Gândul săptămânii (XX)

SUB SEMNUL SOARELUI 2

ÎN CULORILE APUSULUI

Îţi naşti zborul târziu, în crepusculul serii, demarând startul de noapte cu decolarea ta furioasă.

Ai onoarea de-a fi primul ce urmează invitaţia-ordin a rachetei tricefale ce a fumegat ascuţit către cerul de deasupra, trasă de lângă zebra unde sălăşluieşte stăpânul absolut al tuturor zborurilor, CZ-ul.

Te conformezi cu bucurie, cuplând încântat curgerea şuvoiului de lavă incandescentă a forţajului şi ghidându-ţi căluţul de foc pe urcuşul abrupt către cerul de seară.

Ştii că zborul ăsta te va duce în urmărirea Soarelui şi arzi de nerăbdare să fii martor al coborârii sale de cealaltă parte a Lumii, de parcă o latură arhaică din tine încă ar avea nevoie de confirmarea vizuală a dovezilor cum că Pământul este rotund…

Te ridici avântat printre norii pictaţi pe şevaletul cerului, împroşcându-le culorile paradisiace cu urcarea ta furtunoasă. Întotdeauna ţi-a plăcut asfinţitul, de fiecare dată când ţi-a permis programul ţi-ai rupt din timp pentru a urmări în tăcere urcarea nopţii către cer, izvorârea ei dintr-un tărâm al întunericului etern pe care legendele pline de parfumul magiei şi misterului îl plasează în inima Pământului.

Adorai să urmăreşti plecarea Soarelui atunci când te aflai la munte, în fiecare seară căutându-ţi un locşor retras şi cu o vedere neîngrădită către apus, pregătindu-te să-ţi hrăneşti privirea cu festinul vizual al simfoniei de culori orchestrate de razele nevăzute ale Soarelui. Te aşezai pe iarba deasă sau pe vreo piatră ce încă mai păstra căldura cedată de astrul zilei, urmărind curgerea stinsă a lui şi dansul potolit al norilor.

Totul în jurul tău părea a se retrage pentru somn, pregătindu-se pentru venirea nopţii. Sunetele naturii se estompau încet, mânate de legea imuabilă a clepsidrei timpului ce torcea pânza eternei alternanţe dintre zi şi noapte, culorile îşi pierdeau din ascuţime, tocite de aerul ce părea a deveni mai greu, mai vizibil, mai încărcat de praful întunericului, în timp ce umbre subţiri ca o părere apăreau către est, crescând şi lungindu-se pe măsură ce se hrăneau cu nelumina ce se compunea tăcut.

Cerul părea a fi locul de creaţie al unui pictor baroc, cu o multitudine de nori multistratificaţi pictaţi abil în culori şi nuanţe aprinse, de parcă ar fi fost compuşi din pulberi colorate, de parcă ar fi fost alcătuiţi din miriade de particule de energie pură, arzând tăcut pe cerul unei alte seri în care petreceau cu fast Soarele în drumul lui coborâtor către celălalt tărâm. Păreau a fi acolo, împrăştiaţi pe cerul crepuscular, pentru a compune un tablou mirific aşternut ca un regret pentru plecarea sa, regretul naturii părăsite în întunericul nopţii.

Urmăreai în tăcere şi cu tăcerea curgându-ţi în vene alunecarea discului roşiatic al Soarelui după linia fracturată a terenului muntos, privindu-l cu mişcări rapide ale ochilor pentru a evita să ţi se imprime pe retină, observându-l ciobit de buza orizontului inegal, cu marginea planetei părând a muşca din el, consumându-l lent, cu viteza de rotaţie ce i-a fost imprimată de către legile mecanicii cereşti.

Plecarea lui întotdeauna era urmată de un vânt, stârnit ca de niciunde, ce sufla tânguitor, ca o rugă adresată zeilor de-a arunca înapoi pe cer astrul incandescent. Îl simţeai şi tu, acolo, înfiorându-te cu răcoarea lui, semnalizându-ţi că spectacolul a luat sfârşit, chiar dacă mai sunt pe cer şi alţi actori ce-ţi aşteaptă atenţia şi admiraţia. Dar tu ştii că fără el şi razele lui dătătoare de viaţă, nu peste multă vreme norii ce lunecă tăcuţi îşi vor pierde penajul multicolor, focurile lor transformându-se în tăciunele nopţii, culorile ştergându-se şi uniformizându-se, încet.

Curând, cerul se va scufunda în noaptea pământului.

De sus, din postul de pilotaj al camaradului tău de dural, îţi sunt permise mai multe momente de lumină diurnă, înălţimea de zbor asigurându-ţi recepţia unei cantităţi mai mari de binecuvântare solară. Îţi priveşti aripile şi observi înflorind argintiul duralului, cu miliarde de raze dansând nebuneşte pe suprafeţele şlefuite atent şi cu migală, arzând difuz în baia de săgeţi aruncate de Soarele pe care şi tu, la fel ca şi norii împreună cu care pluteşti, pari a-l petrece pe drumul ce pune punct unei alte zile. Asişti la variaţia intensităţii luminii pe care aripile o reflectă şi a culorilor pe care filtrele norilor ţi-o imprimă, acum că zbori prin şi printre ei, urmărindu-i cameleonica-i schimbare pe măsură ce mişti manşa, valsând leneş prin cerul incendiat de multitudinea de nori. Admiri cu un zâmbet schiţat sub masca de oxigen culorile aprinse cu care te pictează cerul ăsta superb, de care nu te mai saturi şi ştii că nu te vei sătura niciodată, privindu-le atent alternanţa de parcă ai vrea să decodifici o formă ascunsă de limbaj prin care el, cerul, ar încerca să comunice cu tine. Tare mult ai vrea să-i înţelegi graiul, să pătrunzi înţelesul spuselor lui, să-i afli eonii de înţelepciune adunată în mintea-i eterică şi să poţi, la rândul tău, să-i mulţumeşti pentru că ai onoarea şi privilegiul de a-i fi confident şi de a-i cutreiera cărările nevăzute de care nu pari a obosi niciodată.

Ceasul de bord îţi mestecă mărunt şi hulpav secundele zborului, acumulând greutatea minutelor ce-ţi toarnă plumb în aripi, obosindu-ţi căluţul de foc şi apropiind momentul când trebuie să te reîntorci la grajduri pentru a-i permite refacerea forţelor, dându-l în grija celor ce-l vor pregăti şi ţi-l vor înapoia, gata pentru alte avântări pe unde eterice.

Îţi ridici ochii de pe bord şi-ţi cauţi din priviri sursa fascinaţiei. Înclini botul pentru a-l descoperi, tot acolo, în faţa ta, dar mult mai stins, lucind trist şi roş în lunecarea-i tăcută peste marginile Lumii. Faci capul roată şi observi efectul plecării lui şi realizezi, dacă mai era nevoie, că de fiecare dată-şi ia lumina cu el, întorcându-şi faţa de la tine şi interpunând valuri de atmosferă densă între urmele lui de lumină şi emisfera pe care o scufundă în braţele lui Morfeus.

Îl saluţi respectuos cu două scuturări din planurile triunghiulare, apoi virezi la cuţit, intrând pe capul compas al revenirii acasă, căutându-l prin periscop, aşa, de bun-rămas. Îl găseşti ca o jumătate de bănuţ, cu arama-i înroşită în foc zimţuită de marginea orizontului, şi îl abandonezi acolo, în călătoria lui solitară spre alţii cărora le va da deşteptarea, trezindu-i pentru o nouă zi de viaţă şi muncă.

Îţi aduni gândurile răvăşite de razele lui sub casca de zbor, intensifici roşul iluminării cabinei şi mături acele ce tresar scurt pe planşa de bord. Totul este în parametri, aşa că aluneci şi tu către lumea aerodromului pe care ai părăsit-o temporar, urcând pentru a o compune pe cea a cerului de seară, revenind acum în braţele nevăzute ale aerodromului, prins în mrejele sale de lumini şi unde.

Nu peste multă vreme te vei aşterne pe faţa brăzdată a pistei, coborând în îmbrăţişarea calmă a nezborului, urmându-ţi drumul imaterial, nevăzut ochilor, dar făcut vizibil de acele instrumentelor de bord, precum Soarele coboară încet, urmând curbura Pământului, aruncând umbre lungi cu plecarea lui şi părăsind temporar totul sub domnia întunericului.

Aterizezi de partea cealaltă a zborului, punând punct unui ciclu şi pregătindu-te pentru altul, asfinţind pentru a răsări iar, curând.

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Gânduri și etichetat , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la Gândul săptămânii (XX)

  1. tuteasca zice:

    Felicitari, Poetu’le! Chiar iti meriti numele de cod!
    Mihai

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s