Gândul săptămânii (XXIII)

SIMFONIA ELEMENTELOR I – APA

UNIVERS LACUSTRU

 

Apă.

Peste tot pe unde priveşti, apă.

Apă adunată în băltoace de dimensiuni apreciabile, apă curgând în râuleţe către zonele mai joase, zone acum inundate, prin care poţi trece numai dacă eşti dotat cu cizme de cauciuc înalte, de tractorist. Totul este ud, totul este îmbibat de apă, suprasaturat de umezeala ce pluteşte între sol şi plafonul jos ce-şi defilează sfidător soldaţii diformi, obezi şi tăcuţi, ce mărşăluiesc ascultători într-o cadenţă imperturbabilă.

Cerul de mai îşi toarce netulburat norii cei umflaţi de apă, cuantificând şiroaiele când în picături mici şi repezi, ce mitraliază cu meticulozitate tot ce se găseşte pe suprafaţa pământului, când în picături mari şi greoaie, ce se sinucid lent, explodând la contactul cu solul şi împroşcându-şi atomii în toate părţile, eliberaţi de forma aerodinamică sculptată de forţele invizibile ale atmosferei. Bucăţile limpezi şi curate de nori cenuşii cad abrupt din înaltul cerului, urmând traiectorii verticale sau oblice, funcţie de vrerea vântului.

Suprasaturaţi cu apă eterică, norii s-au adunat în turme ce se lasă mânate lent de vântul ce bate de la nord la sud, alcătuind un front ale cărui margini nu-ţi sunt vizibile, şi nici nu încerci să le cauţi din priviri. Ştii că n-ar avea niciun rost – doar ai văzut harta sinoptică şi te-ai minunat şi tu, la fel ca toţi ceilalţi, de întinderea frontului şi de prognoza meteo care dă un verdict dur şi rece, la fel ca vremea de afară: ploaie şi vânt. Acelaşi regim, până la noi ordine…

Vântul contribuie şi el la acest tablou de veritabilă toamnă, rece şi udă, agitând miriadele de picături şi dirijându-le abil oriunde pofteşte, ca un dirijor bătrân şi priceput, ce are orghestra la degetul lui mic. Se înfoaie în rafale scurte şi violente, ce se observă ca nişte membre uriaşe, ca nişte tentacule ce mătură oblic suprafaţa pământului, trombe de apă alergându-se bezmetic şi dispărând la fel de brusc cum au apărut. Frigul pe care-l aduc cu el îţi intră în oase, trecând prin îmbrăcămintea groasă, neuzuală acestei perioada a anului, crescând senzaţia de disconfort şi făcându-te să nu-ţi doreşti decât să fii lângă o sobă caldă.

Aerodromul este sub asediul naturii, inamic ce ţine prizonieră normalitatea vieţii de aerodrom primăvăratic, când zborul ar fi trebuit să-şi fi intrat serios în drepturi, iar toţi zburătorii, de la mic la mare, să se fi avântat plini de entuziasmul noilor începuturi către Soarele crescător în intensitate.

În schimb, aerodromul stă acum zgribulit, împrumutând din cenuşiul plafonului zdrenţuit ce valsează lin la joasă, cu întinderile sale de beton acoperite de oglinda apei cerului, oglindă tulburată de suflul vântului şi de picurii de nor ce nu încetează să invadeze orice loc deschis. Oamenii lui îşi caută de lucru prin interior, încercând să se ascundă de ploaia musonică, în timp ce avioanele pe care le găzduieşte, armata lui de soldaţi de dural, dormitează absent sub husele ce încearcă să le protejeze de ploaia ce nu pare a mai avea un sfârşit.

Doar santinelele patrulează cu paşi apăsaţi, siluete înfofolite ce sfidează intemperiile, asigurându-se că alţi posibili aliaţi ai vremii, cu alte gânduri, mai terestre, nu încearcă să profite de diversiunea pluvială pentru a sabota capacitatea de luptă a regimentului. Serviciul de gardă este sfânt şi santinela inviolabilă, astfel că-i observi cum calcă grav, ţinându-şi armele la spate şi cu ţevile în jos, gata a soma pe oricine li se pare lor că nu se integrează în peisajul aerodromului.

Înregistrezi totul din cabina avionului, privind calm şi cu atenţie în jurul tău în timp ce aştepţi un ordin de decolare la alarmă ce pare a nu mai veni.

N-ai de ce să te plângi, totuşi, de vreme ce eşti protejat de şuvoaiele cereşti de sticla transparentă a cupolei, aşezat confortabil în îmbrăţişarea metalică protectoare a scaunului de catapultare, prizonier al chingilor ce te înconjoară ca nişte liane artificiale şi al mediului controlat de sub cupolă, conectat la camaradul tău de dural prin furtunuri şi cabluri.

Priveşti cei câţiva tehnici roind pe lângă avion, cu pufoaicele ude şi căştile de piele de pe care şiroieşte apa cerului, căutând adăpostul oferit de APA ce-i protejează cu corpul ei mătăhălos de vântul ud, dar nu şi de ploaia ce nu se lasă păcălită, invadând orice locşor aflat în linia ei de tragere. Ştii că îl invidiază pe şofer, care şade în cabină, la adăpost, dar ştii că ştiu şi ei foarte bine că ordinul poate veni în orice clipă, aşa că trebuie să fie gata, atenţi la tine şi la semnele tale. Sunt oameni aspri, bărbaţi pentru care ploaia asta este un fleac faţă de viscolurile pe care le-au trăit, faţă de dăţile când metalul le frigea adânc palmele; acum, sunt mai mult supăraţi că nu-şi pot fuma în linişte ţigarea cu gust de aerodrom…

Priveşti picăturile bombardându-ţi sticla limpede a cupolei şi încerci să-ţi imaginezi sunetele lor pe care tu nu le poţi percepe, le vezi acoperindu-ţi oglinda periscopului cu broboane ce acţionează ca nişte mici prisme şi întreaga cupolă cu mii de diamante lichide atunci când rafalele de vânt par a întrerupe căderea continuă, nestemate informe ce par a prelua lumina mohorâtă şi a o amplifica, decantându-i cenuşiul, limpezind-o şi trimiţându-ţi ochilor imaginea unei bolte cereşti în care stele clare şi curate strălucesc în mijlocul zilei, doar pentru tine. Este bolta universului tău, astfel că te simţi ca un observator imobil al îngemănării dintre apă şi aer, două elemente ce-ţi oferă acum un spectacol de lumini şi umbre pe care-l percepi cu un colţ de minte special, acea zonă arhaică a creierului în care miturile şi legendele găsesc corespondenţe izvorâte din bezna timpurilor, când omul era complet supus toanelor naturii, iar fiecare zi de viaţă era smulsă ei cu greutate.

Brusc, pentru o milisecundă, realizezi şi vezi cu ochii minţii locul tău în ţesătura complicată a ceea ce numeşti tu viaţă în acest loc cosmic:

Eşti captiv al unui univers alcătuit din elementele primordiale, adică pământul – pe care calci acum cu roţile camaradului tău de dural, aerul – pe care-l vei lua curând sub planuri şi care-ţi va susţine zborul, focul – cel care-ţi imprimă forţa necesară desprinderii de siguranţa oferită de sol şi care izvorăşte din măruntaiele maşinăriei tale aeriene, şi apa – elementul ce vine să întregească cvartetul pilonilor vieţii din acest colţ de univers, element care acum este aici, cu tine, ca un duh invocat de un crâmpei al minţii tale ce iubeşte această îngemănare, şi care ştie că ele, cele patru elemente, nasc nu numai scânteia vieţii, ci, atunci când sunt combinate abil, şi pe cea a zborului

 

 

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

3 răspunsuri la Gândul săptămânii (XXIII)

  1. Eu nu am mai vazut pana acuma aeroport zgribulit !
    Era zgribulita si pista, sau doar turnul de control ?!

  2. Poetu' zice:

    Să fi văzut hangarele betonate cât de zgribulite erau…! Îţi venea să le plângi de milă! 😀

  3. Nelu Enache zice:

    Incerc sa inteleg simtamantul descris (o fi ploaia de azi?),sentimentul ca nu se intampla nimic,peisajul e static,neclintit sau poate amintirea pierduta a unui aerodrom militar.Suntem intr-o alta viata,intr-o alta lumina.E bine sa ne intoarcem in trecut,e bine sa povestim (sunt atatea de spus)…Doar atat putem face.Sa povestim despre noi.Cum a fost,momentele traite uneori foarte intens,in zbor sau la sol,intamplari senzationale.

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s