să nu se aprindă iarăşi nenorocita de lampă REZERVOR CONSUM. N-ar fi fost nimic, dar nu-mi plac evenimentele iritante care se repetă, nici măcar cele în care nu sunt implicate păsări… 

Exact cum am apreciat, 327 a filat lung, aşa că am lăsat-o să se afunde şi să se aşeze cu graţie pe jambele trenului principal, contact abia simţit, urmat la foarte scurt interval şi de jamba de bot. Restul manevrelor au decurs normal, cu butonul apăsat pentru scoaterea paraşutei albe de frânare, completată cu frânarea finuţă din levierul de pe manşă, apoi viraj stânga pe bretelă, largare paraşută, alt viraj stânga şi oprire la gurile de alimentare.

Am coborât ochii şi am privit cronometrul. Am zburat fix patruzecişicinci de minute. Ciudat, ca de fiecare dată, simţurile mele îmi spuneau că stătusem mai mult în aer. Dar nu puteam contrazice aparatele de bord, aşa că mi-am dat jos masca de oxigen de pe faţă şi mi-am masat rădăcina nasului. Iar mă cam durea…

Preocupat cu masajul asezonat cu icnituri, n-am văzut tehnicul urcat pe scară şi cu nasul lipit de cupola cabinei mele. M-a adus la realitate ciocănitul în plexiglasul cupolei, aşa că i-am zâmbit şi am dezermetizat şi desiguranţat.

Eram ud de transpiraţie de parcă aş fi petrecut o oră într-o saună finlandeză, nu într-o cabină presurizată şi climatizată. Abia aşteptam să ies din chingi, să dau jos de pe mine costumul de suprasarcină şi, mai ales, să las briza dobrogeană să-mi usuce în spate transpiraţia, albind de sare spatele combinezonului de zbor.

Când motorul îşi fluiera ultimele note, am sărit afară din cabină. I-am zâmbit Comandantului, ce tocmai semnase în carnetul tehnicului şi acum o lua spre TV-ul ce ne aştepta parcat în marginea cealaltă a bretelei. 

Hai la celulă, Poete!, făcu el şi-mi mai arse o palmă peste cască, zâmbind. Hai c-avem treabă!

Am făcut o plecăciune în faţa lui, invitându-l s-o ia înainte. Îl priveam în timp ce mergea către microbuz, suplu, bine făcut, parcurgând distanţa într-un mers elastic şi hotărât. Avea un tricou galben pe el, aşa că am văzut că şi el transpirase bine acolo sus. Totuşi, mica-mare diferenţă era că el nu avea costum de suprasarcină…

Ne-am aşezat confortabil în TV-ul piloţilor cantacuzini, dar când m-am rezemat cu spatele de pielea sintetică a scaunului meu, m-am cutremurat de senzaţie. Spatele meu era ud, aşa că mă simţeam – vorba camarazilor radiolocatorişti – ca în scutece proaspăt pişate…

Şoferul a pornit caleaşca, într-un uruit îndrăcit de motor ce parcă suna a motor de A.P.A., dar mult mai piţigăiat şi constipat. Eh, ambele erau vechi, aşa că…

Am privit absent pe geam cum defilam prin faţa pădurii de tuburi Pitot, prin faţa armatei de avioane supersonice de vânătoare. Am zâmbit „Papagalului” meu, cel care, datorită penajului, ieşea în evidenţă ca măgarul între oi, descoperindu-l uşor, aşa, cum stătea el în linie. Ne aşteptau ceva misiuni în săptămânile astea ce urmează, dar eram optimist la gândul că vom zbura cât ne va ţine cureaua de pe aerodromul de la malul mării. Îmi plăcea zona şi eram sigur că mă voi simţi bine aici, în ciuda atât de multor păsări ce forfoteau în zona aerodromului. Dar, vorba-ceea, mai bine să-ţi înfrunţi temerile decât să ţi le laşi să crească, nu?

Mi-am adunat gândurile, recompunându-mă în maşina de transport piloţi, în timp ce, cu un scrâşnet de roţi, TV-ul opri brusc în faţa celulei de alarmă.

foto de Iulian Voicu

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Zbor și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

9 răspunsuri la La verticală

  1. Si eu i-am spus „La Multi Ani” lui Dorel Luca si ma bucur ca este prieten cu mine pe facebook !

  2. Categoric,Poetul nostru merita un PREMIU !

  3. LA MULTI ANI DOMNULUI GENERAL DOREL LUCA !!!

  4. Saint-ex zice:

    Cuvintele sunt prea sărace ptr. a exprima ce au reprezentat cei DOI AŞI AI MANŞEI ptr. AVIAŢIA MILITARĂ REACTIVĂ ROMÂNEASCĂ.
    Poate cândva, va sosi şi momentul ca cei doi să fie aşezaţi, cu adevărat, acolo unde le este locul. Dar, …până atunci, cel mai de preţ lucru ce li se poate întâmpla este că ei au rămas în conştiinţa oamenilor.
    Cu stimă, consideraţie şi respect, Saint-Ex.

  5. fulcrum20000 zice:

    La multi ani!

  6. viesparul zice:

    ce frumos e scris! am citit pe nerasuflate si m-am simtit acolo, cu voi…

  7. Laurentiu-George Chiforescu zice:

    Parca auzeam muzica din Top gun si eram impreuna cu voi in cabina, si impotriva fortei g ma intorceam sa vad dac e cineva in spatele nostru. Si chiuiam si aplaudam la fiecare schimbare de directie si atitudine. Vreau si eu!

  8. Anonim zice:

    Dumitru Gh (cretu),Baraganu,Borcea,Cocargeaua,din alta dimensiune,BRAVO

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s