Gândul săptămânii (XXIV)

SIMFONIA ELEMENTELOR II – FOCUL

 „ARZÂND COMETE”

  

În căşti, te plesneşte scurt ordinul de intrare la pistă şi de decolare în forţaj total.

Confirmi primirea ordinului cu voce calmă şi fermă, şi priveşti tehnicii cum percutează iute la semnalele transmise de mâinile tale care le spun să îndepărteze calele de la roţi.

Acum căluţul tău de foc este liber să colinde câmpiile atmosferice, cu porţile cerului deschise pentru el şi pentru tine, aşa că saluţi cu mâna înmănuşată şi-ţi părăseşti temporar tehnicii în braţele ploii ce parcă nu mai conteneşte.

Camaradul tău de dural lustruit rulează pe jambele-i înalte, tulburând întinderea vastă a băltoacelor de apă de pe căile de rulare cu cauciucul multistratificat al roţilor, ghicindu-i nerăbdarea de-a sfâşia feroce plafonul vineţiu şi zdrenţuit ce se unduieşte la joasă din salturile mici şi dese pe care le face, ridicându-şi botul ca un mustang nervos şi împungând cu suliţa tremurătoare a tubului Pitot la trecerea peste rosturile de smoală dintre dalele de beton, ca o sfidare adusă enormului front de ploaie şi vânt.

Poate că nerăbdarea-i numai în tine, poate că el este la fel de calm ca-ntotdeauna, maşinărie rece şi calculată căreia nu-i este permis a se înfierbânta la idei belicoase sau a se deda la provocări lansate elementelor naturii. Poate că ăsta-i numai apanajul volatilei firi umane, cea care ne împinge să depăşim limite şi să căutăm dincolo de evident, impulsionându-ne să pătrundem pe teritorii ascunse ce comportă pericole variante, dar şi răsplăţi pe măsură.

Te aliniezi pe mijlocul pistei, călcându-i dunga întreruptă cu roata de bot şi privind în lungul ei la întinderea de beton ud ce se ghiceşte aşternută în faţa ta, acum distorsionată de picăturile ce alcătuiesc şuvoaiele de apă cerească ce se prăvălesc neîntrerupt, spălând sticla organică a parbrizului şi cupolei cu râuleţe dansante de sevă a norilor.

Nu-ţi permiţi luxul de a mai opri, înfrânând pneumatic roţile camaradului tău de dural, aşa că preferi să decolezi lansat, cuplând forţajul şi plecând în urmărirea inamicului pe care punctul de comandă ţi-l va deconspira curând, când vei fi în aer, transmiţându-ţi poziţia-i în spaţiul aerian pe care tentaculele electronice ale staţiilor de radilocaţie au certificat-o şi dirijându-te către el.

Forţaj total.

Acum, cu o simplă mişcare de reglare a curgerii lichidului combustibil în inima motorului turboreactor, devii stăpânul focului, cel care te ajută să te desprinzi din îmbrăţişarea gravitaţională a solului şi te propusează spre înălţimi, mijlocindu-ţi ruperea de siguranţa pistei şi imersarea într-un alt mediu, cel la care râvneşti şi care te defineşte ca şi luptător al aerului.

Complexul angrenaj al motorului turboreactor absoarbe cantităţi uriaşe de aer suprasaturat de umezeală, transformând apa atmosferică în foc şi sunet şi forţă de împingere, născând mişcare accelerată şi, atunci când toate ingredientele se combină în proporţia corectă, zborul.

Se spune că învăţaţii chinezi eu fost primii care au folosit praful de puşcă pentru lansarea de săgeţi către inamic, crescându-le, astfel, letalitatea şi raza de acţiune, descoperind legătura dintre foc şi zbor, dar nefiind capabili de a o teoretiza şi, implicit, aplica. Vor mai trece mulţi ani, secole, până când focul va deveni element indispensabil apariţiei şi susţinerii zborului, alţi alchimişti şi alţi vrăjitori, de data aceasta ai vremurilor moderne, descoperind şi îmblânzind forţa dătătoare de putere pură a focului şi învăţând s-o folosească pentru a zbura.

Acum şi aici, în acest zbor, focul este aliatul tău, şi chiar mai mult decât atât. Eşti stăpânul lui, îi comanzi fără drept de apel existenţa şi caracteristicile, supunându-l total prin ordinele tale transmise electromecanic şi executate electrohidraulic. Este o simbioză magică într-un univers straniu, o îngemănare acţională dintre o fiinţă din carne şi oase – omul – şi o fiinţă metalică – avionul – în inima căreia are loc compunerea magică a elementelor ce duc la apariţia focului dătător de forţă, un alt element, de bază, al simfoniei numită zbor.

În mijlocul acestei îngemănări de forţe, sunet şi lumină, te simţi precum un alchimist ce şi-a dedicat întreaga viaţă căutării, aflării de căi către lucruri obscure majorităţii, dar extrem de importante prin implicaţiile lor asupra vieţii însăşi, un magician urât şi admirat de către cei ce nu înţeleg căutările tale şi nici lumea în care trăieşti tu, lume în care nu pot intra cei mulţi, ci doar cei aleşi…

Tu, omul din carne şi oase, cel care subordonează atât fiinţa mecanică ce spintecă invizibilul atmosferei, cât şi focul generator de forţe, rezultat al procesului de combinare a elementelor, tu, pilotul, eşti captiv voluntar în lumea claustrantă de sub arcul de cer al cupolei, prins în mrejele plasei de trăiri neobişnuite în care desprinderea de betonul pistei te-a aruncat, prizonier al senzaţiilor speciale pe care numai zborul ţi le poate oferi, cu trupul frământat de forţe nevăzute, simţurile la pândă şi mintea veghind la corectitudinea traiectoriilor, un captiv privilegiat al unui univers magic numit zbor.

Este universul tău, astfel că te simţi ca un observator imobil al îngemănării dintre apă, aer şi foc, elemente ce-ţi oferă acum un spectacol al simţurilor pe care-l percepi cu un colţ de minte special, acea zonă arhaică a creierului în care miturile şi legendele găsesc corespondenţe izvorâte din bezna timpurilor, când omul nu stăpânea elementele naturii, iar fiecare zi de viaţă îi era smulsă ei cu greutate.

Brusc, pentru o milisecundă, realizezi şi vezi cu ochii minţii locul tău în ţesătura complicată a ceea ce numeşti viaţă în acest loc cosmic:

Eşti captiv al unui univers alcătuit din elementele primordiale: aerul – pe care-l ai acum sub planuri şi care-ţi va susţine întreg zborul, pământul – pe care-l vei călca la aterizare cu roţile camaradului tău de dural, apa – elementul ce vine să întregească cvartetul pilonilor vieţii din acest colţ de univers, şi focul – cel care-ţi imprimă acum forţa necesară desprinderii de siguranţa oferită de sol şi care izvorăşte din măruntaiele maşinăriei tale aeriene, element care acum este aici, cu tine, ca un duh invocat de un crâmpei al minţii tale ce iubeşte această îngemănare, şi care ştie că ele, cele patru elemente, nasc nu numai scânteia vieţii, ci şi pe cea a zborului

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

7 răspunsuri la Gândul săptămânii (XXIV)

  1. tuteasca zice:

    Frumoasa demonstratie a faptului ca omul este stapanul elementelor!

  2. Poetu`, multumesc pt orele in care am trait in aerodrom:). si in care am simtit ca trebuie sa iti multumesc ca ai facut atat de bine ceea ce dorea Foozie: ai aratat oamenilor simpli ce inseamna viata de acolo si i-ai facut – pe unii dintre noi – sa ii inteleaga, sau (pe mine) sa ii inteleg si mai bine. si sa ma inclin mai adanc in fata lor!
    iar in fata ta… un zambet care spune tot ce pot intelege numai unii ca tine!
    multumesc!

  3. Poetu' zice:

    Îţi mulţumesc şi eu… pentru zâmbet – înseamnă enorm pentru mine!

  4. Bogdan Chiriac zice:

    Fara comentarii, am luat cartea de la Clinceni si o citesc …

  5. Poetu' zice:

    Mulţumesc!

  6. nooxy zice:

    Foarte frumoasa ”pictura” cu decolarea…
    eu inca mai astept cartea ….

  7. Poetu' zice:

    Mâine va pleca, sigur!

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s