Poveşti de la voi (XIV)

Cuvintele sunt puţine pentru a exprima mulţitudinea de simţiri şi sentimente ce răzbat din scrierea pe care Saint-Ex a decis s-o împartă cu noi.

Textul emană o amărăciune aproape materială, un regret ce curge precum un fluviu, un „val uriaş” ce-mi pare a ieşi din lumea sumbră de dincolo de rândurile de text, izbindu-ne în plin, în coşul pieptului, acolo unde-şi găseşte sălaş pumnul suprasarcinii.

Lumea scrierii lui Saint-Ex este gri, este neagră, este plină de zbor fâlfâit obsesiv de aripile unor păsări cu pene cernite, dar cerul, cerul lui este albastru, un albastru adânc, pur, şi poţi simţi cu uşurinţă că el, Saint-Ex, i-a aparţinut cerului atâta amar de vreme, vreme trecută în zbor, iar apoi, acum, atunci, trecută în rezervă…

Ultima decolare a lui Saint-Ex este ultima decolare a fiecăruia, momentul acela ce vine pe nesimţite, care se furişează lângă tine ca un asasin în miez de nopte, pe care nu-l vezi, dar îi simţi arsura lamei, şi gustul propriei tale vieţi ce ţi se scurge abrupt…

 ***

 ULTIMA DECOLARE

 

„Niciodată atât de mulţi

n-au dat atât de mult

atâtor de puţini.

LOR,

celor pentru care CULOAREA CERULUI

şi CERUL PATRIEI

au avut o încărcătură emoţională cu totul aparte.

LOR,

cei care nu au înţeles

ca ŢARA LOR să fie ca un sat fără câini”.

 

 Prin „ciobul ferestrei”, Alecu vede trecând spre aiurea stoluri de păsări negre, nesfârşite, are impresia că-ntr-o clipă, două, vor inunda toată „celula”, spărgând „fereastra” în dorinţa lor nebună, debusolată, de a ajunge spre sud… ba nu, spre MARELE SUD, acolo unde sigur le aşteaptă meleaguri mai calde.

E singura lui legătură cu lumea din care face parte şi care l-a aruncat pe creasta unui „val uriaş” ce vine măturând totul în cale şi izbucnind pe neaşteptate din apele liniştite ale mării de oameni, cu câţiva ani în urmă. Ani cât un secol, speranţă deşartă ca o floare frântă şi ofilită din lipsă de dragoste şi lumină.

Cerul este albastru, un albastru curat, orbitor, aşa cum nu-l mai văzuse de mult, din plimbările lui singuratice pe munte, în căutarea propriului EU, niciodată găsit, râvnit dintotdeauna, de când a început şcoala militară, pierdut într-o viaţă ce nu-i aparţinea. El însă vede totul în negru, păsările-corbi i-au întunecat privirea, are impresia că este victima neajutorată a acestora, ce-au intrat în „celulă” şi ciugulesc din el cu nesfârşită plăcere, ar vrea să cheme pe cineva, să-l ajute, dar nu poate, nu are cum să ceară ajutor, nu-l vede nimeni, atât din exterior, cât şi din interiorul conştiinţei sale. E ca o peliculă neagră, gri-cenuşie, negativul unui film turnat, montat şi transmis în direct omenirii adunate în nesfârşite săli de cinema şi, totuşi, atât de dezbinată în drama fiecăruia dintre oameni. Distinge estompat chipuri de cunoscuţi, de prieteni ce se materializează din banda de celuloid şi vin spre el zâmbind, glumind, oferindu-i ţigări bune, fumate doar pe jumătate, nevoiţi fiind a pleca spre înalturi, în nesfârşite lupte aeriene, într-un cer devenit deodată negru şi strâmt, prea mic pentru marele show, şi din care o parte trebuia să „părăsească arena” în favoarea celorlalţi şi nerevenind niciodată.

Ceilalţi îl cheamă spre ei, „hai, vino cu noi, nu-ţi fie teamă, o să-ţi găseşti adevărata fericire şi linişte, pe care le-ai căutat o viaţă!”, dar el nu vrea, cei care-l cheamă sunt o părere, o formă, ştie că ei au plecat într-o zi de pe „marea arenă”, nu toţi odată, plecau pe rând, mai rămăseseră câţiva, simţeau că le vine şi lor rândul, dar au apucat „clipa izbânzii”, a răsturnării de planuri, clepsidra „timpului alb” începuse să curgă şi pentru ei. Dar nu pentru mult timp, a fost doar o părere, deşi reveniseră pe pământ, au fost din nou nevoiţi să plece, dar altfel decât atunci, fiecare în felul lui, discret şi singur, doar apa jucăuşă a ochilor spunea ceva semenilor.

Treptat-treptat, s-au reîntâlnit cu toţii sus, în arenă, cerul devenise acum şi mai mic, cu mult mai strâmt ca atunci, nu vedeau şi nu regăseau linia orizontului, nu se mai regăseau pe ei înşişi.

E timpul să părăsesc şi eu arena, şi-a spus Alecu, dar nu mai avea în favoarea cui, ceilalţi se risipiseră, rămăsese doar el, ca un laitmotiv, ca un simbol, catarg în bătaia vânturilor. Dinspre orişiunde veneau către el semne distincte ale „noii furtuni”, busola nu mai indica nordul, de fapt, nu mai indica nimic, se rotea înnebunită, simţea că-şi pierde echilibrul, dar nu, şi-a revenit încetul cu încetul şi a plecat tăcut, precum elefanţii, pe ultimul drum, spre Steaua Polară, unde ştia că sunt ceilalţi.

Simte că plânge şi chiar plânge, ar vrea să spună „Ajută-mă Doamne!”, dar nu poate, acesta-i sfârşitul, îl primeşte destins, porţile cerului s-au deschis, îl invadează o lumină puternică, albă, strălucitoare, şi acolo sunt Ei, colegii şi prietenii lui, ce vin spre el cu motoarele-n plin, dând din planuri, vrea să facă şi el figura, nu poate, strânge pumnul inutil, instinctiv, dar manşa nu e acolo, la locul ştiut, nici maneta de gaze, nici masca de oxigen… Şi aşa, îndârjit, cu pumnii strânşi dar cu faţa totuşi senină, cu o nevoie imperioasă de aer, cu ochii tulburi, îi primeşte pe ceilalţi, forme estompate ale unui trecut încă viu, plecaţi, ca şi el, într-o zi, spre nord, ba nu, spre MARELE NORD al existenţei noastre.

                                                                           

Saint-Ex                                                                                 

06 dec. 1990, Craiova

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Poveşti de la voi și etichetat , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s