20 aprilie 1989 – ziua când n-a fost să fie aşa…

Există date calendaristice, porţiuni rupte din istorie, ce au importanţă la nivel naţional, pentru un popor anume în ansamblul său, iar altele pentru grupuri de oameni de dimensiuni variabile, pentru cei ce cunosc însemnătatea şi valoarea acelei date deoarece respectivul eveniment este legat de memoria lor afectivă şi de sfera lor de interes.

Chiar dacă azi, 20 aprilie 2012, este doar o altă zi din calendar, la această dată s-au împlinit 23 ani de la prăbuşirea avionului supersonic cu dublă comandă MiG-21 UM cu numărul de bord 6946 şi decesul echipajului ei, echipaj alcătuit din locotenent-colonel Doru Davidovici şi locotenent Dumitru Petra.

Data de 20 aprilie 1989 are o mare însemnătate pentru lumea Aviaţiei Militare Române, lume în care intră toţi cei ce cunosc, înţeleg şi iubesc acest fascinant univers. La fel ca multe altele, nici această dată nu reprezintă un eveniment pozitiv, fiind o altă piatră de hotar împlântată adânc în nisipul timpului drept stavilă în calea ingratei uitări. Atunci, cu 23 de ani în urmă, un avion de vânătoare cu dublă comandă îşi curma brusc zborul, luând cu el, în nefiinţa lui de fiinţă dăruită cu viaţă electromecanică, doi oameni din carne şi oase, doi piloţi militari ce au decolat fără să mai revină, fără să mai încheie firesc şi normal o misiune ale cărei urme ar fi trebuit a fi găsite în carnetele de zbor şi registrele de evidenţă a activităţilor pe aerodromul din Câmpia Bărăganului, ca şi înscrisuri, şi în oamenii care au contribuit la executarea ei, ca şi experienţă.

Dar n-a fost să fie aşa…

Era trecut de ora prânzului când locotenent-colonelul Doru Davidovici şi locotenentul Dumitru Petra brăzdau cerul acelei zile de mijloc de primăvară, cer aflat în apărarea regimentului de aviaţie de vânătoare din Câmpia Bărăganului, la comenzile dublei 6946, revenind din misiune şi îndreptându-se spre betonul încălzit de soarele de aprilie al pistei de decolare-aterizare, executând ritualul coborârii din cer şi pregătindu-se să pună punct unui zbor ce, prin revenirea pe faţa brăzdată de nenumărate urme de aterizări a pistei şi oprirea motorului la gurile de alimentare cu petrol, s-ar fi numit normal.

Dar n-a fost să fie aşa…

Destinul, soarta, ceasul rău, întâmplarea, un complex de factori favorizanţi – ceva s-a întâmplat atunci, s-a produs, a acţionat şi a avut drept reacţiune un eveniment brutal, ucigător, aneantizant pentru două fiinţe umane, şi tragic, şocant, dureros, pentru noi, ceilalţi, cei care am rămas… O ridicare la cer – la fel ca multe altele – ce a avut drept finalitate o catastrofă aviatică, aşa cum este acel eveniment denumit în limbajul profesiei, una din multe altele ce punctează istoria Aviaţiei Militare Române, o altă jertfă în numele zborului militar şi al îndrăznelii nebune de-a sfida şi învinge un mediu pentru care nu suntem nativ pregătiţi, mediu căruia numai indivizi speciali dintre noi reuşesc să i se adapteze şi să-i smulgă efemere izbânde, ce durează cât timpul trecut şi petrecut în echilibrul fragil dintre o decolare şi o aterizare.

Doi piloţi militari au murit pilotând, încercând până în ultimul moment să-şi recâştige zborul pierdut, să-şi recompună traiectoria frântă, să alunece în continuare, aşa cum au făcut-o de atât de multe ori, pe valurile străvezii de aer şi lumină, căutând panglica de beton liniştitor al pistei, acolo unde se găseşte rădăcina fiecărui zbor, acolo unde fiecare zbor se termină, acolo unde fiecare zbor trebuie să se termine.

Dar n-a fost să fie aşa…

Catastrofele aeriene comportă şi o lecţie, amară ca o pastilă de chinină, rostită grav de o voce aspră în cuvinte grele, dureroase, tablou pictat în tuşe brutale şi haotice, în care albastrul intens al cerului părăsit prea devreme, negrul profund al pământului răvăşit în graba morţii, portocaliul incandescent al focului iscat exploziv şi roşul aprins al sângelui încă fierbinte se contopesc demonic, compunând abrupt o moarte năpraznică pentru cei ce se află în inima ei…

Ziua de 20 aprilie 1989 ar fi trebuit să fie o sărbătoare, la fel ca toate zilele de zbor, dar n-a fost să fie aşa

***

Ironic este faptul că niciodată nu părem a aprecia la adevărata lui valoare un zbor finalizat normal, cu o aterizare pe betonul pistei, fie ea lină, filată lung, fie ţopăită, aşezată bătrâneşte şi într-un fel nerăbdător, de parcă normalul ei ar fi fost forţat, din teama de-a nu-l pierde.

Niciodată nu părem a reuşi să fim acei spectatori cu adevărat entuziaşti şi să aplaudăm la fiecare chelălăit scurt de pneuri pe betonul aspru al pistei, la fiecare paraşută albă ce înfloreşte vesel în urma bolidului celest, potolindu-i fuga şi încadrându-i evoluţia între parantezele normalului de aerodrom militar, normal ce atât de rar îi ghicim adevărata-i greutate, atât de rar îi intuim dificila-i smulgere cerului senin de deasupra sau celui lăuntric.

Părem a avea nevoie de tragedii, părem a avea nevoie de răni deschise pentru a învăţa să apreciem lucruri importante, dar peste care ochii noştri rutinaţi trec mult prea puţin atenţi, în goana lor după banalul senzaţional…

Şi aşa ajungem în ingrata postură de-a privi cu ochii-nlăcrimaţi în urmă, punându-ne grele întrebări – cum?, de ce?, de ce ei…? – pentru care răspunsurile sunt puţine şi firave, dorindu-ne ca totul să se fi desfăşurat normal, iar acum să nu mai fim nevoiţi să şoptim cu atâta amară tristeţe şi un atât de adânc regret dar n-a fost să fie aşa

  

La 23 de ani de atunci, cu adânc respect şi profundă tristeţe,

Poetu’

Anunțuri
Acest articol a fost publicat în Evocări și etichetat , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

11 răspunsuri la 20 aprilie 1989 – ziua când n-a fost să fie aşa…

  1. Stan Dumitru zice:

    Imi aduc aminte ca vestea a venit la Ianca ca un trasnet,Petra nu avea prea mult timp de cand ii fusese aprobata trecerea pe supersonic si cu ce bucurie plecase de le MIG – 15 la MIG – 21,cu speranta ca va avea un viitor luminos.Tin minte ca era promotie 1985….Dumnezeu sa-i odihneasca pe ei si pe ceilalti eroi ai aerului,printre care si colegul meu,Adi Savulescu. Nimeni nu poate trai cu adevarat acele clipe unice,decat daca zboara si simte fiorii!Pentru ei,care ne privesc acum de sus,vom pastra recunostinta eterna,cei care i-am cunoscut cat de cat……si cam atat am de spus la aceste triste amintiri.Multumesc pentru asta!
    Foarte interesante articole si inspirate.

  2. ViorelPetra zice:

    Intr-adevar tragic si de neuitat in sufletele si memoria celor ce i-au cunoscut.
    Un gand bun, cu fruntea sus ..si ochii spre cer.(Petrix Jr.)

  3. leontin cupar zice:

    cumplit….dar în urma lor au lăsat multe gânduri frumoase.

  4. „Părem a avea nevoie de tragedii, părem a avea nevoie de răni deschise pentru a învăţa să apreciem lucruri importante, dar peste care ochii noştri rutinaţi trec mult prea puţin atenţi, în goana lor după banalul senzaţional…”
    Poetu`…. ai spus TOT prin aceste cuvinte!!!!

    „Am coborât de Acolo în braţele primei iubiri
    Să vă aduc nemărginirea din ochii timpului.
    Am rămas Acolo
    Să vă arăt că Victoria se scrie întotdeauna cu V mare!” – si cam atat e de ajuns sa spuna, de acolo, de sus, sa ne arate cat de „senzational de banali” suntem!!!

  5. Mult respect pentru cei doi care nu mai sunt printre noi !
    E pacat ca pana acuma nu am aflat ce s-a intamplat .

  6. Poetu' zice:

    … sau poate că-i mai bine aşa…

  7. Liliana Mititelu (Gheti) zice:

    NICIODATA, dar NICIODATA, sa nu-i dam uitarii pe acesti Icari ce s-au daruit cu toata fiinta lor unei profesii atat de speciale, unei ” iubiri” ce le-a fost recunoscatoare…sau, nu: Zborul ! Evocarea aceasta, stimate Poetu’-le, poate fi un necrolog pe pietrele de mormant ale celor doi. Din pacate, la capataiul lui Doru Davidovici e atata liniste si singuratate…Si, tot din pacate, „Ziua Aviatiei” se sarbatoreste in fiecare an cu cei vii si pentru cei vii, iar putinii tineri temerari piloti militari nu prea stiu cine le-au fost eroii, inaintasii in meseria mansei…
    In urma cu 20 de ani, la o intalnire cu pilotii unui escadron american dislocat la o baza militara in Germania, unul dintre ei , adresandu-se pilotilor romani, a spus o fraza simpla, plina de intelesuri, care ne-a lovit pe toti de fata drept in inima : „Sunteti prea tineri ca sa zburati pe avioane atat de batrane”. De atunci, lucrurile s-au schimbat, unele in bine, altele in rau, din pacate…Dar noi suntem subiectivi, asa ca doar El, pilotul, stie sa se „imprieteneasca” , acolo sus cu o” pasare de fier”, fie ea si mai batraioara…”Poate ca-i mai bine asa…”

  8. Chaser zice:

    Nu stiu daca este sau nu bine sa ramana asa Lucrurile. Toti invatam din greseli si din nefericire lectiile din aviatie se platesc cu sange. Si pana acum s-a dat tribut Gras de sange militar. Oare cand se va putea stopa aceasta hemoragie enorma a RoAF?!

  9. Pingback: 20 Aprilie, tarziu. Mai tarziu cu 23 de ani. | | Portal ResboiuPortal Resboiu

  10. Pata de culoare Blue zice:

    „(…)doar El, pilotul, stie sa se “imprieteneasca” , acolo sus cu o” pasare de fier”, fie ea si mai batraioara…”Poate ca-i mai bine asa…” …poate…

    …Iar dacă macii inundă uneori câmpia Bărăganului,p o a t e că e doar un mesaj de iubire totală și incondiționată ce Escadrila din Ceruri ne trimite tuturor,spre aducere aminte…

  11. Pata de culoare Blue zice:

    x Petrix Jr….!
    O îmbrățișare enormă cât toate îmbrățisările ce poți duce în viața asta și mai apoi…

Spune-mi ce părere ai!

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s